Tara noastra nu este condusa de conducatorii pe care ii cunoastem ci de elita mondiala

In videoul de mai jos sunt prezentate dovezi la faptul ca suveranitatea tarii a fost predata elitei mondiale .

Tot ce vedem acum privitor la haosul din lume se datoreaza faptului ca elita doreste inscaunarea antihristului . In Romania , slugile antihristului vor sa ne oblige prin lege sa acceptam urmatoarea etapa a caderii , si adica a acceptarii noilor acte care contin numere, cipuri , biometrie .

Publicat în Uncategorized | 2 comentarii

De ce nu toti parintii folosesc aceeasi formula de pomenire? Intrebare adresata de un crestin lui gheron Sava

Parintii Antim , Ieronim, Elefterie, Staicu, Spiridon , Xenofont, Ghervasie, Andrei Cojoaca, Vasile Savin, Andrei care slujeste cu pr. Ieronim, etc… plus sfatuitorii de taina : baba Daniela, baba Radoi, tovarasa Paula Iliescu, coana preoteasa pr Vasile Savin etc… , au schimbat a patra oara la intalniri de taina, formula de pomenire din ectenie unde normal se pomenea episcopul locului.

Pana si Gheron Sava sustine ca se schimba ceva in ale credintei dupa cum le cade bine si nu dupa cum invata sfintii. Parintele Xenofont Horga ca sa iasa din incurcatura cand un crestin isi da seama ca a cazut in capcana cu acesti asa zisi duhovnici, vine cu o explicatie de la el citire:” traim vremuri cum nu au mai fost si este permis sa gresesti” adica in ale credintei. La orice se aplica iconomia inventata de Gheron Sava si de gasca lui.

Insusi Gheron Sava recunoaste ca daca vrei sa faci pomenirea corecta nu poti cere ceva pentru cineva care nu exista: cum fac actualii marturisitori cu formula arhiereul nostru fara sa dea nume(la care arhiereu se refera?)

Ascultati de la minutul 1:39:30

Acesti asa zisi duhovnici nu reusesc sa se inteleaga intre ei in ce priveste situatia parintelui Tihon: Parintele Ieronim il roaga pe parintele Tihon sa ii primeasca ucenicii(vedeti https://invataturilesfintilorparinti.wordpress.com/2020/01/18/scrisoare-trimisa-de-parintele-ieronim-parintelui-tihon/), parintele Elefterie nu da voie ucenicilor sa mai mearga la parintele Tihon pe motiv ca ar fii in schisma si chiar eretic (vedeti https://invataturilesfintilorparinti.wordpress.com/2020/01/16/acuzatii-necanonice-facute-de-parintele-elefterie-tarcuta/) , parintii Spiridon , Xenofont au pus interdictie ca ucenicii lor sa nu mai vorbeasca cu vreun crestin care merge la parintele Tihon( o asa practica nu am intalnit la nici un Sfant Parinte).

Am fost contactati de mai multi crestini, unii dintre ei chiar ucenici ai duhovnicilor mentionati mai sus, si care ne-au intrebat pe cine sa mai creada .

Cui slujesc acesti preoti? Au creat numai tulburare si dezbinare. Deviza acestor asa zisi duhovnici este urmatoarea: ”daca nu esti cu noi, esti iesit din biserica” . Au ajuns deja sa aiba o mandrie de nedescris incat se vad mantuiti.

Asteptam raspuns, care nu o sa mai vina, la aceste acuzatii.

Publicat în Uncategorized | 9 comentarii

Scrisoare trimisa de parintele Ieronim parintelui Tihon

Pe data de 5 Decembrie 2019 parintele Ieronim a trimis o scrisoare catre parintele Tihon ca sa ii impartasesca doi ucenici.

Anul trecut, in luna august majoritatea parintilor ingraditi de erezie au participat in secret la o sinaxa(fara ca parintele Tihon sa fie invitat) si l-au excomunicat pe parintele Tihon sustinand ca acesta este in schisma si erezie, lucru confirmat si de parintele Elefterie. Dupa aceasta sinaxa in luna decembrie, parintele Ieronim il roaga sa fie impartasiti niste crestini de ai parintelui Ieronim. Cum poti trimite la impartasit si la slujbe ucenici la un parinte pe care il vedeti schismatic si eretic?

Este foarte grav ce se intampla , sa constati ca un preot este in schisma si dupa aia sa iti trimiti ucenicii sa se impartaseasca la el.

https://invataturilesfintilorparinti.wordpress.com/2020/01/16/acuzatii-necanonice-facute-de-parintele-elefterie-tarcuta/

https://invataturilesfintilorparinti.wordpress.com/2019/10/14/acuzatii-grave-si-nefondate-aduse-parintelui-tihon-de-asa-zisi-parinti-marturisitori-la-sinaxa-recent-desfasurata-in-judetul-neamt/

Publicat în Uncategorized | 3 comentarii

Acuzatii necanonice facute de parintele Elefterie Tarcuta

Am primit pe email o scurta discutie care a avut-o un crestin cu parintele Elefterie in ce priveste situatia parintelui Tihon.

Toti parintii ingraditi de erezie sustin ca parintele Tihon este in inselare, doar ca nu au curajul so zica in mod public. Oare de ce? De parintele Ioan Miron s-au dezis public, de parintele Pamvo la fel, dar de parintele Tihon nu, in schimb acestia le zic doar la unii crestini ca parintele Tihon este inselat si nu le da voie sa mearga la dansul.

In discutia avuta cu parintele Elefterie , acesta a recunoscut ca nu da voie ucenicilor sa mai mearga la slujbe sau la spovedit la parintele Tihon. Acesta a argumentat ca parintele Tihon este intr-o inselare grava, avand erezii, fiind in schisma, deoarece nu doreste sa foloseasca ectenia schimbata a patra oara de obstea ”marturisitoare” in frunte cu Gheron Sava. Mai nou acestia folosesc ectenia” pentru arhiereul nostru”. Parintele Tihon de la bun inceput a lasat loc liber unde era folosita ectenia cu episcopul nostru ……, deoarece nu poti pomeni titulatura fara nume cum fac acestia in prezent.(nu poti cere iertare, mantuirii titulaturii).

In privinta acestor declaratii , parintele Tihon a fost contactat.

I s-au pus cateva intrebari:

1. De ce ati introdus inovatii?

raspuns parintele Tihon: Sf Ipolit de Rufin cand l-a scos pe patriarhul NEstorie din diptice nu a pomenit titulatura ci l-a sters cu totul. Conform canonului 35 Apostolic nu am cum sa folosesc aceasta improvizatie inventata de actualii asa zisi marturisitori . I-as intreba pe acesti inventatori cand au fost in adevar si cand in minciuna avand in vedere ca schimba formula de pomenire a patra oara?

2. De ce ati refuzat sa slujiti cu parintii Elefterie si Spiridon?

-raspuns parintele Tihon: Deoarece ei folosesc o formula care reintoarce la comuniune cu ereticii. Acesti parinti nu reusesc macar sa se inteleaga intre ei. Fiecare au un alt tip de pomenire.

3. De ce acesti parinti nu doresc sa spuna public ca sunteti inselat, ci o spun dar anumitor persoane in particular?

-raspuns parintele Tihon: Nu au sustinere canonica si nici nu cunosc invataturile Sfintilor Parinti ca sa isi argumenteze caderile. Ei merg pe sistemul de turma si papal. Principiul lor este urmatorul: eu vorbesc si tu asculti, nu ai voie sa pui intrebari si sa stii prea multe.

4. De ce credeti ca s-a creat dezbinare intre preoti?

-raspuns parintele Tihon: In epilogul Sfintelor canoane, Opreliste si sfatuire înaintea acestor vremuri tulburi,Pidalionul readuce prospețimea si vesnica-folosință a Canoanelor apostolice,la urechile celor indoielnici în dreapta credință,indemandu-i deopotrivă pe mireni,călugări,teologi,preoti si episcopi: ,,Dacă le veți păstra întru totul,veți fi mântuiti si veți avea pace;dar dacă nu le veți asculta,veți fi pedepsiți si veți avea o luptă continuă,unii contra altora,primindu-vă astfel plata cuvenită pentru neascultarea voastra”. (Epilogul canoanelor Apostolice).,,

Intrebare pentru parintele Elefterie: Conform caror invataturi ale Sfintilor Parinti il impartasiti si slujiti cu parintele Spiridon, din moment ce acesta nu are botez valid?

Nota redactiei: Se vede in mod evident ca nu avem treaba cu pacatele personale ale acestor duhovnici. Ne intereseaza doar credinta. Niste indivizi care se pretind marturisitori si lucratori a poruncilor, ne cauta pacate personale si le publica in mediul online . Fac acest lucru deoarece nu au dovezi sa afirme ca suntem in vreo inselare.

Asteptam sa fim combatuti cu Sfintii Parinti si nu acuzandu-ne de tot felul de pacate.

Cititi si : https://invataturilesfintilorparinti.wordpress.com/2017/03/27/pacate-impotriva-duhului-sfant-si-nerespectarea-invataturii-sfintilor/

https://invataturilesfintilorparinti.wordpress.com/2019/12/07/clericalismul-si-gherontolatria-aceste-doua-surori-care-merg-mina-in-mina/

Publicat în Uncategorized | 307 comentarii

”Cercetati duhurile”-nu dati crezare oricarui duh

1. Iubitilor, nu dati crezare oricarui duh, ci cercati duhurile daca sunt de la Dumnezeu, fiindca multi prooroci mincinosi au iesit in lume.
2. In aceasta sa cunoasteti duhul lui Dumnezeu: orice duh care marturiseste ca Iisus Hristos a venit in trup, este de la Dumnezeu.
3. Si orice duh, care nu marturiseste pe Iisus Hristos, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist, despre care ati auzit ca vine si acum este chiar in lume…”

–Intaia Epistola Soborniceasca a Sfantului Apostol Ioan 4, 1-3

Toate cele expuse mai jos se demonstreaza cu probe si martori.

Pentru inceput trebuie sa clarificam ce inseamna a terfeli pe cineva si ce inseamna a expune niste inselari si erezii. A terfeli si a judeca inseamna a arata pacatele personale ale cuiva , dar cand vine vorba de credinta si cel vizat este preot sau episcop , dupa ce se discuta personal si se constata ca nu vrea sa se indrepte, urmatorul pas este de al da in vileag ca sa nu se contamineze si ceilalti.

Fiindca sunt cateva persoane foarte agitate in ultima perioada, deoarece nu dorim sa gandim ca ele , va prezentam mai jos episodul complet la tot ce s-a intamplat de la sinodul din Creta pana in prezent.

Imediat dupa sinodul din Creta cativa parinti au intrerupt comuniunea cu ereticii. Totul bine si frumos, doar ca parintele Ieronim in prima saptamana dupa ce a discutat cu pseudoepiscopul teofan si-a dat seama ca , teofan ar avea cuget ortodox si da semne de indreptare. Asta nu ar fii o problema grava daca parintele Ieronim nu ar fi fost considerat unul din ”marii duhovnici” si inainte de sinod si acum la fel. Prin mari duhovnici intelegem, duhovnici care il urmeaza pe Hristos si sunt luminati de Hristos.

Cum se poate ca un om luminat de Dumnezeu sa cada in capcana si sa il declare pe unul din cei mai vicleni eretici (teofan) ca avand cuget ortodox si da semne de indreptare ? Sa nu credeti ca ”marele duhovnic” parinte Ieronim si-a revenit din aceasta intunecare simplu. A fost nevoie sa discute nenumarati parinti cu dansul si in urma insistentelor a cedat si a reluat intreruperea comuniunii. Acest ”mare duhovnic”a ramas cu sechele incat si in ziua de azi sustine ca nu toti ar fi eretici care nu au intrerupt comuniunea, adica un fel de partasie la erezie. Parintii Spiridon si Xenofont stiu acest lucru.

Dupa acest episod in scena a aparut si Mihai Silviu Chirila(MSC), fost ucenic al parintelui Antim. Imediat si parintele Pamvo a intrerupt comuniunea cu ereticii , iar majoritatea preotilor au inceput sa slujeasca la Radeni, doar ca surpriza, predicile le tinea mireanul MSC cam in toate Duminicile si sarbatorile, un lucru putin anticanonic. Cica duhovnicul lui, parintele Antim ii dadea binecuvantare sa predice. Interesant, un alt ”mare duhovnic” care nu vedea ca ucenicul lui face greseli grave in credinta. De exemplu de pe atunci domnul MSC sustinea erezia partasia la erezie , dar intr-un mod mai ascuns.

Mergand niste crestini la parintele Antim sa il intrebe daca este bine ca MSC predica desi este mirean, parintele spunea ca nu stie nimic.(Aceasta practica de a nu recunoaste o greseala o avea si parintele Iustin). Interesant, ucenicul incalca canoanele grav, iar duhovnicul il lauda si nu stie ce face acesta. Nici dupa aceasta discutie cu parintele Antim , acesta din urma nu a luat nici o masura. Concluzia este ca parintele Antim era de acord ca un mirean sa predice.

Canonul 64 de la Sinodul 6 ecumenic ne arata ca doar preotii si episcopii pot predica, nicidecum mirenii: ” Cum ca nu se cuvine mireanului a porni cuvant in public, sau a invata, insusindu-si de aici lui-si dregatorie dascaleasca , ci a urma randuielii celei predate de Domnul, si a deschide urechea la cei ce au luat Darul invatatorescului cuvant, si a se invata de la dansii cele dumnezeiesti.Ca intr-o Biserica osebite madulare a facut Dumnezeu, dupa glasul Apostolului(1 Corinteni 12,27). Pe care Teologul Grigorie aratat talcuind pe randuiala cea intru acestea o arata zicand: ,,Pe aceasta randuiala sa o cinstim fratilor, aceasta sa o pazim.Unul oricare fie ureche. Iar altul limba;unul mana; iar celalt altceva. Acela invete;iar acesta invata-se;si dupa putine;si cel ce se invata(fie )intru buna supunere, si cel ce da intru blandete; si cel ce slujeste intru osardie; sa nu fim toti limba, parte cea prea gata; ca, au doar, toti sunt Apostoli? Au doar, toti prooroci; au doar toti talcuitori? Si dupa oarecare: Ce te faci pe tine oaie fiind? Ce te faci cap, picior fiind? Ce te apuci a comendui osti, fiind randuit intre soldati? Si aiurea intelepciunea porunceste: nu fii grabnic in cuvinte, nu te intinde impreuna cu bogatul sarac fiind; nici cauta a fi mai intelept decat cei intelepti.” (In cuvantul pentru buna randuiala in grairi). Iar de se va prinde cineva stramutand Canonul acesta, patru zeci de zile sa se afuriseasca.

Cativa crestini si maici au inceput sa isi puna intrebarea daca un mirean are voie sa predice. S-a luat legatura cu parintele Xenofont, fiind singurul care a acceptat sa discute despre acest lucru, ceilalti raspundeau ca nu este treaba mirenilor sa se ia de domnul Chirila. Aveau acest comportament deoarece il vedeau pe MSC ca pe un guru, salvator al ortodoxiei. Dupa o perioada unii din preoti dorind sa predice si ei se temeau sa il roage pe MSC sa ii lase sa predice , desi erau preoti si erau chiar obligati de canon sa faca predica. noaptea mintii. Cica acestia acum sunt mari marturisitori.

Parintele Xenofont le spunea acestor crestini , dar in taina sa nu ajunga la urechile lui MSC ca el si inca vreo 3 nu sunt deacord cu practicile lui MSC, ca mireanul nu are voie sa predice, iar vina apartine parintelui Antim ca nu ia masuri. Din acel moment parintele Antim a inceput sa isi arate adevarata fata. Situatia la Radeni a inceput sa se strice. Unii parinti de acolo au inceput sa vorbeasca impotriva lui MSC, iar parintele Antim era deranjat ca ucenicul lui incepe sa fie marginalizat. MSC si-a facut adepti si ii luau partea. Si ca si acum , cei care nu erau deacord cu ereziile lui erau considerati calomniatori, terfelitori, li se scoteau in evidenta pacatele personale in mod public si asa a inceput sa apara prima dezbinare. Parintele Antim vazand toate acestea, ca un ”mare duhovnic” ce este a ramas in istorie cu expresia ca el nu este nici cu MSC , nici cu cei de la Radeni, ci este cu Sfintii Parinti. Atunci multi oameni au inceput sa se intrebe, oare cei de la Radeni sunt inselati si doar Antim este cu Sfintii Parinti? Dar veneau niste idolatrii de-ai parintelui Antim si linisteau multimea spunandu-le ca nu inteleg ei ce vrea sa zica parintele, ca el este un fel de mistic al ortodoxiei(lucru specific parintilor Iustin, papacioc, etc.,..)

Cativa parinti, si pr. Xenofont (doar ca acesta asculta de ce face majoritatea , nu il intereseaza daca este bine sau nu) au avut curajul sa mearga la parintele Antim sa discute cazul MSC, ucenicul dansului,.asta dupa ce MSC a facut publica partasia la erezie. Si s-au rugat de pr. Antim sa se dezica de MSC, doar ca pr. Antim nu vroia, in concluzie parintele Antim era deacord cu ereziile lui MSC. Acestia s-au tot rugat in mod insistent de pr, Antim(intrebarea este; de ce trebuiau sa fie atat de insistenti din moment ce parintele avea alte convingeri, nici Dumnezeu nu forteaza,). Oare Sf Maxim nu se putea ruga si chiar insista la episcopii eretici din vremea lui sa se dezica de erezie? Ba da doar ca nu este ortodox sa faci asa, fiindca Dumnezeu ne-a lasat liberi. Dar Sf Nicolae nu putea sa insiste la Arie fara sa ii dea o palma? Ba da, dar Sf a vrut sa asculte de Hristos si nu de ce o sa zica poporul sau nu stiu ce alt episcop. Parintele Xenofont a dat si o explicatie la aceasta situatie, sustinand ca parintii Antim si Ieronim au cei mai multi ucenici si trebuiesc salvati cu forta. Unde a gasit o asemenea practica?

Parintele Antim a cedat presiunilor si s-a dezis de MSc,dar dupa cateva zile iarasi a reluat comuniunea cu MSC, acestia iarasi au inceput sa faca presiuni asupra parintelui Antim(totusi daca este mare duhovnic, cum nu putea sa vada erezia si inselarile lui MSC, mister total). Intr-un final a cedat presiunilor si s-a dezis de MSC,dar partial, deoarece o sa vedeti in articolul viitor ca are cugetare eretica si urmeaza ideile fostului ucenic.

In acest moment ne aflam in situatia in care fiecare din acesti duhovnici, cu exceptia parintilor Xenofont, Spiridon, Elefterie, Ghervasie, care nu au curajul sa ia decizii dupa Sfintii Parinti ci se afiliaza celorlalti duhovnici, fac ce doresc.

Observati din cele scrise mai sus ca acesti ”mari duhovnici” se contrazic intre ei incat in acest moment crestinii aplica metoda strutului ca sa nu vada adevarul. Acceptam orice argumente contra, cu rugamintea sa fie demonstrate cu Sfintii Parinti , si incercati sa nu mai aruncati cu noroi si sa scoateti in evidenta pacatele personale. Daca credeti ca va sunt de folos, va facem o lista cu unele din pacate de ale noastre, ca sa nu va mai chinuiti sa le cautati . In vechime adevaratii duhovnici erau uniti in toate , nu dezbinati ca acum. Ca sa putem urma niste duhovnici trebuie sa le cunoastem credinta, iar pentru asta trebuiesc cercetati dupa cum ne invata Apostolul Ioan la Intaia Epistola Soborniceasca a Sfantului Apostol Ioan 4, 1-3 .

Cititi si: https://invataturilesfintilorparinti.wordpress.com/2018/01/27/observatii-critice-ale-pr-spiridon-de-la-schitul-radeni-judetul-neamt-la-studiul-scris-de-mihai-silviu-chirila-partasia-la-erezie-expresie-biblica-si-patristica/

https://invataturilesfintilorparinti.wordpress.com/2017/04/02/cercetati-duhurile/

https://invataturilesfintilorparinti.wordpress.com/2017/03/27/pacate-impotriva-duhului-sfant-si-nerespectarea-invataturii-sfintilor/

Publicat în Uncategorized | 17 comentarii

Parintele Xenofont Horga indeamna crestinii sa nu citeasca carti ale parintilor contemporani care nu sunt sfinti: parintele Cleopa, Iustin Parvu, Arsenie Papacioc etc… ,dar Arsenie Boca va fi canonizat si va putea fi citit dupa cum ne invata acest ieroschimonah.

Fragment din predica ieroschimonahului Xenofont Horga din a doua zi de Craciun (https://estemaitarziudecatcredeti.wordpress.com/2019/12/26/predica-parintelui-xenofont-a-doua-zi-de-craciun-2019-sa-fim-clipa-de-clipa-cu-luare-aminte-la-sine-la-sagetile-vrajmasului-sa-distingem-intre-gandurile-noastre-si-gandurile-de-la-vrajmas-pana-si/) :

De la minutul 15:35 ascultati :

„Atentie si aici la citirea din Sf Parinti, pentru ca vrajmasul are ispite pentru fiecare, ne face sa citim alandala si Sf parinti si nesfinti parinti.Is titlurile frumoase la carti, autorii is mari teologi, cuviosi, asa mai departe , dar pot fi cu greseli mai multe sau mai putine si grave…”

Oare la ce ”cuviosi” se refera parintele Xenofont? La Parintii contemporani: Iustin Parvu , Arsenie Papacioc etc….?

Iata, cum li se vorbea catehumenilor pe la mijlocul veacului IV: „Noi, slujitorii lui Hristos, v-am primit pe fiecare si avand oarecum slujba de portari, am lasat usa deschisa. Poate ca ai intrat avand inca sufletul pangarit de pacate si de intentie rea. Ai intrat, ai fost primit; numele tau s-a inscris. Vezi aceasta cinstita asezare a Bisericii? Observi ordinea si disciplina de aici? Ai destula vreme. Ai zeci de zile de pocainta. Ai timp indelungat sa te speli. Daca insa starui in intentia ta rea, eu, care iti vorbesc, n-am nici o vina. Tu insa nu astepta sa primesti harul! Apa te va primi, dar Duhul nu te va primi” (Procateheza de Sf. Chiril de Ierusalim, Bucuresti, 1943, p. 47).

răspunde dumnezeescul Gură de Aur zicând:
„Rău lucru este pretutindenea a nu avea cineva stăpân şi cap, ci pricină a multor nenorociri şi început a toată neorânduiala şi turburarea; totuşi nu-i mai mic răul ca cei supuşi să nu se supună stăpânitorului. Dar ar putea spune cineva că se află şi un al treilea rău, când întâistătătorul şi conducătorul s-ar întâmpla să fie rău. Ci eu ştiu că acesta nu este un mic rău, ci mult mai rău decât a nu avea cineva deloc stăpân. Că e mai bine să nu fii condus de cineva decât să fii condus de un stăpân râu. Fiindcă cine nu are un conducător peste el de multe ori se izbăveşte şi de multe ori se primejdueşte; dar cine are întâi-stătător rău, totdeauna se va primejdui, căzând în gropi şi în prăpăstii. Cum dar zice: Ascultaţi pe mai marii voştri şi vă supuneţi lor?
Pricina pentru care Pavel a zis aşa este următoarea. Pentru ca mai înainte a zis despre conducători, aceste laude: „văzând bunele roade ale vieţii lor virtuoase şi împreună petrecerea lor urmaţi-le credinţa”; apoi după ce i-a arătat că sunt drepţi întru toate, a zis: „ascultaţi pe mai marii şi întâistătătorii voştri şi vă supuneţi lor”.
Dar îmi răspundeţi: dacă acela este rău si nu ne supunem, ce se întâmplă? Si în ce spui că este rău întâistătătorul tău? Dacă este greşit în credinţă, fugi de dânsul şi-l părăseşte, nu numai dacă este om, ci si înger din cer dacă ar fi; iar dacă este greşit în viaţa şi faptele lui, nu lua aminte. Această pildă nu o spun dela mine, ci din sfânta Scriptură. Ci ascultă pe Hristos, care zice: Pe scaunul de învăţătură a Legii au şezut cărturarii şi fariseii; după ce a zis mai înainte multe rele despre ci, atunci a zis: Pe scaunul Legii au şezut. Aşa dar, câte vă vor zice din Lege să faceţi, faceţi-le, dar lucrurile lor rele să nu le faceţi. Ca şi cum ar zice: au vrednicia ca să înveţe, dar au şi viaţă necurată. Voi însă care auziţi, nu luaţi aminte la viaţa lor, ci la cuvintele lor, căci din viaţa lor nimeni nu se poate vătăma. Din ce pricină? Fiindcă sunt cunoscute tuturor şi fiindcă nici acesta care învaţă, oricât de viclean şi păcătos ar fi, nu poate niciodată să înveţe pe oameni să facă cele rele.
Iar credinţa şi învăţăturile cele rele pe care le are, nici nu sunt cunoscute de toţi şi nici ci nu încetează a le face. De aceea şi porunca pe care a dat-o Domnul: nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi, se referă la viaţă şi nu la dogmele credinţei.”

Publicat în Uncategorized | 99 comentarii

Cuvinte foarte nefolositoare in predicile asa zisului doctor Staicu

In ultima perioada dupa sinaxele de vis , avand niste stari harice nestiute de unde , acest tovaras doctor cu gasca au schimbat formula de pomenire a treia oara. Cu care dintre aceste formule ati fost in adevar si cu care in inselare?

Ii punem cateva intrebari , chiar daca stim ca o sa fim tratati la misto de acest doctor teolog smerit care nu indrazneste sa aiba parere de sine.

1. Ca preot teolog cand ati cumparat pidalionul si cand l-ati citit prima data?

2. Cum se poate ca un preot teolog cu doctorat dupa multi ani de zile sa isi dea seama ca propriul copil nu avea botez valid?

3. Cum ati impartasit un copil, atitia ani, fara a cunoaste invatatura Sfintilor Parinti si canoanele ce privesc botezul?

4. Cum ati canonisit si povatuit pe crestini din moment ce pidalionul ati inceput sa il cititi cu vreo doi ani in urma?(I-ati canonisit dupa canoane sau dupa tambal?, )

5. Dupa care invatatura canonica si patristica indemnati crestinii sa se uite la tembelizor sa priveasca opera satanei si pe Simona Halep necitind omilia 42 de la Ioan care ne invata sa nu privim si sa participam la competitii sportive? Urmariti sinodul de la Cartagina , canoanele 17, 51, 67, 70 in care se specifica ca nu se cuvine crestinilor sa priveasca la teatre , spectacole, etc… Sfintii Apostoli in canonul 43 afurisesc pe crestinii mireni care se indeletnicesc a juca table si alte jocuri de noroc. Ca si o paranteza, Simona Halep promoveaza yoga.

6. Cum ne puteti lumina cu o asemenea informatie? La ce sinod ecumenic s-a discutat si s-a dat hotararea ca exista 3 biserici? Ciprian Staicu: „Noi știm că Biserica e împărțită în două turme Biserica luptătoare, de aicea și Biserica biruitoare din ceruri. Nu e așa! Nu-s două îs trei. Biserica biruitoare e cea din ceruri și Biserica luptătoare se împarte în: Biserica celor sănătoși din punct de vedere al credinței și de asemenea Biserica celor care au fost botezați dar la un moment dat cad în erezie, adică mădularele bolnave ale Bisericii. Învățătura care spune că un om când cade în erezie automat a zburat din Biserică aparține lui Luther“

7. Cand si cum ati facut cainta pentru comuniunea cu pseudoepiscopul Longhin Jar?

8.Care Sfinti parinti s-au dus la ereticii arieni, nestorieni, etc… la consistoriu sa se roage impreuna cu ei dupa care sa fie caterisiti?

Publicat în Uncategorized | 8 comentarii

Randuiala dipticelor

In lumea greco-romana, prin cuvantul diptice se intelegea un catalog alcatuit din doua foi. Uneori, acestor doua liste se adauga a treia etc, alcatuind astfel tripticele etc. Acest sens original al cuvantului diptic il gasim la scriitorii antici si la cei crestini. Numele si folosirea dipticelor urca in vremurile precrestine, cand aceste materiale de scris erau folosite pentru diferite notari sau ca obiecte de dar.

Un obicei din lumea romana, care dateaza din secolul IV i.d. Hristos, arata ca diferiti consuli ofereau prietenilor lor si chiar imparatului, in ziua instalarii lor, diptice. Aceste diptice, confectionate din fildes, aur, sidef sau alte pietre pretioase, aveau imprimate pe ele chipul si data prelucrarii functiei de catre demnitarul respectiv. Multe din aceste diptice impodobesc muzeele lumii. Ele provin indeosebi din Bizant, Antiohia si Alexandria.

DIPTICELE CRESTINE-LITURGICE

a) Privire istorico-liturgica

Cand crestinismul a fost declarat religie oficiala a Imperiului roman, aceste diptice au fost aduse ca dar bisericilor si au fost folosite „ca coperti ale cartilor de cult si in felul acesta au ajuns pana la noi”.

Nu suntem de parerea unor cercetatori, care afirma ca primele diptice folosite in Biserica au fost cele consulare, dat fiind faptul ca episcopii, fiind persoane de stat ale Imperiului roman, au primit in dar de la consuli asemenea diptice, care ulterior au capatat o intrebuintare liturgica. Biserica a cunoscut practica dipticelor inca de la inceputul formarii ritului liturgic primar. Primele diptice crestine au fost confectionate din foi de pergament sau de papirus. Dupa improprierea dipticelor consulare, de Biserica crestina, cand sirul celor ce aveau sa fie pomeniti era prea lung, acestora li se adaugau foi de pergament sau de papirus. Se formau astfel adevarate cataloage legate in doua scoarte de fildes, aur, argint etc. Intrebuintarea foilor de pergament sau papirus, alaturi de dipticele consulare demonstreaza existenta pomelnicelor in Biserica primara. Ele mai dovedesc si faptul ca in Biserica primara se pomenea intreaga obste crestina – vii si morti. Cand aceasta practica a cazut in desuetudine si cand la iesirea cu Sfintele Daruri se pomenea doar imparatul si intaistatatorii Bisericilor mai insemnate, practica utilizarii pergamentului sau a papirusului a incetat. Dipticele consulare erau si mai practice din punctul de vedere al utilizarii lor, fiind folosite si ca scoarte pentru evangheliare. Prof. P. Vintilescu considera ca dipticele consulare erau de fapt un fel de „pomelnice luxoase, pe care consulii si inaltii dregatori le expediau episcopilor ca sa li se pomeneasca numele la slujba. Aceste diptice de anunt au fost insusite ulterior si de dregatorii si familiile crestine. Ei isi incredintau pomelnicele la biserici pe astfel de obiecte de lux”. Dipticele ecleziastice au putut fi de material diferit si de marimi deosebite. Vechea Biserica, Sf. Laurentiu din Constantinopol, se servea de o coloana de marmura, drept diptice, pe care erau incrustate nume de imparati, patriarhi, episcopi etc. Continuand traditia crestina romano-bizantina, pomelnicele – manuscrise si pisaniile manastirilor romanesti sunt o replica a vestitelor diptice romane de fildes sau de aur.                                         

Increstinarea dipticelor consulare s-a datorat unui proces istoric inevitabil. Foile de pergament sau papirus folosite de Biserica fusesera utile in epoca in care conditiile materiale ale Bisericii erau precare. Din secolul IV, Biserica devine institutie de stat. Ea isi impropriaza si apoi patroneaza intreg tezaurul arhitectonic si sculptural al lumii romane, dandu-i o noua forma, o noua destinatie si un nou sens. Dipticele au suferit si ele acelasi proces de schimbare.

Crestinii au adoptat si ei dipticele in serviciul liturgic, in scrierile martirilor, episcopilor sau -credinciosilor care  se pomeneau la  Sfanta Liturghie. Numele imparatului respectiv a fost inlocuit cu Hristos, iar al imparatesei cu Fecioara Maria. Aceste diptice devin cataloage sacre, care nu se disting de dipticele consulare, decat prin obiectul si cate-odata prin motivele religioase gravate pe exteriorul lor. Modificand ornamentele de pe fata exterioara si inscriind noi nume pe fetele lor interioare, Biserica primara dadea dipticelor profane o noua destinatie si un nou sens.

Pomenirea parintilor si fratilor nostri s-a facut mai intai pe tablele inimii noastre si apoi s-a exteriorizat, prin scrierea numelui lor pe primele obiecte de scris. In lumea antica, dipticele devin o carte a memoriei (libri memoriales), o carte care pecetluia comuniunea intre cei vii si cei morti. Sinagogile au cunoscut si ele obiceiul de a citi lista mortilor si a donatorilor, la anumite sarbatori. Dar aceste pomelnice erau doar exteriorizari ale dorintei sufletului uman, fara efecte soteriologice. „Cartea vietii”, de care vorbeste Apostolul neamurilor, avea darul sa prezinte in fata altarului lui Hristos pe cei care s-au botezat in numele Lui, sa le certifice ortodoxia credintei lor in Izvorul vietii.

In Biserica primara, unele din aceste diptice se foloseau, unitar si zilnic, in cultul divin. Dipticele liturgice din Biserica primara erau niste tablite cerate (cataloage), pe care erau scrise numele magistratilor superiori, ai ierarhiei superioare, ale martirilor, marturisitorilor si a crestinilor adormiti in Domnul. Aceste nume se rosteau din amvon, in timpul Liturghiei, exprimandu-se astfel comuniunea dintre membrii Bisericii luptatoare si ai celei triumfatoare. In general, prin diptice, ca termen liturgic, se intelegeau acele liste care contineau numele celor care aduceau ofrande la Biserica, ale clericilor superiori, ale martirilor si ale credinciosilor adormiti in credinta invierii.

Dipticele liturgice au purtat diferite numiri: Cataloage-liste sacre) ; Liste sau diptice mistice ; cataloage ecleziastice. In Biserica latina, ele s-au numit: libri anniversarii; ecclesiae matricula liber viventium et mortuorum ; liber vitae sau sacrae tabulae.

In intrebuintarea Bisericii crestine se cunosc trei feluri de diptice: a) diptice pentru cei botezati (lista-catalog cu cei botezati” pe care se inscria numele noilor botezati ; b) dipticele celor vii (diptycha vivorum, liber viventium). La inceputul organizarii Bisericii crestine, in diptice erau trecuti toti membrii ei; ulterior, cand numarul lor a crescut, in aceste liste se treceau doar un numar oarecare de persoane, – in special ale ctitorilor, binefacatorilor si miluitorilor bisericii respective ; c) Dipticele celor morti (diptycha mortuorum ) , se obisnuia sa fie trecut orice crestin decedat; cand numarul lor s-a insutit, s-a obisnuit sa se treaca doar martirii, marturisitorii si cei care se distinsesera printr-o viata crestina deosebita sau fusesera binefacatori si slujitori ai bisericii respective (demnitari de stat, episcopi, preoti  etc).

In uzul Bisericii crestine, s-a indatinat si d) dipticele speciale pentru episcopi (tabellae episcopales in care se treceau numele episcopilor ortodocsi, care se distingeau prin sfintenia vietii lor sau pastorisera Biserica respectiva.

In pomelnicul pentru vii se trecea in primul rand episcopul locului in viata si apoi dregatorii timpului. Cu timpul s-a ajuns ca lista de nume cu episcopii decedati sa se mareasca. Astfel, alaturi de pomelnicul pentru morti si vii, apare un pomelnic in care erau trecute doar numele episcopilor decedati si ai celor in viata. In felul acesta se sublinia continuitatea apostolica, se marturisea importanta istorico-canonica a scaunului respectiv, si se afirma comuniunea in credinta ortodoxa a ierarhilor respectivi. Ulterior, lista sau pomelnicul cu episcopii scaunului respectiv a ajuns sa fie cunoscut sub numele de „diptycha episcoporum”. In secolul IV, cand Biserica crestina isi dobandeste libertatea de a se manifesta legal, constiinta sobornicitatii sale este exteriorizata prin sinoadele ecumenice. Marturia sigura a comuniunii episcopilor ortodocsi se facea prin recitarea numelor lor la Sfanta Liturghie. Numele episcopilor ortodocsi sau ale intaistatatorilor Bisericilor constituite in cadrul etnico-geografic se treceau in diptice. Aceste diptice erau un fel de certificate de credinta in care se inscriau doar episcopii care faceau parte din Biserica ortodoxa ecumenica. Stergerea vreunui episcop din aceste diptice presupunea inlaturarea lui din Biserica ortodoxa ecumenica. Lipsa de comuniune a episcopilor implica o stare de schisma intre comunitatile si Bisericile respective. O asemenea lipsa de comuniune intre episcopii occidentali si cei din Orient ne este consemnata si de Teodoret de Cyr. Aceasta stare de necomuniune se materializeaza prin inlaturarea sau nepomenirea numelor episcopilor respectivi din dipticele fiecarei Biserici. Dipticele episcopilor (catalogul episcopilor – ieraticesc) au dat nastere martirologiului de mai tarziu, asa dupa cum dipticele celor morti au creat necrologurile. In epoca in care se foloseau diptice de ivoriu, episcopii se foloseau de astfel de diptice pentru a anunta ridicarea lor la aceasta demnitate. Erau deci diptice ecleziastice, care aveau „fara indoiala, o forma analoga cu cea a dipticelor consulare” . Cuvantul „a canoniza” isi are originea tocmai in aceasta practica a scrierii numelor in diptice. A canoniza inseamna punere, trecere, inscrierea in canon, pentru ca dipticele se citeau in timpul canonului Liturghiei. Lipsa unor marturii precise, referitoare la diptice in secolele I-II, se datoreste faptului ca acest act liturgic nu se dezvoltase ; facea parte integranta din ritul Liturghiei primare, care se afla intr-o forma generala sau cu totul condensata, ca in toate riturile Liturghiei primitive. In proto-Liturghia crestina, categoriile de credinciosi erau pomenite in general in ectenii. Dipticele ar putea fi considerate deci ca o desprindere din cadrul ecteniei. De fapt, dipticele erau o ectenie dezvoltata si precizata la persoana. Noul Testament recomanda sa facem cereri, rugaciuni, fagaduinte si multumiri pentru toti oamenii. Deci practica dipticelor a existat de la infiintarea Bisericii crestine, dar a lipsit termenul tehnic care sa denumeasca aceasta practica. Cuvantul „diptice” se incetateneste in limbajul tehnic abia dupa secolul IV. Lipsa acestui termen nu implica insa absenta acestui act liturgic din practica liturgica a Bisericii.

b) Marturii patristice despre dipticele crestine

Parintii Bisericii Ortodoxe-catolice ne dau marturii despre folosirea dipticelor (pomelnicelor) pentru vii si morti, inca din primele secole. Tertulian vorbeste despre aducerea Sfintei Euharistii pentru morti si vii, ale caror nume se rosteau la savarsirea Tainei. Origen (185-254) consemneaza si el actul liturgic al dipticelor. Sfantul Ciprian 24 (t 258) ne da marturia traditiei Bisericii din Apus. El afirma ca preotul poate sa pomeneasca la jertfelnic numele celor pentru care se aduce jertfa si se interzice ca jertfa sa fie adusa pentru apostati, neimpacati cu Biserica. Sfantul Ciprian al Cartaginei considera actul liturgic al dipticelor drept o mostenire de la inaintasii sai („episcopii antecessores nostri”). Biserica din Africa de Nord cunostea deci practica rostirii dipticelor inca din secolul II. In formularul Liturghiei primare din Constitutiile Apostolilor gasim un pomelnic general : se pomeneau patriarhii, proorocii, dreptii, apostolii, martirii, marturisitorii, episcopii, preotii, diaconii, ipodiaconii, citetii, psaltii, fecioarele, vaduvele, laicii si „toti ale caror nume le stim”. Potrivit aceluiasi formular liturgic, episcopul se ruga si pentru conducatori, „pentru cei in dregatorie”, pentru „sfintii martiri” si pentru „cei adormiti in credinta”.

In „rugaciunea” de prosforon din Evhologhiul lui Serapion de Tmuis (f 350), dupa rugaciunea de sfintire a darurilor, urmeaza rugaciunea „pentru cei adormiti, a caror amintire se face” si „dupa punerea numelor” se ruga liturghisitorul ca Dumnezeu „sa numere aceste suflete cu toate puterile sfinte si sa le dea loc in imparatia Lui”; dupa care se adauga si rugaciunea „pentru cei care au adus darurile”. Si numele acestora erau pomenite dupa caz, in cazul in care se aduceau daruri pentru ei, la cererea celor din viata. Insa la fiecare Liturghie se faceau si rugaciuni mai generale „pentru pacea comuna a tuturor Bisericilor (…) pentru cei bolnavi, pentru cei obositi si pentru cei care au nevoie de ajutor”, apoi pomeneau, „pentru cei mai inainte adormiti patriarhi, profeti, apostoli, martiri” si „pentru cei mai inainte adormiti sfinti parinti si episcopi si pentru cei mai inainte adormiti”.

Sfantul Chiril al Ierusalimului (386) ne da marturii pretioase despre existenta dipticelor in formularele liturgice din secolul IV. Episcopul Ierusalimului vorbeste despre pomenirile care aveau loc „dupa savarsirea jertfei duhovnicesti”, slujba cea fara de sange, cand „il rugam pe Dumnezeu … pentru imparat, pentru ostasi, … pentru cei ce sunt in boala… Apoi facem pomenire si de cei mai inainte adormiti, mai intai de patriarhi, de profeti, de apostoli, de mucenici, pentru ca Dumnezeu, prin rugaciunile si mijlocirile lor sa primeasca cererea noastra ; apoi ne rugam, si pentru cei mai dinainte adormiti Sfinti parinti si episcopi si, in scurt, pentru toti cei adormiti inainte de noi”.

Sfantul Epifanie (t 403) combate pe Aerius, care era potrivnic rugaciunii pentru morti, afirmand ca se face amintirea mortilor pe nume, cu rugaciuni, servicii publice si ofrande.

Sfantul Ioan Gura de Aur (+ 407) consemneaza practica din vremea sa, spunand ca se fac ofrande pentru morti, rugaciuni….

Fericitul Ieronim semnala pe la anul 411 abuzul de a recita public in biserici numele celor care ofereau daruri la altar. Fericitul Ieronim ne da marturii si despre pomenirea mortilor, martirilor si credinciosilor. Din secolul V, in limbajul bisericesc, prin diptice se intelegeau cataloagele cu numele celor vii si celor morti, care trebuiau pomenite inaintea jertfelnicului, la savarsirea Sfintei Euharistii. Pe la anul 420-430, in Biserica din Constantinopol existau diptice pentru morti si diptice pentru vii; dipticele pentru morti includeau categoriile : episcopi, clerici, laici. Lectura acestor diptice in timpul Liturghiei era omarturie evidenta a comuniunii canonice cu Biserica universala si cu ortodoxia invataturii ei.

Dupa cum se poate constata, in marturiile patristice, cuvantul „diptic” apare de-abia in secolul V. Acest cuvant „diptice” nu este amintit nici in Evhologiul lui Serapion, nici de Chiril al Ierusalimului si nici in formularul liturgic din Constitutiile Apostolice. Pseudo-Dionisie Areopagitul este primul care impune in circuitul limbajului liturgic acest cuvant. Cuvantul diptice se impune si datorita faptului ca l-a folosit si cel care l-a comentat pe Sfantul Dionisie, Sfantul Maxim Marturisitorul (+ 662) . Sfantul Maxim ne relateaza ca in diptice se pomeneau si ctitorii de Biserici. Slujitorul „pomeneste pe imparati dupa toti cei sfintiti (hirotoniti) si ca pomenea, daca se aflau inca in viata, si numele celor care au construit vreo biserica”, care, dupa moarte, erau trecuti in coloana celor adormiti.

In Biserica latina, traditia liturgica a consemnat practica recitarii de catre diacon a numelor de sfinti si martiri de pe niste „libri” sau tabulae sacrae” cunoscute si sub numele de „diptycha” . In literatura aghiografica medievala, dipticele au fost numite si „kalendaria” si „acta publica primis temporibus … ad conservandam martyrum … memoriam”.

c) Inscrierea si stergerea din diptice

A ramas obiceiul pana in zilele noastre, de a se scrie pe peretii proscomidiei numele ctitorilor si ale ostenitorilor inaltarii bisericii respective. Pomelnicele, ca acte liturgice, au fost in uzul tuturor Bisericilor vechi, atat in Orient cat si in Occident, „desi forma, si locul lor in serviciul divin au variat nu numai de la Occident la Orient, ci si inlauntrul unuia si aceluiasi rit”.

Inscrierea numelui unei persoane in diptice certifica comuniunea sa canonica cu Biserica universala. Stergerea din diptice era o marturie a indepartarii persoanei respective din comunitatea bisericeasca.. Cazuri de inlaturare, de stergere din diptice au fost deseori consemnate de istoria bisericeasca. inscrierea si stergerea din pomelnicele marilor biserici au creat un climat de controverse nesfarsite in epoca sinoadelor ecumenice. Trecerea in diptice era marturia ortodoxiei persoanei respective. La Sinodul de la Efes (431) se discuta prezenta in diptice a numelor lui Chiril al Ierusalimului si Nestorie. Sfantul Ioan Gura de Aur, dupa depunerea sa necanonica din treapta si exilarea sa, a fost sters din diptice de potrivnicii sai ,- dar acest fapt a ocazionat o apriga disputa intre admiratorii si detractorii sai. La Sinodul de la Calcedon, (451) papa Leon cerea ca numele lui Dioscur al Alexandriei, Juvenal al Ierusalimului si Eustatie de Berit sa nu fie rostite la altar pana ce acestia nu-si vor retracta erorile de doctrina. Inserarea in diptice era deci dovada ortodoxiei marturisite de ei, a comuniunii lor dogmatice, canonice si cultice cu Biserica Ortodoxa-Catolica. Unitatea de masura si criteriul Ortodoxiei lor era marturisirea de credinta formulata de sinoadele ecumenice. In actele Sinodului de la Calcedon se spune : „…si l-a primit pe el. (Vasianon, episcopul Efesului n.n.), Proclu (arhiepiscopul Constantinopolului n.n.), partas in cele sfinte si dupa ce l-a onorat cu scrisori sinodale, l-a trimis la Efes si a randuit numele lui in diptice si se rostea pana nu demult”. Clericii care ieseau de sub ascultarea canonica a episcopului lor pierdeau comuniunea canonica cu Biserica universala, in actele sinoadelor s-a hotarat ca numele unor astfel de clerici „sa fie sterse din sfintele diptice…”.

Stergerea din diptice era, deci, o consecinta a ruperii legaturii canonice cu Biserica Ortodoxa. Aceasta rupere, indepartare de matca Ortodoxiei, se materializa prin schisma, erezie, apostazie, neparticipare la sinoadele ecumenice etc. Cazul patriarhilor Chir, Serghie, Pavel Pirros si Petru, care au fost stersi din diptice pentru profesarea ereziei monotelite, ramane un exemplu concludent in aceasta privinta. La Sinodul VII ecumenic de la Niceea (787), numele papei Vigiliu a fost inlaturat din diptice de Parintii sinodali, din cauza ca intaistatatorul Bisericii romane a refuzat sa participe la lucrarile sinodului. Ca urmare a schismei dintre Biserica Romei si cea a Constantinopolului, patriarhul Acacius de Bizant; stergea din diptice numele papei Felix III. Urmasul lui Acacius,  Eutimie,  l-a  trecut din nou  in diptice  dar a dispus sa fie sters numele lui Petru Mongu).

Uneori, dreptul de a sterge din diptice a revenit doar unui episcop sau intaistatatorului Bisericii respective, care adesea nu chibzuia cu toata luarea aminte asupra consecintelor acestui fapt, ce putea avea urmari dezastruoase pentru unitatea Bisericii. Fer. Augustin (431) protesteaza impotriva abuzului facut de acest drept si ameninta ca va sterge din diptice pe preotii nevrednici.

In secolele urmatoare, vom gasi numeroase cazuri in care diferite nume sunt sterse sau introduse in diptice. Istoria bisericeasca inregistreaza perioade cand „Patriarhii si imparatii sunt rand pe rand, dupa cum sufla vantul, inlaturati sau restabiliti in diptice”.

In secolul VI, Biserica din Mopsuestia poseda doua feluri de diptice, in care erau trecute nume de episcopi, defuncti si alte personaje, grupate pe clase. La sinodul V ecumenic din Constantinopol (553) se constata ca numele lui Teodor de Mopsuestia era sters cu mult timp din diptice si inlocuit cu cel al lui Chiril al Alexandriei.

Gelasie I, episcopul Romei, reprosa lui Eufemius,” patriarhul Constantinopolului, ca nu a sters din diptice numele lui Alsacie, predecesorul sau. Deci, aceasta trecere in diptice se facea prin consens tacit, fara o prealabila intelegere intre intaistatatorii Bisericilor respective.

Papa Adrian, II (+ 872) cerea episcopilor reuniti in sinodul de la Troyers sa restabileasca numele papei Nicolae I in diptice. Inscrierea in diptice echivala uneori cu un fel de canonizare trecerea in canonul Liturghiei, in „Sacra missarum”, insemna pomenirea in diptice.

Unele diptice capatasera o extindere apreciabila. in anaforaua nestoriana, pusa pe seama lui Addaios si Marois, primul nume este Adam dupa care urmeaza al patriarhilor, preotilor, diaconilor si dascalilor care au apartinut Bisericii nestoriene. In diptice erau trecute si sinoadele ecumenice. Pomenirea lor atesta ca Biserica Ortodoxa-Catolica propovaduieste invatatura de credinta stabilita la aceste soboare. La sinodul endemic din anul 536, tinut in timpul patriarhului Minas din Constantinopol s-au citit din diptice numele arhiepiscopilor Eufemius, Macedonie si Leon, ca marturie a comuniunii de credinta a sinodalilor cu ierarhii pomeniti. Ulterior, in aceste diptice s-au trecut si numele reprezentantilor de seama de la aceste sinoade. In dipticele Liturghiei nestoriene se pomeneau si cei 318 Sfinti Parinti de la Sinodul I Ecumenic (325). In Liturghia siriaca se pomenesc, Parintii celor trei sinoade ecumenice, din Niceea, Constantinopol siEfes. La Sinodul din Elne II, din 1027, se spunea : „Nec inter mortuos eorum nomina ad sacrum altarem recitentur”.

d) Dipticele in Liturghiile orientale.

Cel mai vechi diptice oriental cunoscut este cel de la Luksor. Acest diptice dateaza din secolul VII. Formularul acestui diptice formeaza o compozitie personala, suferind influenta Liturghiei Sfantului Iacob si a unei Liturghii monofizite.

In Bisericile din Antiohia, Alexandria si Constantinopol, dipticele erau rostite de la inceputul secolului V. Ele cuprindeau numele celor vii si ale celor morti, trecute in doua tablite sau carti separate. In dipticele mortilor erau inscrise si numele unor patriarhi, arhierei si clerici de mai inainte adormiti in Domnul. De aici s-a nascut si problema rescrierii in ele a numelui Sfantul Ioan Gura de Aur, dupa moartea sa. Exemplu de astfel de diptice ni s-a pastrat in Liturghia mozarabica.

De la sfarsitul secolului V, se scriau in diptice si numele arhiepiscopilor in scaun din cele patru patriarhii rasaritene si a arhiepiscopului Romei, pentru ca se afla in comuniune cu Rasaritul. Biserica Romei, insa, n-a introdus in liturghie astfel de liste, care sa contina si numele intaistatatorilor altor Biserici. Pana in secolul XI, in tot Apusul se pomenea doar numele papei, adaugandu-se uneori si cuvintele „si toti episcopii in general”.                     

In manuscrisele italiene gasim mentionat doar numele papei. Din secolul XI, in manuscrisele Bisericilor din afara Romei, aflam si amintirea numelui episcopului propriu. Astazi, doar in timpul Liturghiei patriarhale, sau savarsita de un arhiepiscop autocefal al unei Biserici sau de un arhidiacon care slujeste impreuna, se rosteste de diacon numele celorlalti intaistatatori ai Bisericii Ortodoxe.

e) Momentul rostirii dipticelor.

In Liturghiile orientale, dipticele se rosteau in timpul rugaciunii de prefacere si dupa prefacere. Obiceiul de a pomeni numele mortilor dupa prefacere pare sa fi fost introdus in Orient in secolul IV. In alte parti, dupa „citirea Sfintei Evanghelii la Sfanta Liturghie si a Simbolului credintei, se strecura in timpul citirii dipticelor, cu mare tacere, toti credinciosii in jurul altarului si ascultau”. Dupa ce se citeau de diacon in numele celor patru sinoade si ale episcopilor de amintire fericita…, exclamau toti cu un glas inaltat : „Marire Tie, Doamne”.

Deci, pomenirea numelor din diptice se facea dupa rostirea Crezului. Semnificatia momentului pare destul de evidenta. intreaga obste a viilor si mortilor, care au marturisit credinta apostolica a Bisericii Ortodoxe era pomenita in fata Sfantului Altar. Amintirea numelor celor patru sinoade si ale arhiepiscopilor de fericita pomenire erau marturia comuniunii lor canonice cu Biserica universala ecumenica-Ortodoxa.

In Liturghiile copte a Sfantului Marcu si a Sfantului Chiril si Liturghiile etiopiene, dipticele se intretes cu prologul, adica se rostesc inainte de imnul de biruinta si in continuarea rugaciunii euharistice, erau citite imediat dupa ce liturghisitorul spunea :  „Sus sa avem inimile”. In Bisericile din Siria rasariteana, in ritul liturgic haldaic, dipticele se rosteau dupa sarutarea pacii si inainte de Anafora, inainte ca preotul sa adreseze poporului salutarea apostolica : „Harul Domnului nostru lisus Hristos…”. In Bisericile din Apus, de pe la sfarsitul secolului IV s-a impus aceeasi randuiala care era in Antiohia, Ierusalim si Siria apuseana, dupa cum reiese din scrisoarea episcopului Romei, Inochentie I, din anul 416, adresata episcopului Dechention din Gubbium. Episcopul Romei recomanda confratelui sau ca „amintirea numelor sa se faca „intersacra mysteria”, in cadrul rugaciunii Sfintelor Taine. Canonul 29 al Sinodului din Elvira (305) consemneaza practica rostirii dipticelor in Biserica Apuseana. Numele respective se pomeneau inaintea jertfelnicului in timpul Proscomidiei si nu in timpul Anaforei.

Pe la inceputul secolului V, in liturghia romana, in formularul ambrozian si mai tarziu in cel galican si cel mozarabic, dipticele se citeau inainte de canon. Locul dipticelor, in cele mai multe sacramentare vechi, variaza ,- intr-unele, ele lipsesc complet. In Missa apuseana primara, dupa ce se citeau numele din diptice, urma o rugaciune numita „Post nomina” sau „Super diptycbia”. Aceasta rugaciune s-a dezvoltat in „memento vivorum” din canonul Missei. Ulterior, au fost adaugate numele episcopului locului, mitropolitului, patriarhului (papei) si al imparatului.

In Occident accentul se punea pe pomenirea viilor; de aceea, dipticele au fost numite uneori si „liber vitae”. In Orient, se dadea o importanta deosebita pomenirii mortilor. Dipticele din Liturghia galicana continea numele mortilor si viilor, in timp ce dipticele romane aveau trecute doar numele de sfinti, canonizati de evlavia locului respectiv. In Rasarit (Antiohia si Bizant), locul dipticelor s-a stabilit inca din secolul IV a fi dupa epicleza, dar nu s-a sters cu totul pomenirea numelor, care se facea la Proscomidie, la intrarea cea mare. Si astazi auzim pe diacon, zicand : „Pentru cinstitele daruri ce s-au pus inainte…”.

In Biserica Rasariteana, dipticele erau rostite de liturghisitor sau diacon cu glas tare, uneori langa Altar, alteori pe amvon. Deja, foarte timpuriu, parti din diptice au fost incorporate in rugaciunea „Anafora”, ca rugaciuni de implorare. Astfel, rugaciunile cu caracter general pentru tot episcopatul ortodox, pentru presbiteriu, pentru diaconia intru Hristos, pentru toata lumea, pentru Sfanta Biserica, pentru conducatori, pentru episcopi si in general pentru cei care au nevoie de ajutor divin etc, intretesute cu rugaciunea din Anafora, erau rostite de preot. Liturghisitorul pomenea si numele pe care le voia, mai intai ale celor morti si apoi ale celor vii. Diaconul citea, de fapt, catalogul mai extins al dipticelor.

In Liturghierele de astazi a fost trecuta aceasta practica a Bisericii primare sub urmatoarea insemnare: in timpul axionului, „diaconul merge la proscomidiar si citeste pomelnicul Bisericii pentru cei adormiti”. Dupa Axion „diaconul pomeneste incet la proscomidiar pomelnicul Bisericii pentru cei vii, iar preotul se roaga in taina: „Pomeneste, Doamne, pe toti episcopii ortodocsi, care drept invata cuvantul adevarului…”.

In Biserica Romano-Catolica, dipticele erau citite de ipodiaconi, cu glas incet, uneori langa preot, alteori in spatele altarului. Conform dispozitiei Evhologhiului Padulei, din secolul VII, in Biserica de Apus, numele mortilor se rosteau de diaconi. Dupa o marturie din secolul XI, daca liturghisitorul era insotit de alti clerici, numele erau murmurate de acestia la urechea lui. In unele Biserici, dupa cum constatam intr-o veche Liturghie (Codex Ratoldi): publicata de Menard, dipticele erau rostite de ipodiaconi.

Liturgistii vorbesc nu numai de dipticele liturgic, ci si de cele din cadrul serviciului divin. Momentul rostirii lor difera. Prof. P. Vintilescu afirma ca locul dipticelor in serviciul divin nu este numai unul, deoarece rugaciuni pentru crestini, pe numele lor vii si morti, se fac nu numai in Biserica, ci si in afara, cu prilejul diferitelor ierurgii particulare.

f) Dipticele in Biserica Rasariteana si Apuseana.

In afara de caracteristicile mentionate, trebuie semnalat faptul ca in Liturghiile rasaritene, dipticele celor adormiti sunt adaugate si la ectenii, pe cand in Liturghiile apusene se trec dipticele celor vii. Inmultirea numelor ce trebuie pomenite de diaconi a dus la inlaturarea practicii rostirii tuturor numelor din diptice. In Biserica Apuseana, in timpul lui Isidor de Sevilla 75 (560-633), practica rostirii dipticelor cazuse in desuetudine. In Biserica Romano-Catolica, pomenirea nominala a fost inlocuita cu cateva formule generale, incetatenindu-se astfel pomenirea globala. In consens cu Roma, Carol cel Mare dadea un edict, in anul 789, prin care se poruncea „sa nu se mai recite numele in public”.

Acest edict era o consecinta a realitatilor liturgice din Biserica Apuseana, care a ramas fara serviciul proscomidiei. In Biserica Rasariteana, ca si in celelalte Biserici Orientale, pomenirea viilor si mortilor se facea in cadrul Proscomidiei. In Liturghia romana-apuseana, pomenirea viilor si mortilor apartine de serviciul euharistic propriu-zis. In aceasta Liturghie, pomenirea celor inscrisi in diptice se face dupa cantarea „Sfant”. Aceasta practica necanonica este semnalata in Biserica Romana inca din secolul V. Desfiintarea Proscomidiei, o data cu ea si citirea nominala a dipticelor in serviciul divin, cu scoaterea de miride individuale, legaliza practica ritului liturgic apusean. Incepand cu secolul XII, in Biserica Romano-Catolica, lectura dipticelor devine o practica din ce in ce mai rara; ele dispar cu timpul, fiind inlocuite de acel silentios memento al Missei. Citirea dipticelor in intregime cu glas tare, dispare si in Biserica Rasariteana, incepand cu secolul XIV.

Pentru romano-catolici, dipticele nu au „o valoare deosebita nici sub raport liturgic, nici sub raport istoric”. In Liturghia Sfantului Vasile cel Mare, diaconul rosteste pomelnicul viilor dupa pomenirea cu glas tare a episcopului locului. Pomenirea episcopului locului la intrarea cea mare, „cu Sfintele Daruri si a anumitor categorii de vii si morti, este o dovada graitoare ca dipticele erau o mostenire a Bisericii primare, care s-a respectat intocmai doar in Bisericile Ortodoxe. Pomenirea chiriarhului locului exprima si unitatea de credinta a pastorului si a turmei incredintata lui de Hristos.

2. MARTURII CANONICE REFERITOARE LA DIPTICE

a) Privire istorico-canonica.

Un studiu amanuntit al canoanelor din acel „Corpus Iuris Canonici” al Bisericii Ortodoxe ne permite sa desprindem unele marturii canonice referitoare la diptice. Potrivit hotararii canonului 34 apostolic, toti episcopii Bisericilor provinciale trebuiau sa recunoasca si sa considere de capetenie a lor pe intaiul episcop, al carui scaun se afla in capitala provinciei bisericesti. Pomenirea intaistatatorului Bisericii respective in dipticele fiecarei dioceze era o dovada a comuniunii dogmatice, canonice si cultice cu Biserica intregii provincii, ce exista la fiecare neam ( singularum gentium). Conform hotararii canoanelor Bisericii ecumenice, in diptice erau trecuti toti episcopii ortodocsi care se intruneau in sinoade, pentru a formula invatatura de credinta a Bisericii.

Preotii sunt obligati de canoane sa respecte pe episcopii lor. Pomenirea episcopilor lor la Sfanta Liturghie era o dovada graitoare a comuniunii canonice a preotilor cu ierarhii lor. Episcopul, locului era trecut in dipticele fiecarei Biserici. Aceasta practica a Bisericii primare este riguros respectata si in zilele noastre, in Biserica Ortodoxa. Ea este expresia acelui „comunicatio in sacris” a intregii obsti a credinciosilor, in frunte cu preotul lor, cu ierarhul locului. Hirotonia intaistatatorilor unei Biserici se incunostiinta Bisericii universale prin epistole canonice; dupa aceea, numele celor hirotoniti erau trecute in diptice, pe care intaistatatorul fiecarei Bisericii le rostea la Sfanta Liturghie. In caz ca intaistatatorii Bisericii respective marturiseau ulterior alta credinta decat cea ortodoxa, sau se dovedea ca hirotonia lor era necanonica, erau stersi din diptice si considerati a fi afara din comuniunea canonica a Bisericii.

Canonul 1 al Sinodului III ecumenic dispune inlaturarea definitiva din „treapta episcopeasca a celor care s-au „dezbinat de sfantul si ecumenicul sinod”, deoarece acestia sunt exclusi din „comuniunea bisericeasca”. De aceasta comuniune bisericeasca a intaistatatorilor din fiecare Biserica autocefala si autonoma cu Biserica universala se lua act tocmai prin prezenta lor in dipticele fiecarei Biserici. Rostirea numelui lor era o garantie a acestei comuniuni bisericesti cu sinoadele ecumenice si cu traditia Bisericii universale. Epistolele canonice aveau un caracter expres, pe cand inscrierea numelui lor in diptice si rostirea lor in cadrul savarsirii Sfintei Liturghii lua un caracter aparte. Era o comuniune in credinta a acestor episcopi – intaistatatori cu intreaga Biserica – laici si clerici.

Dupa cum se stie, in Biserica Ortodoxa, citirea dipticelor ocupa un loc mai larg, nu numai ca intindere, ci si cu privire la numarul momentelor, de care pot fi legate. In afara de proscomidie, un moment rezervat pomelnicelor se afla in Liturghia credinciosilor, dupa sfintirea Sfintelor Daruri, unde preotul se roaga pentru diferite grupe (stramosi, parinti, patriarhi, prooroci, apostoli, propovaduitori, evanghelisti, mucenici, marturisitori, pustnici, Sfanta Fecioara, Sfantul Ioan Proorocul, … episcopul in viata).        

Liturghia Sfantului Vasile cel Mare prevede formule si pentru pomeniri nominale de vii si de morti, in timpul Axionului, cu care prilej se pomeneste cu glas tare si episcopul locului. Si la „iesirea cu Sfintele Daruri” se pomeneste Chiriarhul locului, cu glas tare. Deci se pare ca hotararea celor trei canoane (13, 14, 15) se refera la toate momentele liturgice in care sunt pomeniti ierarhii (episcopi, mitropolit sau patriarh). Canonul 13 dispune pomenirea ierarhului respectiv „la sfintele rugaciuni ale Liturghiilor”. Canonul 14 cere ca pomenirea chiriarhului respectiv sa aiba loc „la Dumnezeiasca slujba tainica”. Canonul 15 prevede pomenirea numelui”, precum este randuit si hotarat in dumnezeiasca slujba tainica”. Pomenirea nominala, in auz, a dipticelor, se facea deci, in secolul IX, dupa o randuiala tipiconala si dupa un obicei liturgic in toate momentele liturgice.

Ulterior, practica s-a schimbat. Dupa Liturghiile ortodoxe, pomeniri in auz se fac numai la „iesirea cu Sfintele Daruri”. Dar si aceasta practica a fost inlaturata in unele biserici autocefae care „…prin hotarari sinodale, au interzis la iesirea cu Sfintele Daruri citirea pomelnicelor si chiar pomenirea chiriarhului acelei Biserici… astfel a facut Biserica Greciei”.

Din punct de vedere dogmatic, canonic si liturgic, recitarea pomelnicelor se poate face cu efect salutar in tot cursul slujbei Sfintei Liturghii. Biserica Ortodoxa a Rasaritului ne invata ca eficacitatea pomelnicelor este legata doar de un anumit moment al Liturghiei. Interzicerea citirii pomelnicelor credinciosilor, la iesirea cu Sfintele Daruri este doar o problema de disciplina, „care sta in legatura cu estetica ritului, caci nu se cuvine ca amanuntele accesorii sa fie exagerate pana acolo ca sa inece actiunea principala”.

In prezent, randuiala liturgico-canonica a Bisericii Ortodoxe Rasaritene, face o exceptie, ingaduind ca numele ctitorilor sa fie pomenite in auz la „slujbele bisericesti”. Pomenirea numelor – in timpul Axionului – pentru care nu s-au depus miride pe disc, este considerata de liturgisti drept un „moment exceptional”, asupra caruia autoritatea bisericeasca canonic constituita poate hotari. In canonul 1 , sinodul de la Constantinopol din 879 hotara ca toti clericii, episcopii si mirenii „pusi sub legatura sau caterisire sau anatematisire” de Biserica Apuseana sa fie pusi si de Biserica Rasariteana si viceversa. Pedepsirea caterisirilor si anatematizarilor avea urmarile ei; ea implica si indepartarea episcopilor respectivi din dipticele Bisericii Ecumenice. Stergerea numelor lor se facea in baza consensului universal si a practicii bazate pe un obicei canonic. Inlaturarea numelui lor din diptice presupunea ruperea legaturilor harice cu Biserica universala, indepartarea lor de comuniunea de credinta, canonica si Euharistie certifica caderea lor din categoria de membrii ai Bisericii Ortodoxe-Catolice.

In canonul 1 al Sfantului Chiril al Alexandriei se relateaza cazul episcopului Petru, care trebuia „sa aibe numele demnitatii preotesti impreuna cu agendele (cuvenite acelei demnitati), ori daca nu mai era vrednic sa stea la dumnezeiescul altar, sa nu se mai fi invrednicit nici de insasi numirea demnitatii episcopesti”. Marturia Sfantului Chiril al Alexandriei atesta incetatenirea practicii inscrierii numelor episcopilor in diptice. Dipticele nominale erau deci certificatul vredniciei de a sluji la dumnezeiescul altar.

In canonul 81 al sinodului de la Cartagina (419), se dispune sa se stearga din diptice numele acelor episcopi care lasa „mostenitori pe eretici sau pagani”. In acest canon cuvantul de diptic era substituit prin „pomenire” (pomelnic). Cuvintele din canon „…numele lui nicidecum sa nu se pomeneasca de iereii lui Dumnezeu…” la dipticele bisericesti. Era vorba deci de dipticele nominal al episcopului. Inlaturarea din diptice a episcopilor respectivi insemna excluderea lor din comuniunea Bisericii.

Marturii despre dipticele liturgic gasim si in epistolele canonice ale unor ierarhi de seama din Biserica crestina. Din corespondenta lui Chirii al Alexandriei (370-444) cu patriarhul Atticus al Constantinopolului (406-425) reiese ca dipticele erau in uz in Antiohia si in Constantinopol la inceputul secolului V. Marturii despre practica dipticelor liturgice gasim si in actele sinoadelor ecumenice. In actele sinodului V ecumenic se aminteste de trecerea in diptice a numelor unor episcopi. In limbajul canonic, in Biserica Bizantina, prin diptice se intelegea acea „lista a succesiunii episcopilor”. Unele diptice aveau trecute la stanga numele imparatilor de vie memorie si la dreapta numele episcopilor.

Odata cu organizarea Bisericii crestine in cadrul unor circumscriptii teritorial-geografice si etnice, in aceste liste apar numele mitropolitilor, exarhilor, patriarhilor, intaistatatorilor Bisericii respective. Inscrierea numelor in aceste diptice certificau comuniunea de credinta, unitatea canonica si cultica a Bisericii ortodoxe locale si a ierarhiei respective.

Participarea intaistatatorilor Bisericii Ortodoxe la un viitor sinod ecumenic implica si cercetarea dipticelor si tomosurilor de autocefalie, in acestea vom gasi ordinea scaunelor episcopale din Biserica Ecumenica. Conform traditiei canonice, dreptul de a prezida si de a conduce dezbaterile unui sinod ecumenic il are acel episcop al carui scaun are intaietatea onorifica in randul celorlalte scaune episcopale din Biserica Ortodoxa Ecumenica.

In cursul istoriei, episcopii autocefali ai diferitelor Biserici au purtat diferite titluri onorifice. In diptice ei sunt trecuti ca: mitropoliti, arhiepiscopi, exarhi, primati, patriarhi, papi. Atat exarhii cat si patriarhii aveau jurisdictie asupra intregii dioceze. Patriarhul din Const-tantinopol avea sub jurisdictie trei dioceze: Tracia, Asia si Pontul.

Prin canoanele 6 si 7 ale sinodului I ecumenic si canonul 3 al sinodului II ecumenic s-a stabilit rangul onorific al patriarhilor. In dipticele Bisericii Ortodoxe-Catolice s-a respectat ordinea impusa de aceste canoane. Prin canonul 28 al sinodului IV ecumenic s-a legiferat jurisdictia patriarhilor si s-a mentionat rangul lor onorific. Sinodul trulan, prin canonul 36, si apoi sinodul tinut in Biserica Sfanta Sofia (861), prin canonul 1, intaresc hotararea canonului 28 al sinodului IV ecumenic.

Canonul 28 al sinodului IV ecumenic si canonul 36 al sinodului trulan au sanctionat deci principiile fundamentale ale ierarhiei scaunelor bisericesti. Aceste canoane au legiferat o stare de lucruri existenta deja in Biserica, – consemnata insa si de diptice – in care ordinea scaunelor episcopale devenea o realitate canonica. Sinodul trulan, prin canonul 36 stabilea circumscriptia teritorial-geografica a primelor cinci scaune episcopale din intreaga lume crestina (ikumene) si determina in acelasi timp rangul ierarhic intre intaistatatorii acestor tinuturi.

Criteriile intaietatii, ale precaderii de onoare a scaunelor episcopale, nu a fost inca supusa la un examen critic de canonisti. intaietatea unui scaun s-a materializat – uneori – datorita unor conditii subiective, specifice conditiilor istorice respective si conjuncturii elementului politic cu cel ecleziastic. Asa se explica de ce la stabilirea intaietatii onorifice, a scaunelor principale din Biserica ecumenica, s-a adoptat drept criteriu de catre parintii sinodali – cu precadere asupra altor cauze – importanta din punct de vedere politic a cetatii in care se gasea scaunul respectiv. Adoptarea acestui criteriu, – ca o consecinta logica a adaptarii circumscriptiilor bisericesti la impartirea administrativ-teritoriala a statului – este consemnata in canoanele Bisericii m. Ierusalimul, de pilda, – unde istoria crestina a consemnat drama mantuirii de pe Golgota, iar intaiul diptice din Biserica din Ierusalim a inscris pe Sfantul Apostol Iacob, ca prim episcop al cetatii, – a fost trecut pe ultimul loc al pentarhiei. Roma veche si Roma noua sunt alte doua exemple concludente in procesul de dobandire a intaietatii unor scaune episcopale cu ajutorul contextului politico-ecleziastic. Conditiile istorice ale epocii respective a impus unor scaune apostolice sa renunte la privilegiile intaietatii onorifice pentru scaunele episcopale din cele doua capitale ale Imperiului roman. Este suficient sa ne amintim doar de primele comunitati infiintate de Apostolul neamurilor, harazite cu episcopi, ucenici ai acestuia, pentru ca intreg arsenalul de marturii canonice revendicate de vreun scaun episcopal, infiintat ulterior, sa poata fi spulberat.

Realitatea a aratat ca rolul hotarator in stabilirea criteriului intaietatii scaunelor episcopale l-a avut elementul de ordin istoric-politic. Roma, care odinioara cucerise Aelia Capitolina, nu admitea ca episcopul ei sa fie trecut in diptice dupa cel din Ierusalim. Acolo, la Roma, trona imparatul Imperiului, convertit la crestinism, si acolo trebuia sa troneze, dupa conceptia papala, si Pontifex maximus – primul episcop. Noua Roma (Constantinopolul) trecea sub jurisdictia sa scaunele apostolice din Efes, Cezareea Capadociei si Heracleea si isi legifera printr-un canon al unui sinod ecumenic dreptul de a urma dupa vechea Roma.

Constantinopolul, trecand sub jurisdictia sa canonica scaunele episcopale amintite, nu mai era vorba doar de o intaietate onorifica, dobandita la sinodul II ecumenic, ci de una de natura jurisdictionala, sanctionata prin canonul 28 al sinodului IV ecumenic. Un fapt asemanator s-a petrecut si cu scaunul din Ierusalim, care isi dobandea prin canonul 7 al sinodului I ecumenic o intaietate de onoare, desi depindea de Cezareea (Turris stratonis), capitala tinutului bisericesc. Din canonul 6 al sinodului I ecumenic, reiese ca existau si alte scaune episcopale, care se bucurau de aceleasi drepturi si privilegii intarite de acest canon pentru cele patru eparhii: Roma, Alexandria, Antiohia, Cezareea. Printre scaunele episcopale, la care se face referinta in acest canon, au putut fi : Biserica din Efes pentru prefectura Orientului; cea din Sirmium in prefectura Iliricului de Apus, cea din Tesalonic pentru prefectura de Rasarit; Biserica din Milan, Cartagina, Lyon, Toledo, York, etc, in celelalte prefecturi.

Din practica convocarii si prezidarii sesiunilor sinodalelor ecumenice, rezulta ca se tinea seama, daca, la aceste soboare, episcopii scaunelor celor mai insemnate, luau parte personal sau prin reprezentanti, sau daca vreunul dintre intaistatatorii scaunelor respective nu era obiectul dezbaterii si hotararii sinodului. Presedintia de onoare se da de obicei episcopului locului in care se tinea sinodul respectiv. Problematica majora a viitorului sinod ecumenic o va constitui desigur si stabilirea ierarhiei onorifice a scaunelor episcopale.

Astazi sunt alte conditii istorice, alte vremuri, alte marturii istorice si canonice, care concura la o stabilire a scaunelor episcopale in dipticele Bisericii Ortodoxe-Ecumenice. Cercetarea dipticelor din fiecare Biserica autocefala sau autonoma va oferi un material auxiliar pretios in restabilirea ierarhiei onorifice a scaunelor episcopale din Biserica Ecumenica. Unele hotarari ale Sinodului ecumenic din Constantinopol, referitoare la stabilirea ierarhiei scaunelor episcopale din Biserica Ecumenica Ortodoxa vor necesita o reexaminare si sanctionare de catre viitorul sinod ecumenic. La sfarsitul secolului XVI, sinodul din Constantinopol recunostea episcopului din Moscova rangul al cincilea in ierarhia scaunelor ortodoxe. Desigur, in stabilirea acestei ordini s-a tinut seama nu de vechimea scaunelor respective, ci de alti factori determinanti ai vremurilor respective. Uneori, patriarhul de Constantinopol si sinodul sau endemic au luat unele masuri, nu totdeauna potrivite pentru binele altei Biserici surori. Condamnarea nedreapta si caterisirea vrednicului intaistatator al Bisericii din Tara Romaneasca, Antim Ivireanu, este un caz edificator in aceasta privinta. Hotararea sinodului endemic din Constantinopol de a sterge din diptice pe Antim Ivireanu fusese unilaterala si necanonica.

Tomosurile de autocefalie date de Constantinopol constituie un material pretios pentru cei care se vor ocupa de stabilirea ierarhiei canonice a scaunelor episcopale intr-un diptice unanim valabil recunoscut, la viitorul sinod ecumenic. In aceste tomosuri, Patriarhia de Constantinopol cerea intaistatatorilor Bisericilor autocefale sa pomeneasca in rugaciunile lor publice si pe ceilalti intaistatatori. In tomosul de autocefalie acordat de Constantinopol Bisericii Serbiei, in 1879, se mentiona: „…insa pentru ca unitatea spirituala atat cu marea Biserica a lui Hristos din Constantinopol, cat si cu celelalte Biserici autocefale ale lui Hristos sa se mentina vie, infloritoare si neschimbata in orice privinta, va fi datoria episcopului Belgradului si mitropolit al Serbiei sa pomeneasca pe patriarh la rugaciunile bisericesti, in sensul vechilor prescriptiuni canonice mostenite, cu privire la raportul si legatura frateasca reciproca ce exista intre Bisericile autocefale…”. Trecerea in diptice a intaistatatorilor fiecarei Biserici, potrivit titulaturii respective, se facea indata dupa trimiterea documentelor de intronizare prin epistole fratesti, care se trimiteau reciproc la anumite evenimente din viata Bisericilor respective.

In tomosul autocefaliei Bisericii Ortodoxe Romane se mentiona ca „…ordinea demnitatilor se poate modifica in vedere cu pozitiunea tarilor”. In spiritul acestei afirmatii facute de Patriarhia Ecumenica in urma cu aproape un secol, se poate reconsidera si restabili ordinea onorifica a scaunelor episcopale din dipticele existente, la viitorul sinod ecumenic, in tomosul mentionat se facea referinta expresa si despre diptice. Patriarhia Ecumenica cerea Sfantului Sinod al Bisericii noastre sa pomeneasca in dipticele sale si pe ceilalti patriarhi ortodocsi  „…pentru ca legatura unirii duhovnicesti si relatiunea sfintelor lui Dumnezeu Biserici sa ramana neatinsa intru toate…, Sfantul sinod al Bisericii Romaniei hotaraste a pomeni in sfintele sale diptice,  dupa traditiunea veche a fintilor si purtatorilor de Dumnezeu parinti, pe prea sfantul Patriarh ecumenic si pe ceilalti patriarhi precum si pre toate Bisericile lui Dumnezeu Ortodoxe…”.

De la aceasta obligatie nu se poate sustrage nici o Biserica autocefala, fara riscul unei caderi din ecumenicitate. In scopul pastrarii unitatii Bisericii, Sfintii Parinti au hotarat caterisirea preotului care nu pomeneste pe episcopul sau la sfintele slujbe. Episcopul care face la fel fata de mitropolit, sau mitropolitul fata de patriarhul sau, conform dispozitiei  canoanelor,  acestia cad din treapta  ierarhiei.  Dispozitia  Sfintilor Parinti, sanctionata de canoanele Bisericii, se poate aplica oricarei Biserici autocefale, al carei sinod n-ar mai primi in dipticele sale si n-ar mai pomeni pe patriarhul ecumenic, pe  ceilalti patriarhi  si  celelalte Biserici Ortodoxe, pierzandu-si prin insusi acest fapt, calitatea de madular al Bisericii Ecumenice.

Asa dupa cum se mentioneaza in toate tomosurile de autocefalie, intaistatatorul Bisericii respective are datoria ca la instalarea sa sa trimita gramatele sinodale necesare catre „Prea Sfantul patriarh ecumenic, si catre ceilalti sfinti patriarhi, precum si catre toate Bisericile Ortodoxe autocefale ; de asemenea, si el este in drept a primi aceleasi de la acestia”.

Deci, trecerea in diptice a intaistatatorului unei Biserici se facea in urma primirii gramatei sinodale de instalare. Inscrierea in diptice era expresia concreta a comuniunii dogmatice, canonice si cultice intre Bisericile respective. Lipsa numelui intaistatatorului unei Biserici din dipticele altei Biserici Ortodoxe sau stergerea numelui respectiv era o marturie directa ca Bisericile respective nu se aflau in comuniune de credinta. Dipticele au fost si raman unul din mijloacele prin care s-a manifestat comuniunea duhovniceasca a intregii Biserici Ortodoxe. Impartasirea reciproca a pomelnicelor sau dipticelor este chiar expresia comuniunii duhovnicesti a Bisericilor locale. Prof. Dr. Iorgu Ivan noteaza ca „din constiinta acestei comuniuni…, rezulta indemnul pentru crestinii unei Biserici Ortodoxe locale de a cauta sa se impartaseasca si ei de bunurile duhovnicesti ale celorlalte Biserici locale ca de bunurile proprii”. Actul solemn, savarsit pentru prima data de catre Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, in anul 1955, cand a generalizat in Biserica Ortodoxa Romana cultul unor sfinti, cu cult local deocamdata si a canonizat, pe unii din sfintii romani, prin tomosuri de canonizare, semnate nu numai de membrii Sinodului Bisericii Ortodoxe Romane, ci si de catre delegatii celorlalte Biserici Ortodoxe surori, este tocmai o dovada a comunitatii duhovnicesti si „un semn de bucurie frateasca pentru Hristos si… marturie a dragostei si a legaturii dintre Bisericile Ortodoxe surori”.

Obligatia ce revine Sfantului Sinod al fiecarei Biserici autocefale „de a pomeni in sfintele sale diptice, dupa traditiunea veche a sfintilor si purtatorilor de Dumnezeu parinti, pe Prea Sfintitul Patriarh Ecumenic, pe ceilalti patriarhi precum si toate Bisericile lui Dumnezeu Ortodoxe” decurge tocmai din aceasta comuniune duhovniceasca a Bisericilor Ortodoxe Autocefale, a unitatii lor in spiritul egalitatii, egalitate ce rezulta din faptul ca fiecare Apostol a primit de la Mantuitorul o putere egala. Aceasta egalitate isi gaseste cu prisosinta temei si in doctrina canonica ortodoxa. Singurul organ competent care sa stabileasca ordinea pomenirii Bisericilor Ortodoxe, inscrise in diptice, a fost si ramane sinodul ecumenic sau „consensus Ecclesiae dispersae”. Precaderea onorifica s-a impus de la inceput din necesitate practica, ivita cu ocazia sinoadelor. Intaistatatorii Bisericilor nu pot fi pomeniti toti deodata ; hotararile luate nu puteau fi semnate de toti in acelasi loc  etc.

Bisericile autocefale isi traduc in viata principiul egalitatii, care guverneaza raporturile dintre ele, si prin pomenirea reciproca de catre intaistatatorii lor. Realitatea canonica ortodoxa certifica insa ca precaderea onorifica nu indreptateste prerogativele jurisdictionale. Ordinea precaderii onorifice a diferitelor scaune, intocmite de Parintii sinoadelor ecumenice, – in liste care se gasesc in diferitele colectii canonice ale Bisericii Ortodoxe, – va trebui sa tina seama de schimbarile care au avut loc in viata Bisericii Ortodoxe. Aparitia unor noi Biserici autocefale, adaptarea de catre unele Biserici autocefale a unor forme de organizare, care presupun pentru Biserica respectiva un alt rang in cadrul organizatiei ierarhice, fac ca listele intocmite de Sfintii Parinti sa nu mai corespunda realitatii canonice de astazi. Intocmirea unor noi liste cu ordinea de precadere onorifica a scaunelor autocefale de catre sinodul panortodox, ecumenic sau de consensul general al Bisericii, se impune de la sine. Aceasta implica insa si revizuirea dipticelor. Cu prilejul pomenirii intaistatatorilor Bisericii Ortodoxe autocefale se impune si stabilirea noii ordini onorifice. La stabilirea acestei liste, participantii la sinodul panortodox sau Sfantul si marele Sinod se pot conduce dupa aceleasi criterii pe care le-au avut in vedere si Parintii sinoadelor ecumenice: „cinstirea deosebita acordata de la inceput unor scaune, socotite ecumenice, realitatile existente astazi in diferitele Biserici Ortodoxe, si in general, binele Bisericii”. Dipticele, ca act liturgic, ramane o marturie canonica, un material liturgico-canonic documentar pretios, in stabilirea ordinei onorifice a scaunelor autocefale si un certificat al ortodoxiei celor inscrisi in el. Dipticele graiesc peste veacuri despre unitatea dogmatica, canonica si cultica a Bisericilor Ortodoxe. 

Sursa: Atentie site eretic: https://www.crestinortodox.ro/drept-bisericesc/dipticele-69957.html?fbclid=IwAR25qVkY9jzfxRteRkf_StGohHLPkBKG8jCSMHrUy1ejZy0J7NuNy4X3kcM

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Clericalismul și gherontolatria, aceste două surori care merg mînă în mînă

Părerea mea, este doar părerea mea, este că credincioșii ortodocși contemporani nu au experimentat libertatea în Hristos.

Unica libertate a omului pe pământ este în Hristos și este deplină.

Influențele papaliste au denaturat și degenerat această libertate în Hristos.

S-a pornit de la infailibilitatea papală.

Apoi ortodocșii slăbănogiti au tras cu urechea și la bălmăjelile catolicilor. E ca și cum ai ține rufele la uscat în zona în care duhnește urat un miros. Când lei de acolo nu mai miros a detergent parfumat ci miros a hazna.

Preoții ortodocși, din generație în generație și-au transmis acest clericalism, această mini-infailibilitate papală.

Faptul că erau preoți le asigura această infailibilitate. În ciuda faptului că noi ortodocșii suntem învățați că biserica este compusă în mod egal din mireni și preoți.

Ca să nu mai zic că am citit undeva că nu există poziția de Patriarh. Cea mai înaltă poziție este episcopul. Dacă greșesc aduceți-mi argumente și îmi retrag părerea .

Cum s-au manifestat aceste clericalisme, această mini-infailibilitate de data asta manifestată în spațiul ortodox?

Preoții au început să devină lideri ai comunității în loc să rămână slujbași ai comunități.

Tonul cu care se adresează astăzi un preot de 28 de ani enoriașilor din parohia lui este monstruos de inacceptabil.

Acest preot își tutuiește enoriașii care au să zicem 48 de ani sau 52 de ani. Acest preot li se adresează enoriașilor cu un tupeu inimaginabil.

Este o caracteristică generală a acestor generații de preoți. Enoriașul este văzut ca un necunoscător total care trebuie luat de ureche și dirijat cu asprime printre lumânări, tămâie, pangar, brățări și alte obiecte așa zise de cult.

Urmăriți cum dau preoții ordine atunci când se organizează o masă la trapeză. Capitaliștii sângeroși ar trebui să ia lecții de la ei.

Iar preotii ma admonestează pe mine că sunt agresiv.

O simplă lecturare ai istoriei ortodoxiei va scoate la iveală numărul mirenilor care i-au rușinat pur și simplu pe episcopi atunci când aceștia cu capul descoperit au proferat hule la adresa Sfintei Treimi și a maicii Domnului în mijlocul bisericii. Nu mai vorbesc de faptul că tot istoria ortodoxă este plină de mireni deveniți sfinți.

În cel mai bun caz, preoții de astăzi se limitează în a se foi nervos atunci când sunt trași de mânecă pe probleme de dogmă și de credința ortodoxă.

Asta în cel mai bun caz. De foarte multe ori realmente se balauresc. Li se inroșesc ochii în cap de furie. Ce legătură are această stare cu Hristos?

Sunt năuciți pur și simplu atunci când mireanul, din postura de parte egală ca membru al bisericii, problematizează.

Să mă ierte Dumnezeu dar in acest fel acești preoți nu vor evolua deloc în sensul duhovnicesc. Ba mai rău, se vor duce îndărăt.

Gherontolatria

Mireanul educat în acest fel de generații de preoți a dezvoltat acest handicap duhovnicesc numit Gherontolatria.

Mama mea și vecinele ei sunt realmente bolnave de această boală. Prietenii mei pe același palier de vârstă cu mine se rezumă în a spune “sărut mâna părinte”, “da părinte”, indiferent de prostiile pe care preotul acela care este ortodox le debitează.

Prostii care realmente îl vatămă pe mireanul component al bisericii.

E ca și cum te-ai duce la doctor și l-ai lăsa pe acesta să facă experimente maligne pe corpul tău cu toată încrederea și mai și trăind senzația că vei fi vindecat. Asta e noaptea minții.

Calistrat Chifan spune prostii pe bandă. Asta nu-i împiedică pe mireni să facă pelerinaj la el.

Părintele Cleopa a spus așa:

  1. La 1054 biserica s-a împărțit în două biserici. Una cu sediul la Roma apuseană și una cu sediul la Constantinopol răsăriteană.
  2. Tot părintele Cleopa a spus că la judecata de apoi ne creștinii, ne ortodocși vor fi judecați după starea care vor fi găsiți și așa mai departe. Gherontolatrua de care vorbeam face ca toate aceste mesaje să fie primite by default.

Fără o rumegare și fără cercetarea scrierilor sfinților părinți din ultimii 2000 de ani care spun limpede că nu există mântuire în afara ortodoxiei

Dacă te cerți cu cel care spune că nu există mântuire în afara ortodoxiei practic te cerți cu sfinții părinți de 2000 de ani încoace.

Un alt exemplu de gherontolatrie deșantata este evlavia pentru Visarion Iugulescu. Nici măcar informațiile strict lumești nu te duc la ideea că Visarion Iugulescu ar fi fost un ortodox performant ca să folosesc un cuvânt tehnic. Limitându-ne strict la informațiile lumești, Visarion Iugulescu nu se califică pentru nimic.

Dacă mai intrăm și în lumea duhovnicească, ne punem mâinile în cap. Acesta făcea remirungeri. Citiți pe internet, este simplu.

În ciuda acestei situații astăzi activează pe teritoriul României un curent visarionist care se manifestă prin reflexe militare adică adeptii sunt stricți, serioși, adesea bosumflati, așa ca cei de la oastea Domnului. O altă sectă în interiorul ortodoxiei ca să nu las loc de dubii pentru cei care citesc acest text.

Sigur, îmi vor sari in cap și visarionistii și cei de la oastea Domnului.

Mulți dintre cei care vor citi aceste rânduri vor spune că eu vreau să fac revoluție în interiorul ortodoxiei. Să fie sănătoși.

Ortodoxia de azi a deviat atât de mult de la adevăr încât problematizarea aceasta este considerată ca o revoluție, și ca o sminteala.

Faceți ce vreți fraților.

Dar mie personal să nu imi umble nimeni la libertatea in Hristos. Eu vreau să mă bucur de libertatea în Hristos pornind de la a-L mărturisi corect și cinstit.

Sigur că dacă Hristos va vedea că o voi lua razna îmi va da o încercare în viață ca să mă aducă înapoi la calea cea dreaptă.

Până atunci însă mă voi bucura din plin de libertatea în Hristos. Și atâta timp cat voi fi lăsat să postez comentariile pe acest site sau pe alte siteuri o voi face bucurându-mă de libertatea în Hristos.

Mă ciupesc de obraji să văd dacă nu cumva visez atunci când preoții mei ortodocși care ar trebui să fie pansamentul pe rană pentru sufletul meu sunt de fapt dictatorii duhovnicești ai mei.

Vă smintiți sau nu va smintiți , treaba voastră. Dar vă spun un singur lucru: după roadele lor îi veți cunoaște.

Fiți atenți.

Prietenul meu a redactat o scrisoare pentru un grup de preoți influenți din Moldova. A vrut să publice această scrisoare, care în cele de urmă urmă a fost publicată, dar aș vrea să vă relatez următoarele.

Este vorba de aceasta scrisoare la care cei mentionati refuza sa raspunda: https://invataturilesfintilorparinti.wordpress.com/2018/10/12/framantarile-unor-mireni-ortodocsi-cu-privire-la-pozitia-tuturor-parintilor-ingraditi-de-erezie/#comment-2135

Prietenul meu a reușit să vorbească cu deținătorul unui site ortodox cunoscut care a fost de acord să publice această scrisoare. Pentru cei care iubesc pacea cu orice preț această scrisoare era dinamită curată. Există și acum publicată, o puteți găsi dar nu intrăm în detalii.

Scrisoarea a fost publicată pe acel site, al acestui deținător, timp de patru ore.

În aceste patru ore un alt “prieten” de-al nostru l-a sunat pe duhovnicul acestui deținător de site, un duhovnic foarte cunoscut în România și a spus ce se întâmplă pe acel site.

Acest duhovnic se afla în străinătate pe autostradă, în mașină.

A pus mâna pe telefon și l-a sunat pe deținătorul site-ului, care era ucenicul lui. Spunându-i militărește să scoată scrisoarea de acolo imediat. Ceea ce s-a și întâmplat.

Deținătorul site-ului a dat-o din colț în colț neștiind ce explicații să-i dea autorului scrisorii.

Imaginați-vă, deținătorul siteului e un cetățean ortodox la vreo 50 de ani.

Așa trebuie să se comporte un duhovnic? Ca un dictator, ca un om politic, ca un sforar din spate?

Vedeți unde duce clericalismul și Gherontolatria?

Semnat: Un crestin fara doctorat in teologie si care nu a ajuns la performanta de a citi 12 ore pe zi

Nota redactiei: Mai nou acesti asa zisi duhovnici care se comporta ca niste mici papi refuza sa primeasca la spovedanie crestini inselati si indraciti. Oare la ce sfinti au gasit o asemenea invatatura? Oare daca unul din acesti crestini insista la duhovnici sa fie spovedit, iar acestia refuza , iar crestinul moare, din mainile cui i se va cere sufletul? Ce fel de credinta marturisesc acestia?

Cititi va rog si:

https://invataturilesfintilorparinti.wordpress.com/2018/04/29/argumente-din-invataturile-gresite-ale-pr-iustin/

https://invataturilesfintilorparinti.wordpress.com/2018/06/17/inselari-dracesti-putem-fi-siguri-ca-unii-parinti-slaviti-de-oameni-sunt-vazatori-cu-duhul-mirenii-si-chiar-monahii-lipsiti-de-dreapta-socoteala-duhovniceasca-sunt-aproape-totdeaun/

Publicat în Uncategorized | 8 comentarii

Pentru cei care sustin ca a da pe fata pe inselati si eretici se numeste calomnie si defaimare

Personal nu avem nimic cu nici un duhovnic sau cu vreun mirean. Toti duhovnicii enumerati in articole au probleme de erezie si inselare. Acolo sunt prezentate dovezi ca respectivii promoveaza tot felul de idei eretice. Suntem acuzati ca pana acum i-am promovat pe acei duhovnici , iar acum ii atacam. Nu este deloc asa. Stim de respectivele inselari si erezii de mai bine de 2 ani, doar ca i-am tolerat in speranta revenirii acestora. Am incercat prin diferite mijloace pasnice sa discutam cu acestia , sa le aducem argumente ca nu impartasesc invatatura Sfintilor Parinti. In loc sa primim intelegere, comunicare din partea acestora , am fost acuzati ca judecam si ca facem teologie. Din cauza tolerantei in tot acest timp, multi oameni si-au facut idoli din acesti duhovnici, iar situatia a degenerat la inceputul acestui an cand Parintele Antim a trimis (este a treia oara cand trimite un ucenic sa fie inmormantat la eretici) o ucenica de al dansului sa isi inmormanteze sotul la eretici. La comentarii sunt unii idolatrii (idolatrii sunt cei care indiferent de credinta duhovnicului , il urmeaza) care ne acuza ca nu cautam dialogul cu acesti duhovnici inainte de ai da in public. Oare acestia stiu de cate ori am fost la duhovnici sa discutam aceste probleme , iar duhovnicii ne-au tratat cu superioritate si nicidecum cu smerenie, ca si cum ar fi gresit? Oare de ce Gheron Sava in acest an a dat in vileag pe parintele Macarie de la Cutlumus: https://ortodoxlogos.ro/2019/07/29/gheron-sava-lavriotul-avertizeaza-ca-site-ul-esxatraxronia-si-parintele-macarie-de-la-cutlumus-conduc-oamenii-spre-crearea-de-grupari-stiliste/#comment-628?

Acest articol nu mai suna a calomnie, defaimare? Barfa?

Dar cand l-au terfelit public pe parintele Ioan Miron sau pe parintele Pamvo, nu era barfa sau cleveteala?

Frati crestini, observati ca toti acesti duhovnici se cred mici papi(lucru extraordinar de grav) , si ei decid pe cine dau in vileag si pe cine nu. Ei decid cine este eretic si cine nu. Parintele Xenofont si parintele Tihon au primit presiuni din partea parintelui Antim sa nu mai vorbeasca despre erezie. Oare de ce? Un mare suspans. Ambii pot confirma acest lucru. Parintele Antim decide cand trebuie si cat trebuie sa se vorbeasca de erezie? Uitati ca noi nu mai dorim sa ascultam de acesti mici papi si drept consecinta primim amenintari si suntem santajati. Oare cine ii invata sa ameninte? Hristos? Sau tatal minciunii care este satana,iar la ora actuala imbraca haina oii, iar cum il deranjezi isi arata coltii?

Pentru a înțelege că nu este deloc greșit să îi criticăm folosind cuvinte aspre pe păstorii și învățătorii vicleni și înșelători, care conduc poporul în cursa otrăvită a ereziei, vă invităm să citiți câteva exemple relevante din îndemnurile Sfinților Părinți, care ne arată că avem datoria de a nu tăcea, de a-i da pe față și de a-i osândi cu toate puterile noastre pe toți cei care învață erezia, oricât de abil ar fi ea camuflată.

Sf. Iosif Voloţki: fie demn pentru tine oricine, afară de cel care învaţă erezia. Dacă va fi eretic, vom stărui să nu primim de la el nici învăţătura, nici împărtăşania, şi nu numai că nu ne vom împărtăşi la el, ci îl vom osândi şi cu toate puterile îl vom da pe faţă, ca să nu devenim părtaşi pieirii lui”. [1]

Sf. Policarp al Smirnei:Apostolii şi ucenicii lor se păzeau de eretici, încât nici nu voiau să vorbească cu dânşii, căci se sârguiau să înşele adevărul cu cuvintele lor cele meşteşugite şi mincinoase”. [2]

Cuviosul Ghenadie Scholarul: „Să nu facem nici măcar tovărășie cu cei care au schimbat cugetul Dreptei Credințe.” [3]

Sf. Amfilohie al Iconiei:Aşa şi Dumnezeu, Părintele, nu rabdă ocara Fiului Său, ci se întoarce şi urăşte pe cei ce-L hulesc pe El, şi se mânie asupra celor ce se unesc cu blestematul lor eres!”. [4]

Sf. Isidor Pelusiotul:Precum marinarii ascund momeala sub chipul mâncării şi prind peştii pe neaşteptate, asemenea şi războinicii eresurilor, ascunzându-şi gândurile rele după cuvinte frumoase, precum cu o undiţă îi ademenesc pe cei simpli la pierzanie”. [5]

Sf. Meletie Mărturisitorul:Nu este cu dreptate şi cu cuviinţă bine-credincioşilor a tăcea acolo unde se calcă poruncile lui Dumnezeu şi din aceasta îşi întăresc înşelăciunea ceilalţi potrivnici. Pentru că a zis un mare părinte: Acolo unde este primejdie a se despărţi cineva de la Dumnezeu, ce bine-credincios poate să stea deoparte şi să tacă, sau cu totul să se liniştească? Pentru că tăcerea sa îl vădeşte cum că şi el se învoieşte acestor rele.(…) Că mai bine este să stea cineva împotriva celor rău cugetători, decât să urmeze lor şi să se despartă de Dumnezeu pentru a se uni cu ei”. [6]

Iată și ce spunea Sfântul Atanasie cel Mare în Cuvântul Întâi împotriva arienilor:

Fiindcă prin cugetarea lor nu au fost şi nu sunt nici acum cu noi. De aceea, precum a zis Mântuitorul, «neadunând cu noi, risipesc» (Luca, 1 1,23) cu diavolul. Şi ei se apropie de cei ce dorm, ca să semene în ei otrava pierzaniei şi să-i ducă la moarte împreună cu ei. (…) Dar nici un creştin n-ar răbda să audă acestea şi nimeni n-ar socoti sănătos la minte pe unul care îndrăzneşte să spună aceasta.” 

Iar Arhimandritul Serafim Alexiev arată că osândirea celor care cugetă ceva eretic e o datorie a tuturor ortodocșilor:

„Toţi Sfinţii Părinţi, asemenea Sfinţilor Apostoli, cu îndrăzneală au osândit pe eretici ca fiind duşmani ai adevărului şi stricători ai descoperirii dumnezeieşti. Ţinându-se de învăţătura sănătoasă ortodoxă şi fiind luminaţi de către darul lui Dumnezeu, ei au vădit eresurile, numindu-le adâncuri ale satanei (Apoc. 2, 24) şi ferindu-i mai înainte de ele pe creştinii drept-slăvitori. Plăcuţii lui Dumnezeu au socotit ca mare păcat osândirea aproapelui pentru greşelile lui fireşti, dar nu s-au dat înapoi şi au încurajat osândirea eresurilor. Mulţi dintre ei au demascat aprig pe nedrepţii învăţători mincinoşi. Se înţelege că ei se purtau cu blândeţe şi cu dragoste când se vedeau în fata unor oameni eretici care s-au înşelat fără voia lor, dar erau fără cruţare către îndârjiţii stricători ai credinţei.

Marele nevoitor şi făcător de minuni, preacuviosul Pafnutie Pustnicul, avea atâta râvnă în a păzi curăţenia ortodoxiei în mănăstirea încredinţată lui, încât, de observa pe vreun frate că vorbea chiar puţin în neconcordanţă cu dumnezeieştile dogme, îndată îl izgonea din mănăstire. Iar plăcuţii lui Dumnezeu: Sfântul Policarp al Smirnei, Sfântul Irineu de Lyon, Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Axentie, Sfântul Ioan cel Tăcut, Sfântul Maxim Mărturisitorul şi mulţi alţii nu au răbdat părtăşia cu ereticii şi i-au îndepărtat de la ei, după cum este povestit cu de-amănuntul în vieţile lor. Unii dintre ei, precum: Sfântul Nicolae al Mirei Lichiei, făcătorul de minuni, Sfântul Epifanie al Ciprului, Sfântul Amfilohie, Sfântul Chirii al Alexandriei, Sfântul Metodie Patriarhul Constantinopolului, Preacuviosul Teodosie cel Mare şi mulţi alţii, cu asprime au demascat pe călcătorii adevărului şi i-au înfruntat cu mult curaj. Sfântul Nichifor Mărturisitorul numea învăţătura eretică „muşcătură de şarpe”. Sfântul Policarp, când a venit la el ereticul Marcion spunându-i: „Mă cunoşti cine sunt?”, i-a răspuns: „Te ştiu; tu eşti primul născut al diavolului.” 

Iar a tăcea când se pune problema osândirii unui învățător mincinos ce îndeamnă în mod viclean la erezie, înseamnă a contribui la pierzania foarte multor oameni:

„Prin îndemnul de a nu se osândi eresurile şi învăţătura mincinoasă, se realizează însă întunecatele ţeluri ale celui rău, de pierdere a cât mai multor suflete posibile în lume. Stricătorii credinţei sunt prietenii lui şi îi slujesc în planurile lui pierzătoare.”

Tot Arhimandritul Serafim Alexiev scoate în evidență faptul că lumea contemporană se scaldă tot mai mult într-un relativism al iadului:

„Iată, cam aşa raţionează lumea modernă! Dar aceiaşi care se tem să osândească pe eretici se ocupă neîncetat în viata lor de zi cu zi cu bârfirea şi osândirea slăbiciunilor fireşti ale celor care nu le sunt prieteni, denunţându-i şi ponegrindu-i când nu sunt de faţă. Când susţin că noi nu avem dreptul să osândim pe eretici, ei spun că trebuie să ne conducem după legea dragostei către toţi oamenii. Dar când osândim pe aproapele nostru pentru neputinţele lui fireşti, oare nu ne mai conducem după principiul dragostei? Sau, tocmai pe dos, anume atunci călcăm orice dragoste? Erezia, pe care Sfânta Biserică o osândeşte ca pe ceva pierzător, ei, inspiraţi de diavol, o apără ca pe un lucru neofensator. Şi acolo unde Mântuitorul, Biserica şi toţi Sfinţii Părinţi opresc osândirea, ei mai pe îndelete osândesc.” 

[1] Sf. Cuv. Iosif Voloţki – Luminătorul, Cuvântul VII

[2] Viaţa Sf. Policarp al Smirnei

[3] Epistola profetică şi întristătoare a Cuviosului Ghenadie Scholarul, scrisă în luna noiembrie 1452

[4] Viaţa Sf. Amfilohie, Episcopul Iconiei

[5] Sf. Isidor Pelusiotul – Scrisori, Cartea I, Scrisoarea 102: Către citeţul Timotei

[6] Sf. Meletie Mărturisitorul – Carte în stihuri

Recomandăm:

Arhim. Serafim Alexiev: Singura osândire îngăduită – erezia

Celor ce spun că pomenirea ecumeniştilor se poate face din iconomie: mărturia Părinţilor Aghioriţi din sec. XIII

Despre cei care promovează o cale greșită după modelul ierarhilor care păstrează comuniunea cu ierarhii eretici

Publicat în Uncategorized | 13 comentarii

Inselarile si ereziile actualilor preoti ”marturisitori”-partea I

In acest articol vom prezenta dovezi de la Sfintii Parinti referitoare la inselari si chiar erezii ale actualilor duhovnici .

Pana si idolul acestor duhovnici, adica Gheron Sava, a transmis ca toti preotii din tara sunt clericalisti si pretind ascultare orbeasca. Nu avem ce sa mai comentam, deoarece vestitul duhovnic Andrei Cojoaca tocmai ce a zis intr-o predica recenta ca ascultarea de duhovnic se face la milimetru si stricta. Desi Sf Ignatie Briancianinov ne invata ca in aceste vremuri sa avem grija de cine ascultam, iar ascultarea so facem de Sfintele Scripturi si de Sfintii Parinti, parintele Andrei vine cu o invatatura specifica preotilor disperati sa aiba cat mai multi ucenici care asculta fara discernamant(parintii din pateric fugeau de ucenici sa nu cada in slava desarta, actualii cauta ucenici; cercetati voi care erau in adevar si care sunt inselati). Va propunem sa studiati cartea „Fărâmiturile ospățului” scris de Sfântul Ignatie Briancianinov, unde avem de invatat despre modul cum se face ascultarea de duhovnic.

https://invataturilesfintilorparinti.wordpress.com/2017/08/09/despre-sfanta-neascultare/

Sfântul Cuvios Mucenic Cosma Etolianul (1779) “Noi avem o porunca ce spune sa anatematizam pe oricine adauga sau nu crede în ceva mic din cele pe care le-au legiuit Parintii Bisericii noastre.”

https://invataturilesfintilorparinti.wordpress.com/2019/03/20/atentie-la-cei-care-indeamna-ca-slujba-de-inmormantare-sa-se-faca-la-ecumenisti/

Acest mod de a pretinde ascultare la milimetru din partea ucenicilor, este specifica ecumenistilor nicidecum preotilor lui Hristos. Un preot al lui Hristos nu cauta oameni care sa asculte de el ci cauta sa ii indrepte . Un adevarat duhovnic este acela care dupa ce este batjocorit de ucenici, nu se supara, tulbura, ci se smereste deoarece stie ca batjocura a primito de la demonii din acel om si face tot posibilul sa il castige pe acel om.

Preotul doctor(sau Doctorul preot, depinde cum ii place acestui distins teolog) Staicu Ciprian in aceasta primavara a publicat un veritabil articol despre ascultarea de duhovnic.

Un alt vestit duhovnic despre care am mai scris este Ieromonahul Xenofont Horga care are diferite invataturi noi . Una din ele este faptul ca se poate merge in spatele convoiului (nu se specifica exact locatia sau distanta de cel mort) la o inmormantare facuta de eretici. Crestinii care il urmeaza pe acest duhovnic nu vad nici o problema ca povatuitorul lor are invataturi eretice. Ieromonahul Xenofont Horga a fost rugat de asta primavara sa argumenteze aceasta inovatie , dar refuza, odata sustine ca exista la Sfintii Parinti, dupa care nu mai recunoaste ca a zis asa ceva, ba sustine ca a zis la niste babe care sunt incapatanate. Dar nici nu vrea sa isi ceara public iertare , deoarece ar intra in conflict cu alti vestiti duhovnici: parintele Antim si Parintele Ieronim si nu numai. Parintele Antim in acest an a trimis un uceninc de al dansului sa fie inmormantat la eretici, desi parintele Tihon s-a oferit sa faca dansul inmormantarea numai sa nu ajunga la eretici. Parintele Antim nici nu a vrut sa auda, invocand faptul ca nu este bine sa se tulbure ereticii din satul respectiv. (vom oferi detalii cu privire la acest caz intr-un viitor articol).

Oare Sfantul Marcu Evghenicul cand a lasat testament ca la inmormantarea lui sa nu calce picior de eretic, nici macar sa nu fie pomenit in rugaciuni, a gresit? Dupa o alta invatatura a parintelui Xenofont Horga , un Sfant poate gresi.

A doua invatatura noua a vestitului duhovnic si nu numai, este faptul ca daca ucenicul nu este smerit trebuieste refuzat la spovedanie de toti duhovnicii. Intrebam si noi, de unde au mai scos o asemenea tampenie, cine are smerenie la ora asta? Care Sfinti ne invata asa ceva? Pana si parintele Andrei Cojoaca ii contrazice pe acesti duhovnici care refuza sa primeasca la spovedit pe cei pacatosi sustinand ca dansul nu este deacord cu o asemenea practica.

O a treia invatatura a parintelui ”marturisitor” Xenofont Horga este faptul ca un Sfant poate gresi in ale credintei si nu se poate lua in considerare ce zice.

Sunt unii parinti, care sustin ca un adevar trebuie sa fie confirmat de mai multi sfinți deoarece un sfânt poate gresi. Aceasta erezie constă in faptul ca „un sfânt poate gresi”, dar daca greseste nu poate fi sfânt, iar daca este sfant atunci nu poate gresi pentru ca vorbeste duhul sfânt prin el.

Observati ca toti acesti duhovnici se contrazic intre ei in ale credintei si nu se inteleg, ba mai mult parintele Spiridon spune la ucenici ca parintii Antim si Ieronim sunt inselati si nu este deacord cu ei. Cum putem fi uniti cu asemenea duhovnici?

In articole viitoare vom demonstra si alte rataciri, erezii ale acestor pretinsi ”mari duhovnici” cu multi ucenici.

Publicat în Uncategorized | 39 comentarii