INEDIT Scrisorile necenzurate ale Cuviosului Serafim Rose/ Observatiile sale despre viitorul Sinod ecumenist si CMB

Sursa: https://nudinlumeaaceasta.wordpress.com/

Spre cel de-al „Optulea Sinod Ecumenic”

St. Herman of Alaska Monastery (1976).

PRIMA CONFERINȚĂ PANORTODOXĂ PRESINODALĂ

Prima Conferință Panortodoxă Presinodală, cu reprezentanți din aproape toate organismele ortodoxe „canonice”, a avut loc la Chambesy, lângă Geneva, la Centrul Ortodox al Patriarhiei Constantinopolului, între 21 și 28 noiembrie 1976. În urma acestei Conferințe, presa ortodoxă era plină de știri despre ea și de speranțe pentru convocarea efectivă, într-un final, a „Sfântului și Marelui Sinod” pentru care această Conferință și altele precedente au fost pregătite. S-ar părea că mult mediatizatul al „Optulea Sinod Ecumenic” ar putea fi cu adevărat foarte aproape, și este timpul caortodocșii să se uite la el îndeaproape și să vadă ce mai precis s-ar putea aștepta de la el.

Arhiepiscopul Antonie de Geneva al Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Granițelor (ROCOR) a fost invitat la deschiderea solemnă a acestei conferințe. Refuzând această invitație, arhiepiscopul Antonie a afirmat că nu poate participa deoarece Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Rusiei nu este în favoarea convocării unui „Sfânt și Mare Sinod”, însă a trimis doi reprezentanți în calitate de jurnaliști observatori: protopopul Alexander Troubnikoff și părintele Pierre Cantacuzene. (A se vedea publicația Messenger a Episcopiei Apusene a Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Rusiei, Sept.-Oct.-Nov., 1976.)

În a doua zi a Conferinței, aceștia doi au fost martorii acuzației făcută de către delegația Patriarhiei Moscovei împotriva Patriarhiei Constantinopolului, prin enumerarea a 14 abateri canonice făcute de cea din urmă din 1922. Această acuzare a afectat pacea și armonia Conferinței, dar este evident că este vorba de nimic mai mult decât de o altă manifestare a continuei rivalități între Biserica Moscovei și cea a Constantinopolului pentru o poziție de conducere în „Ortodoxia mondială”; această rivalitate este de natură strict politică și nu presupune nici un dezacord față de convocarea sau scopurile celui de-al „Optulea Sinod Ecumenic” propus.

ISTORIA PREGĂTIRILOR PENTRU AL „OPTULEA SINOD ECUMENIC”

(Schița evenimentelor istorice este luat din Episkepsis, publicație a Centrului Ortodox din Chambesy, 1976, no. 155, pp. 7-9.)

Au existat discuții despre un al „Optulea Sinod Ecumenic” încă înainte de Primul Război Mondial și în special în anii 1920, însă singurul „Sinod Panortodox” concret a fost adunarea renovaționistă din 1923 în Constantinopol sub patriarhul Meletios Metaxakis, care deși a decretat multe reforme radicale a putut impune doar una din ele în câteva Biserici: reforma calendarului. S-a adus în discuție nevoia pentru un „Mare Sinod” la întâlnirea „presinodală” a comisiei de la Mănăstirea Vatoped din 1930, și la „Prima Conferință a teologilor ortodocși” de la Atena din 1936, însă nimic concret nu a fost înfăptuit cu privire la el nici atunci și nici decenii după aceea, iar asta datorită condițiilor istorice din Europa.

În 1961 patriarhul Atenagora al Constantinopolului a luat la modul serios ideea de a convoca un „Sinod Ecumenic” ; în acel an a convocat la Rodos prima „Conferință panortodoxă” pentru a se decide asupra subiectelor care urmau a fi discutate de viitorul Sinod. Multe subiecte (aproximativ o sută) au fost propuse; iar caracteristic acestei prime întâlniri panortodoxe a fost prezența reprezentanților Patriarhiei Moscovei, care de abia intrase în Consiliul Mondial al Bisericilor după perioada tip „război rece” de izolare față de mișcarea ecumenică și care acum (conform cuvintelor lui Boris Talantov, marturisitorul din Rusia care a murit în închisoare în 1971) „a pășit în arena mondială ca un agent secret al anti-Creștinismului universal” (a se vedea „The Orthodox Word”, 1971, Jan.-Feb. și Nov.-Dec.). La insistențele reprezentanților Moscovei, Conferința de la 1961 a căzut de acord să nu aducă în discuție ateismul ca pericol pentru credința creștină, iar această politică, favorabilă ideologiei comuniste, a fost păstrată cu loialitate de către întâlnirile pan-ortodoxe până în prezent, după cum se va vedea în continuare.

Alte două conferințe panortodoxe au fost ținute la Rodos (1963, 1964), însă doar la a patra conferință (Chambesy, 1968) a fost începută o „pregătire sistematică” pentru „Sinodul Ecumenic”. Au fost păstrate doar șase din subiectele propuse la Rodos, iar acestea au fost atribuite la diverse Biserici Locale pentru elaborare. „Comisia Interortodoxă Pregătitoare” s-a întâlnit apoi (Chambesy, 1971) pentru a exprima „opinia ortodoxă comună” asupra acestor subiecte, care au fost: 1) Iconomia. 2) Participarea laicatului. 3) Revizuirea rânduielii postului. 4) Revizuirea rânduielii pentru căsătoria clericilor. 5) Chestiunea calendarului. 6) Revelația divină. Desigur, subiectele alese deja oferă un indiciu destul de clar despre intenția renovaționistă a tuturor acestor pregătiri „presinodale”; dar acestea vor fi analizate în detaliu mai jos.

Următorul pas în pregătiri a fost convocarea Primei „Conferințe Panortodoxe Presinodale”, care a avut sarcina de a pregăti dosarulfinal pentru materialele referitoare la întrebările menționate mai sus. A luat cinci ani ca această Conferință să fie convocată, datorită necesității de a revizui mai departe lista de subiecte și necesității (precum Episkepsis o exprimă) de „a crea un climat sinodal în Biserica Ortodoxă.” Având în vedere acest scop, mitropolitul Meliton de Calcedon a fost trimisul special al Patriarhiei Constantinopolului către toate Bisericile Ortodoxe Locale în aprilie și mai 1976 (a se vedea Episkepsis, nos. 146-148, 1976), pentru a îi pregăti în vederea Primei Conferințe Presinodale care se apropia. Totuși, acest turneu a fost parcurs în grabă iar asta a dus la acuzații din partea Patriarhiei Moscovei cu privire la o „lipsă de seriozitate în abordarea pregătirilor pentru Conferință” din partea Constantinopolului. Conform Moscovei, opinia transmisă acolo de mitropolitul Meliton a fost că „Sfântul și Marele Sinod ar trebui să aibă loc cât mai repede posibil, și că în Constantinopol se consideră că Sinodul ar trebui să fie scurt, să aibă sesiuni doar pe durata catorva zile, și să abordeze doar câteva întrebări „arzătoare” care ar avea un caracter practic.” (Journal of the Moscow Patriarchate, în rusă, 1977, no. 1, pp. 5, 6). În ciuda acestui fapt, și în ciuda faptului că Patriarhul Dimitrie al Constantinopolului a anunțat convocarea Primei Conferințe Presinodale doar cu câteva săptămâni înainte, Moscova și-a trimis reprezentanții. Aici, ca și în alte situații, diferența dintre Moscova și Constantinopol nu sunt asupra necesității unui „Sinod Ecumenic” sau asupra scopului fundamental al unui așa Sinod, ci doar asupra aspectelor secundare precum pregătirea pentru el, întâietatea, și altele similare.

REZULTATELE PRIMEI CONFERINȚE PRESINODALE

Rezultatele acestei din urmă Conferințe Panortodoxe au fost tipărite în Episkepsis (1976, no. 158, în franceză, mult scurtată) și în Journal of the Moscow Patriarchate (1977, no. 3, pp. 4-14, în rusă, aparent complet). Aceste rezultate sunt compuse din rapoartele a trei comisii, un comunicat și decret general, și declarațiile oficiale a mai multor ierarhi. Aceste documente încep să ofere o mai clară și mai precisă idee a ceea ce vrea să însemne „al optulea Sinod Ecumenic” care se apropie, după cincisprezece ani de pregătiri.

Prima comisie a sugerat o listă de subiecte revizuită, zece la număr (a se vedea mai jos), pentru agenda viitorului Sinod, și a sugerat pe mai departe pregătiri sub formă de studii teologice pe subiectele agendei (în loc de documente cu poziții oficiale). A doua comisie a analizat întreaga istorie a implicării Bisericii Ortodoxe în mișcarea ecumenică și în „dialoguri” cu anglicanii, vechi-catolicii, bisericile orientale „necalcedoniene”, luteranii și romano-catolicii, accentuând caracterul folositor al acestor „dialoguri” și valoarea „măreției spirituale, a râvnei evanghelice, seriozității teologice a Bisericilor din Vest.” Această comisie, după ce a exprimat ușoare critici despre „dimensiunea orizontală” a Consiliului Mondial al Bisericilor în activitățile lui din anii recenți (i.e. implicare social-politică în loc de preocupări teologice), sugerează plasarea accentului principal din CMB pe „dimensiunea verticală” care este „scopul înființării sale: de a promova restaurarea unității vizibile a creștinilor”, și a chemat la „extinderea dialogului către cei din religii necreștine, pentru a promova justiția socială, pacea și libertatea între toate națiunile.” A treia comisie a analizat chestiunea unei date comune a sărbătoririi Paștilor pentru toate denominațiunile creștine, făcând apel la o conferință unde experții în știință și teologie să investigheze aceasta mai departe.

Decretul si comunicatul final al Conferinței, acceptat în unanimitate de către participanți, a aprobat recomandările celor trei comisii și a făcut apel în special la o participare mai activă a Ortodoxiei în mișcarea ecumenică și CMB, „continuându-și avangardismul (!) tradițional în înființarea și dezvoltarea mișcării ecumenice”. În final, Conferința privește spre „convocarea Sfântului și Marelui Sinod cât mai repede posibil.”

Ce se poate spune despre sensul a toate acestea pentru adevărata Ortodoxie?

1) Este evident că „Ortodoxia mondială”, în persoanele conducătorilor săi (mitropoliți și arhiepiscopi ai Bisericilor Ortodoxe Locale), departe de a învăța ceva din totala inutilitate a participării ortodoxe la mișcarea ecumenică, din ceea ce ecumeniștii ortodocși înșiși au numit „agonia ortodoxului” prin participarea într-o organizație căreia nici nu îi pasă și nici nu înțelege ceea ce este Ortodoxia (iar când înțelege, se ferește cu dispreț de „exclusivismul” și „retrogradismul” ortodox) – „Ortodoxia mondială” este pregătită să devină mai adânc implicată în mișcarea ecumenică, iar de data aceasta nu doar cu denominațiuni creștine ci și cu religii necreștine. Și-a exprimat dorința de a deveni în viitor o „parte organică” a CMB mai mult decât este în prezent. Și, ca să accentueze asta (precum menționează Journal of the Moscow Patriarchate), „în timpul lucrărilor Conferinței participanții au avut contacte cu Consiliul Mondial al Bisericilor și cu comunități creștine locale”, inclusiv mai multe recepții la sediul central al CMB.

2) Subiectele alese pentru agenda unui „Sinod Ecumenic” sunt surprinzător de superficiale și nu au nici o legătură cu nevoile spirituale reale ale ortodocșilor din ziua de azi. Din cele zece subiecte alese pentru agendă (deși altele încă pot fi adăugate), patru din ele (care par să trezească cel mai mult interes printre ierarhi) se referă doar la chestiuni de întâietate jurisdicțională și altele similare (diaspora ortodoxă; autocefalia și cum ar trebui proclamată; autonomia și cum ar trebui proclamată; dipticele sau rânduiala întâietății Bisericilor în comemorările liturgice).

3) Tonul viitorului Sinod este renovaționist fără nici o îndoială: trei dintre subiectele agendei (noul calendar; impedimentele căsătoriei; revizuirea rânduielii postului) privesc reformele care au fost încercate fără succes de Constantinopol în 1923 și de Biserica Vie (n. trad., a renovaționiștilor) din Rusia în anii 1920, iar două dintre celelalte subiecte privesc mișcarea ecumenică și relația Bisericilor Ortodoxe cu restul lumii creștine – chestiuni la care o replică „conservatoare” cu siguranță nu va fi dată având în vedere cât de departe Bisericile Ortodoxe „canonice” au mers deja (sfidând canoanele pe față!) prin concelebrările ecumenice.

4) Contribuția specifică a Patriarhiei Moscovei, deja începută la Conferința din Rodos în 1961, devine acum izbitor de evidentă. Al zecelea punct al agendei „Sfântului și Marelui Sinod” este: „Contribuția Bisericilor Ortodoxe Locale la realizarea ideilor creștine de pace, libertate, fraternitate și iubire între oameni și suprimarea discriminării rasiale.” Iar punctul II, 4 al decretului conferinței declară: „Exprimând dorința Bisericii Ortodoxe de a ajuta la înțelegerea și cooperarea inter-religioasă, și prin ea să elimine orice fel de fanatism, și astfel să ajute la prietenia între oameni și la predominarea ideilor de libertate și pace în lume în slujba omului contemporan, independent de rasă sau religie – Conferința a decretatcă Biserica Ortodoxă ar trebui să coopereze cu alte religii necreștine pentru acest scop.” Asemenea afirmații, evident „fabricate la Moscova”, demonstrează izbitor utilitatea Patriarhiei Moscovei în scopul propagandei sovietice. Acum, conferința pregătitoare pentru un „Sinod Ecumenic” exprimă (în limbaj sovietic!) scopuri identice cu cele ale mișcării sovietice pentru „pace”.

PE CALEA CĂTRE SINOD

UNELE PUBLICAȚII, în special presa greacă, s-au confruntat cu privire la conflictul de la conferință dintre Constantinopol și Moscova pentru a sublinia dezacordurile dintre participanți, iar președintele Conferinței, Mitropolitul Meliton, a fost obligat să emită o Declarație subliniind unitatea fundamentala de cuget a participanților. Din toate relatările din presa ortodoxă (reflectând diferite puncte de vedere jurisdicționale) și din declarațiile ulterioare ale ierarhilor ortodocși, ar părea că nu există nicio îndoială că liderii opiniei publice ortodoxe sunt de acord nu numai cu privire la necesitatea unui „Sfânt și Mare Sinod”, ci și asupra perspectivei de bază pe care Sinodul ar trebui să il exprime. Un ziar ortodox oficial a exprimat această perspectivă destul de sincer și simplu: „Este nevoie de Marele Sinod pentru a actualiza Biserica spre a face față provocărilor din epoca modernă” (Carpatho-Russian Church Messenger, 13 februarie 1977, p. 2). Patriarhul Dimitrie al Constantinopolului, în Enciclica lui de Crăciun pentru anul 1976, a spus mai degrabă același lucru într-un limbaj mai ideologic (mai exact, în limba ideologiei francmasoneriei!): „Scopul Sinodului este scopul Crăciunului: Umanitatea . Omenirea de azi și omenirea tuturor timpurilor … Prima Conferință Pan-Ortodoxă Pre-sinodală a hotărât în unanimitate că Biserica noastră Sfântă trebuie să se confrunte cu probleme vitale cu privire la clerul sfânt și credincioși, dezvoltându-și activitatea pentru unitatea creștină … și că într-o direcție paralelă Biserica ortodoxă cooperează cu toate religiile astfel încât Evanghelia Crăciunului să devină o realitate a păcii pe pământ și a bunăvoinței în rândul tuturor oamenilor „. Mai departe, „interpretând acest sentiment sfânt și generos al întregii Ortodoxii … propunem și proclamăm de la Tronul Ecumenic că anul următor, 1977, a fi un an al libertății religioase depline, al toleranței, al cooperării tuturor religiilor pentru binele omenirii și mai ales 1977 să fie un an de veghe împotriva marelui păcat al fanatismului religios … astfel încât libertatea și toleranța religioasă completă sa poată triumfa și ca fanatismul religios să dispară de pe fața lumii „(Orthodox Observer, 5 ianuarie , 1977, pp. 1, 3) Aceasta este o declarație bine exprimată a credo-ului modern al umanismului secular; dar nu până în zilele noastre cu adevărat corupte a fost un Patriarh Ortodox care să-l propovăduiască!

La scurt timp după ce a apărut această enciclică, secretarul Patriarhului Dimitrie, Mitropolitul Bartolomeu, a dat un interviu ziarului romano-catolic National Catholic Reporter, exprimând obiectivele renovaționiste a viitorului Sinod și mai mult: „Scopurile noastre sunt aceleași cu cele ale lui Ioan (Papa Ioan al XXIII-lea): de a actualiza Biserica și de a promova unitatea creștină … Sinodul va însemna, de asemenea, deschiderea Bisericii Ortodoxe către religiile necreștine, către omenire în ansamblu. Aceasta înseamnă o nouă atitudine față de islam, față de budism, față de cultura contemporană, față de aspirațiile pentru frăție fără discriminare rasială … cu alte cuvinte, va marca sfârșitul celor 12 secole de izolare a Bisericii Ortodoxe.”*

Nu poate fi nici o îndoială despre scopurile „Sfântului și Marelui Sinod” în mintea conducerii Bisericii, care a încercat să convoace acest Sinod in cea mai bună parte a secolului XX, Biserica Constantinopolului. Aceste obiective sunt: ecumenismul, modernismul. renovaționismul, după imaginea și exemplul lui Ioan al XXIII-lea și al Consiliului Vatican al bisericii romano-catolice. Desigur, se poate pune la îndoială că majoritatea participanților la viitorul Sinod și la conferințele sale pregătitoare vor fi conștienți de întregul program ideologic în care vor juca un rol bine definit; să ne uităm mai îndeaproape, așadar, la un mic detaliu al pregătirilor făcute pentru Sinod, pentru a vedea mai precis cum va fi realizată renovarea Bisericii de către „experții teologici” și cum va afecta credincioșii ortodocși obișnuiți.

La întâlnirea „Comisiei de pregătire inter-ortodoxă” din Chambesy în 1971 au fost prezentate rapoarte care au oferit „opinia ortodoxă comună” cu privire la cele șase subiecte propuse pentru ordinea de zi a „Sfântului și Marelui Sinod”. Unul dintre aceste rapoarte, intitulat „Revizuirea prescripțiilor ecleziastice privind postul, în conformitate cu nevoile epocii noastre”, propune ca, deoarece majoritatea credincioșilor ortodocși nu respectă întregul post ortodox, postul ar trebui să fie mai ușor pentru ei, „Pentru a evita problemele conștiinței create de încălcarea rețetelor ecleziastice severe”! O astfel de abordare, desigur, este total ne-ortodoxă și constituie o imitație evidentă și brutală a spiritului de reformă din biserica latină, care s-a încheiat prin abolirea în totalitate a postului. Rânduiala postului ortodox nu este menită să „evite problemele de conștiință”, ci mai degrabă să cheme pe credincioși la un standard dificil, inspirator și smerit al vieții creștine; dacă nu respectă standardul, atunci cel puțin ei pot vedea cât de departe este viața lor de standard, norma care rămâne mereu aceeași. Ideea papală, bazată pe principiul modern corupt al auto-satisfacției spirituale, este fie de a da o „dispensă” specială de la standard (o idee care deja a intrat în unele jurisdicții ortodoxe), fie de a schimba standardul însuși, astfel încât credinciosul îl poate îndeplini cu ușurință și astfel obține un sentiment de satisfacție din „respectarea legii”. Aceasta este tocmai diferența dintre vameș și fariseu: ortodoxul se simte în mod constant un păcătos pentru că nu se încadrează în standardul înalt al Bisericii (în spirit dacă nu în literă), în timp ce omul „modern” dorește să se simtă justificat, fără nici o mustrare de conștiință că nu se încadrează în standardul Bisericii. Chiar și într-un astfel de punct aparent mic putem să vedem deja cât de greșită este întreaga abordare a celor care pregătesc „Sfântul și Marele Sinod”.

Să vedem cum propune „Comisia pregătitoare” revizuirea prescripțiilor postului. Pe scurt, ea propune: ca miercuri și vineri să rămână zile de post, dar fără postul de ulei și pește; între Paște și Ziua Înălțării tot postul ar trebui să fie eliminat; Postul Mare trebuie păstrat pe deplin numai în prima și ultima săptămână, cu ulei și pește permise în toate celelalte zile, cu excepția zilelor de miercuri și vineri (ca și în Postul Adormirii Maicii Domnului); Postul Nașterii trebuie redus de la 40 la 20 de zile, iar Postul Sf Apostoli la opt zile, cu ulei și pește permis în toate zilele (cu excepția ultimelor cinci zile ale Postului Nașterii). (Episkepsis, 2 noiembrie 1971.) De fapt, cineva este surprins de faptul că reforma este atât de „conservatoare” până când își amintește că nu este decizia „Sinodului Ecumenic” în sine, ci doar propunerea „Comisiei pregătitoare” din 1971. Este suficient timp pentru a revizui mai mult regulile!

Și într-adevăr, ce fel de rânduială a postului se observă chiar și acum în jurisdicțiile „canonice”? Episcopia Carpato-Rusă din America (de sub Patriarhia Constantinopolului), de exemplu, a publicat un set de „rânduieli de post” pentru Postul Mare pentru clerul și credincioșii săi (Church Messenger, 27 februarie 1977, p. 5) : „1. Luni, 21 februarie, prima zi a Postului Mare, este o zi de post aspru. De asemenea, vineri, 8 aprilie. În aceste zile, carnea și produsele lactate trebuie să fie excluse din dietă. 2. Miercuri și vineri pe întreaga perioadă sfântă a Postului Mare sunt zile de abstinență de carne. 3. Carnea nu poate fi mâncată în timpul întregii Săptămâni Sfinte sau a Patimilor „. Pentru a fi sigur,” celor cu un corp mai puternic și cu un spirit mult mai voluntar, recomandăm din toată inima practicile penitențiale de o calitate severă … „- dar standardul, regula, a fost schimbată și destul de drastic. Un standard similar poate fi văzut în „regulile de post ale parohiei” publicate de parohii separate ale Arhiepiscopiei Grecești din America și în numeroase alte locuri. În mod evident, în practica actuală, spiritul de reformă din Ortodoxie a depășit deja ceea ce a sugerat „Comisia pregătitoare”. Dacă episcopii și preoții locali elaborează deja reglementări revizuite de post, ce nevoie este pentru un „Sinod Ecumenic” să facă acest lucru – doar dacă funcția sa este de a legaliza existenta fărădelege?

Cât de frivolă, cât de iresponsabilă este intenția acelora care doresc să facă un „Sinod Ecumenic”! Aceasta este lucrarea, nu a păstorilor, ci a năimiților, care privesc mai întâi ce vrea turma (și nu cea mai bună parte a turmei!), și apoi grăbesc să legalizeze, doar pentru a da o aparență de conducere, mai degrabă decât de urmare a oii fărădelege! Poporul ortodox nu poate aștepta nimic de la un astfel de sinod decât să se spună, dacă nu cu atât de multe cuvinte, că despărțirea lor de standardele vieții ortodoxe este acceptabilă și chiar lăudabilă și, de fapt, ajută la unirea lor cu cei heterodocși, care au pierdut cu mult timp în urmă conceptul unui astfel de standard!

ATITUDINEA ADEVĂRATEI ORTODOXII

RAR ÎN ZILE NOASTRE LAMENTABILE și profund anormale este vocea Ortodoxiei autentice auzita. Ierarhii și teologii ortodocși, cu excepții rare, s-au adaptat la modele intelectuale ale timpurilor și, rareori, chiar încearcă să se exprime într-un mod care ar fi neplăcut mentalității „ecumenice” predominante. Presa ortodoxă, la rândul său, se asigură că toate știrile primesc o înclinație „ecumenică”. Și astfel, se întâmplă că nu pare a exista nici o opoziție față de convocarea unui „Sinod Ecumenic”, a cărui intenție renovaționistă ar declanșa anatema fiecărui Părinte al Bisericii din antichitate până în zilele noastre. Este Ortodoxia, atunci, într-adevăr „să se schimbe cu vremurile”? Nu există nici o mărturie în zilele noastre despre standardul neschimbat al creștinismului adevărat?

Desigur, există și a fost mărturia Bisericii ruse din afara Rusiei, a cărui poziție pentru Ortodoxia Patristică nefalsificată a făcut-o un reproș și o piedică pentru liderii „Ortodoxiei mondiale”. Dar, până acum, a existat doar o singură voce curajoasă de răspuns la acest poziție fără compromis: în cadrul Bisericii din Serbia, arhimandritul Justin Popovici s-a exprimat împotriva ideii unui „Sinod Ecumenic” în epoca noastră.

Până când alții au curajul și înțelepciunea să se împotrivească curentului mortal care acum înghite Bisericile ortodoxe, să lăsăm se audă vocea Bisericii ruse din afara Rusiei. De la primul până la ultimul, ierarhii ei nu s-au temut să exprime poziția Bisericii cu privire la astfel de întrebări. Să luăm doar două exemple.

În 1930, un tânăr student la teologie,care avea să devină mai târziu marele purtător de cuvânt al adevăratei ortodoxii, Arhiepiscopul Averchie din Jordanville, a auzit de zvonurile unui „al 8-lea Sinod Ecumenic” și l-a întrebat pe Avva lui, marele teolog al Diasporei Ruse, Arhiepiscopul Teofan Poltava, despre asta. Acesta din urmă a răspuns: „Despre un al optulea sinod ecumenic nu am auzit încă nimic. Nu pot decât să spun, în cuvintele Sf. Teodor Studitul: „Nu fiecare adunare de episcopi este un sinod, ci doar o adunare de episcopi care stau în Adevăr”. Un adevărat sinod ecumenic nu depinde de numărul de episcopi adunați in el, ci de faptul dacă va delibera și va învăța in mod ortodox. Dacă se va ține departe de adevăr, nu va fi ecumenic, chiar dacă s-ar putea numi ecumenic. Celebrul „sinod tâlhăresc” in timpul lui a avut mai mulți participanți decât multe sinoade ecumenice, dar totuși nu a fost numit ecumenic, dar a primit numele de „sinod tâlhăresc”. „(Scrisori ale Arhiepiscopului Teofan, Jordanville, 1976, p. 45) Același arhiepiscop Teofan a fost prezent la Sinodul Pan-rus de la Moscova din 1917-18, unde a fost abordat de unii clerici moderniști, care au încercat să-l convingă să se alăture mișcării lor de „reformă” cu aceste cuvinte: „Valurile timpurilor curg rapid, schimbând totul, schimbându-ne;omul trebuie să se adapteze. Și tu trebuie să te adaptezi, Vladica, la valurile violente … Altfel, cu cine veți fi lăsat? Veți fi lăsați singur. Și răspunsul Vladicăi Teofan, în spiritul ortodox vechi, a fost: „Cu cine voi fi lăsat? Voi fi cu Sf. Vladimir Luminătorul Rusiei. Cu Sf. Antonie și Teodosie Făcatorii de Minuni ai Peșterilor din Kiev, împreună cu Ierarhii și Făcatorii de Minuni de la Moscova. Cu Sf. Serghie și Serafim și cu toți sfinții martiri, călugării plăcuți lui Dumnezeu și făcătorii de minuni, care au strălucit glorios pe pământul rusesc. Dar voi, dragi frați, cu cine veți fi lăsați dacă, chiar și cu numărul vostru mare, vă veți da in voia valurilor vremurilor? Ele v-au dus deja în moliciunea lui Kerenski și în curând vă vor duce sub jugul brutalului Lenin, în ghearele fiarei roșii. „(The Orthodox Word, septembrie-octombrie 1969, p. 195 .) Chiar și ultima parte a acestui avertisment nu și-a pierdut înțelesul astăzi, după 60 de ani, când ecumeniștii ortodocși ar face bine să se întrebe pe cine slujesc!

În 1968, când patriarhul Athenagora a anunțat în enciclica sa pascală „bucuria” apropiată a unui „Mare Sinod, în scopul reînnoirii Bisericii și al stabilirii unității tuturor bisericilor creștine”, Mitropolitul Filaret, Ierarhul șef al Bisericii ruse din afara Rusiei, a răspuns cu o scrisoare fermă de avertizare; El a scris Patriarhului: „Nu fiecare convocare a unui Sinod aduce bucurie și nu orice Mare Sinod, oricât de mulți reprezentanți ai Bisericilor autocefale ar fi participat la el, a fost onorat de recunoașterea Bisericii … De aceea, fiecare nou Sinod trebuie să fie în deplină concordanță cu toate Sinoadele Ecumenice anterioare „. Un Sinod Ecumenic este convocat „pentru a condamna și a elimina, în acord cu vechea tradiție, inovația sub forma doctrinei arbitrare, care este rodul mândriei umane, al conformării cu puternicii acestei lumi sau al adaptării Bisericii la o eroare larg răspândită „- în care Patriarhul Ecumenic nu numai că nu condamnă nici o eroare nou creată, ci, dimpotrivă, introduce o noutate numită” reînnoirea Bisericii „. Această cale falsă a „renovaționismului” a fost deja respinsă de Biserica Rusă în acest secol. În cele din urmă, „oricât de numeroși ar putea fi participanții la Marele Sinod pe care l-ați convocat, nu poate avea o autoritate ortodoxă ecumenică, deoarece nu va fi auzită vocea autentică a Bisericii cea mai mare în număr de credincioși, martirica Biserica Ortodoxă Rusă.“ În ceea ce-i privește pe ierarhii Patriarhiei Moscovei, „vocea lor la Sinod nu va fi vocea liberă a Bisericii, ci în multe cazuri vocea dușmanilor ei care îi stăpânesc. Deși în spatele acestei voci va rămâne prestigiul extern al Bisericii ruse pentru cei care nu cunosc sau nu doresc să știe adevărata condiție – noi, care suntem conștienți de adevărata situație a lucrurilor, nu putem atașa nici o semnificație canonică, nici normală pentru nici o decizie luată cu participarea ierarhiei înrobite de către cei fără de Dumnezeu „(The Orthodox Word, noiembrie-decembrie 1968, pp. 259-261).

CALEA ÎNGUSTĂ: CREDINCIOȘIA FAȚĂ DE ADEVĂRATA ORTODOXIE

MĂSURATE prin standardul sobru al ortodoxiei patristice neschimbate, pregătirile pentru un „al optulea Sinod Ecumenic” sunt expuse ca neortodoxe, lipsite de seriozitate și profund nepastorale și iresponsabile. Un astfel de Sinod este un proiect înrădăcinat nu în înțelepciunea ortodoxă și în preocuparea cu toată inima față de mântuirea sufletelor, ci mai degrabă în „spiritul timpurilor”; este destinat să fie plăcut, nu lui Dumnezeu, ci lumii și, în special, lumii heterodoxe. Judecând din experiența Consiliului Vatican și efectul său asupra catolicismului, un astfel de sinod, dacă este ținut, va produce tulburări profunde și anarhie în lumea ortodoxă.

Dacă ierarhii ortodocși doreau un adevărat Sinod Ecumenic, și dacă vremurile ar fi favorabile pentru el, ar putea exista o cauză suficientă pentru a-l convoca. Deși nu există, de fapt, o nouă erezie care să nu fi fost deja definită la Sinoadele anterioare, un astfel de Sinod ar putea încă să ofere un diagnostic al bolii spirituale a ecumenismului și să spună de ce este complet străin Ortodoxiei; ar putea declara credincioșilor că Biserica rămâne la fel de mult ca totdeauna inamicul lumii care se află sub stăpânirea răului și că orice compromis al conștiinței ortodoxe cu spiritul lumesc este un păcat pentru care păstorii și credincioșii sunt responsabili înaintea lui Dumnezeu; ar putea explica credincioșilor că mișcările „harismatice” și celelalte mișcări pseudo-spirituale nu sunt de la Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, ci sunt mai degrabă simptome, tocmai pentru pierderea Duhului Sfânt; ar putea cere o rugăciune sporită împotriva flagelului ateismului care afectează acum umanitatea; ar putea clarifica caracterul hiliast și anti-creștin al mișcărilor moderne la fel de diverse precum comunismul și protestantismul; ar putea proclama pentru ultima oară că Biserica Ortodoxă este singura Biserică adevărată a lui Hristos și singura speranță de mântuire pentru o lume care piere dorind harul lui Dumnezeu.

Toate acestea adevărați păstori ortodocși le fac deja, potrivit posibilității lor de a vorbi și de a fi auziți; dar astfel de subiecte nu sunt deloc la ceea ce se referă conferințele teologilor și ierarhilor. „Opinia publică” ortodoxă nu este nici măcar interesată de adevărata Ortodoxie, în adevărata învățătură creștină dată de Hristos și de apostolii Săi până în zilele noastre; „Sinodul Ecumenic” propus, pe baza pregătirilor care au fost făcute până acum pentru el, nu poate fi altceva decât un alt „sinod tâlhăresc”, o trădare a lui Hristos și a Bisericii Sale.

Cât de josnică, cât de nedemnă de chemarea creștină este această trădare a turmei creștine de presupușii ierarhi ortodocși! Și mai josnică este trădarea poporului ortodox din Rusia prin acceptarea falșilor lor păstori ca adevărați păstori la conferințele „pan-ortodoxe”. Fie ca Dumnezeu să dea -așa cum acum numeroasele indicații dau speranța – că cele mai uimitoare „știri” ortodoxe din anii următori vor fi reapariția îndelung-pătimitoarei Biserici adevărate ortodoxe din Catacombe in Rusia și prăbușirea marionetei sovietice, Patriarhia Moscovei, a cărei autoritate se va prăbuși cu căderea regimului care i-a dat naștere. Cum vor apărea atunci lingușitorii de astăzi „Pan-ortodocși” și ideologia lor sovietică înaintea ierarhilor de la Moscova?

Dar nu trebuie să avem un astfel de eveniment înaintea noastră să știm care este calea adevăraților creștini ortodocși: credincioșia față de Hristos și Biserica Sa, care nu se schimbă odată cu vremurile. Dacă aceasta înseamnă să fii parte dintr-o minoritate persecutată, ridiculizată, fără legătură cu „spiritul vremurilor” – atunci lasă să fie așa. Numai să ne găsim, nu cu cei care urmează calea cea largă spre distrugere, ci cu „turma mică” a adevăraților urmași ai lui Hristos, cărora le-a promis Mântuitorul nostru: Nu te teme, turmă mică; căci Tatăl vostru a binevoit să îți dea ție Împărăția (Luca 12:32).

Sursa:

Mai multe scrisori nepublicate ale Cuviosului Serafim Rose gasiti pe site-ul: https://nudinlumeaaceasta.wordpress.com/

Reclame
Publicat în Ecumenism, Lectura zilnica a unui crestin | Lasă un comentariu

IMPORTANT pentru clarificarea tulburărilor actuale: Sfântul Maxim Marturisitorul si cele două caterisiri, dinăuntru și din afară

Să avem grijă să nu cădem în înșelarea hulitorilor „traditionaliști” care au reabilitat pseudo-teologia papistașă a rugăciunii la episcop, comportându-se precum „noroadele neînvățate”. Din cauza balaurului neștiinței care a pus stăpânire pe noi toți în acest veac, foarte mulți au căzut lesne în înșelarea subtilă de a crede că episcopul sfințește Tainele și că aceste Taine se identifică cu el. Cei care susțin această teorie dau mâna cu iconoclastii, monofiziții si monoteliții (care se credeau tradiționaliști, acriviști, super-corecți) și schimbă eclesiologia Bisericii dupa mintea lor întunecată de viclenii arhiconi care îi atacă din dreapta!

Să nu schimbăm învățătura Bisericii după mintea noastră și să nu ne apucăm să teologhisim, contrazicând modul în care a acționat Biserica de veacuri.

..

Actele Proceselor și interogatoriilor Sfântului Maxim Mărturisitorul și a ucenicilor lui

– Eu n-am o dogmă proprie, ci pe cea comună a Bisericii universale. Fiindcă n-am lansat vreo expresie ca să fie numită dogma mea proprie.

Iar după relatare i-au spus:

– Nu eşti în comuniune cu scaunul Constantinopolului?

– Nu sunt în comuniune cu el, a zis el.

– Din ce cauză nu eşti în comuniune cu el? au zis ei.

          Iar el a răspuns:

          – Pentru că prin cele nouă Capitole (puncte) de unire întocmite la Alexandria (în iunie 633) şi prin Ekthesis-ul întocmit în acest oraş de Serghie (638) ca şi prin Typos-ul edictat în continuare aici în anul al 6-lea al indicţiei (în 647-648), acesta a respins cele patru Sfinte Sinoade Ecumenice; şi pentru că pe cele ce le-au dogmatizat prin Ekthesis le-au abrogat prin Typos depunându-se din treaptă (caterisindu-se) pe ei înşişi de tot atâtea ori.

Prin urmare, cei osândiţi de ei înşişi şi de către cei din Roma şi caterisiţi, pe lângă aceasta şi de Sinodul care a avut loc aici în anul al 8-lea al indicţiei (Sinodul Lateran, în 649), ce fel de liturghie (μυσταγωγίαν) vor mai săvârşi sau ce fel de Duh se va pogorî asupra celor săvârşite de unii ca aceştia? 

Fragment din Nota la Canonul 28 Apostolic:

„Că darul nu pe toţi hirotoniseşte, prin toţi însă şi prin însuşi cei nevrednici lucrează; răspundem, că şi prin toţi cei necaterisiţi lucrează, dar nu şi prin cei caterisiţi, şi deshirotoniţi.” … Că cela ce cu dreptate s-a caterisit, şi dinlăuntru de sine-şi pentru nevrednicia sa, şi din afară de la sobor, a pierdut lucrarea preoţiei.”

Tainele aparțin întregii Biserici. și sunt sfințite de Însuși Dumnezeu.

„Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor, la Care nu este schimbare sau umbră de mutare.”


(Iacov 1,17)


Iată două pilde, din Limonariu și din Proloage, care ne arată că Biserica nu este clericalistă și episcopo-centrică, episcopul și preotul nu se identifică cu Tainele, acestea sunt sfințite de Însuși Hristos-Dumnezeu și Sfinții Îngeri slujesc în locul preoților nevrednici!

http://scribd.com/document/269123630/Limonariu/

Pag. 29 
CAPITOLUL 25 DESPRE FRATELE DIN MÂNĂSTIREA HOZEVA
Avva Grigore, care a fost soldat înainte de-a se călugări, ne povestea: În chilia Hozeva era un frate care învăța slujba sfintei Proscomidii. Într-o zi a fost trimis să aducă prescuri. În drum spre mânăstire a rostit slujba sfintei Proscomidii după toată rânduiala. Diaconii au luat prescurile și le-au pus pe disc în sfântul altar spre a le proscomedi avva Ioan, supranumit Hozevitul, pe atunci preot, care mai târziu a ajuns episcop al Cezareii Palestinei. Pe când slujea însă, n-a văzut ca de obicei pogorârea Duhului Sfânt, s-a dus în diaconion aruncându-se cu plânsete cu fața la pământ. Și i s-a arătat îngerul Domnului spunându-i că fratele, pe când aducea prescurile, a rostit pe drum sfânta Slujbă și au fost sfințite, așa că ele sunt desăvârșite. Și de atunci a dat poruncă bătrânul ca nimeni, dacă nu-i hirotonit să nu mai învețe pe de rost slujba sfintei Proscomidii și nici să n-o rostească la întâmplare, în orice vreme, în afara de altar.

http://www.invataturiortodoxe.ro/vietile-sfintilor/proloagele.html 

5 ianuarie

Întru această zi, cuvânt ca să nu osândim pe nimeni. În zilele împăraților Leon şi Alexandru (886-912) un domn oarecare din Peloponez a cumpărat un copil, tătar de neam, şi l-a dat pe el preotului, ce-i slujea în biserica din casa lui, să-l crească şi să-l înveŃe carte. Iar, după ce se deprinsese, copilul slujea preotului la trebuinŃa lui. Şi când era el de doisprezece ani, l-a întrebat pe el stăpânul lui: „Oare tătarii creştini sunt?”. Şi i-a răspuns lui: „Ba nu, stăpâne al meu, nu sunt creştini; încă, după cât mi se pare, nici eu nu sunt botezat.”. Şi i-a zis stăpânul lui: „Apoi cum te împărtăşeşti, nefiind creştin. Eu socoteam că tu eşti botezat şi, pentru aceea, n-am oprit pe preot ca să-Ńi dea făcătorul de viață Trup şi Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos.”. Şi i-a răspuns copilul: „Eu stăpâne, n-am ştiut. Ci, cum vedeam pe alți copii împărtăşindu-se, aşa şi eu mă împărtăşeam.”. Atunci a chemat domnul acela pe preot şi i-a poruncit să boteze pe copil. Deci, după ce l-a botezat şi după sfârşitul Dumnezeieştii Liturghii, a venit îndată copilul la stăpânul său, ținându-şi făclia aprinsă şi i-a zis lui domnul său: „Mergi de cheamă pe cel ce te-a botezat pe tine.”. Iar copilul, mergând, a aflat pe preot îngrijind Sfintele Daruri şi, întorcându-se, a zis stăpânului său: „Nu este acum, stăpâne, cel ce m-a botezat pe mine.”. Şi i-a zis stăpânul: „Cum de a ieşit atât de repede?”. Şi iarăşi a zis copilului: „Mergi de cheamă pe cel ce te-a botezat pe tine.”. Iar copilul, iarăşi mergând, a aflat pe preot acoperind Sfintele Daruri. Şi, întorcându-se a zis stăpânului său: „Nu este acum, stăpâne, cel ce m-a botezat pe mine.” şi a zis stăpânul: „Nu a putut ieşi atât de repede.”. şi iarăşi a zis copilului: „Mergi de cheamă pe cel ce te-a botezat.”. Iar copilul mergând, a văzut pe preot şi i-a spus Stăpânului: „Nu este acolo cel ce m-a botezat.”. Deci, s-a mirat domnul şi a zis către altă slugă: „Mergi de cheamă pe preot.”. Iar sluga mergând, l-a aflat pe el isprăvind de îngrijit Sfintele Daruri şi l-a chemat pe el. Iar după ce a venit, a zis stăpânul către copilul cel botezat: „Cum de ai zis tu că nu este acolo cel ce te-a botezat? Cine dar este acesta?”. Iar copilul a zis: „Cu adevărat, Stăpâne, nu m-a botezat pe mine acesta, că cel ce m-a botezat avea fața ca un fulger şi strălucea ca soarele şi acela a făcut dumnezeiasca slujbă. Iar când slujea acel înfricoşat preot, acest preot, sta afară, înaintea bisericii, legat cu lanț de fier peste grumajii goi, de mâini şi de picioare. Şi-l țineau pe el doi vineți buzați şi groaznici, până ce acela cu chipul luminos a sfârşit dumnezeiasca Liturghie. Şi încă era el în biserică atunci, când am venit eu la tine, stăpâne, şi tu m-ai trimis să-l chem pe el.”. Şi acestea auzindu-le domnul, s-a mirat şi frică la cuprins pe el pentru cele ce se ziceau de către copil. Deci, luând de mână pe preot, l-a dus pe el în cămara sa şi i-a zis lui: „Ce sunt acestea, pe care le spune copilul?”. Iar preotul, căzând la picioarele domnului aceluia, cu lacrimi, a zis: „De vreme ce Domnul Dumnezeul meu n-a tăinuit de stăpânul meu cele despre mine, îi voi spune adevărul: Eu stăpâne al meu, când eram la locul şi patria mea, fiind ispitit de vrăjmaşul sufletelor noastre, am căzut în păcat. Şi înştiințânduse episcopul meu, mi-a dat mie canon să nu mă mai ating de cele preoțeşti, însă eu, sărac fiind şi fără de popor neputând trăi, am venit aici şi tu, stăpânul meu, milostivindu-te spre străinătatea şi sărăcia mea, m-ai primit pe mine în casa ta. Iar eu, ticălosul, călcând conştiința mea şi canonul cel dumnezeiesc nepăzind şi veşnicele şi înfricoşatele munci uitându-le, am slujit până astăzi. Însă, de vreme ce Dumnezeu a descoperit cele despre mine, nu mai sunt vrednic de acum nici să privesc la tine, stăpânul meu.”. Deci, acestea auzind domnul acela i-a zis lui: „Omule, mai de folos îți era ție să-ți ceri pâinea ta, decât, pentru viața aceasta vremelnică, să calci porunca lui Dumnezeu, îndrăznind la cele de neatins şi înfricoşate, că despre aceasta zice dumnezeiescul Apostol, că îngerii doresc să privească, dar tu cum ai îndrăznit, nevrednic fiind? Însă de vreme ce iubitor de oameni este Dumnezeu şi primeşte pe cel ce se pocăieşte cu adevărat, mergi dar la o mănăstire şi mult să te căieşti în cealaltă vreme a vieții tale, ca să-ți fie ție milostiv Domnul, pentru o necurăție ca aceea a ta. Că nu este alt păcat mai rău, afară de acela când preotul, nevrednic fiind, îndrăzneşte a sluji Tainele lui Dumnezeu.”. Şi acestea zicând, l-a trimis pe dânsul la mănăstire. Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.

Publicat în Ecumenism, Inselari contemporane | 7 comentarii

Sfântul Ioan Gură de Aur – Predică la Duminica Femeii Cananeence

in PSB 23 – Omilii la Matei
Sfantul Ioan Gura de Aur
Ed. IBMBOR


OMILIA LII

„Si iesind Iisus de acolo, S-a dus in partile Tirului si ale Sidonului.
Si iata o femeie cananeanca, iesinddin hotarele acelea, a strigat catre El, zicind:

„Miluieste-ma, Doamne, Fiul lui David, fiica mea rau se indraceste”

Evanghelistul Marcu spune ca Iisus a intrat intr-o casa, dar n-a putut sa ramina tainuit.

– Dar pentru ce S-a dus Iisus in partile acelea?

Dupa ce Hristos a desfiintat porunca Vechiului Testament cu privire la mincaruri, mergind pe aceeasi cale, a deschis si neamurilor usa. Asa si Petru a fost trimis la Corneliu sutasul, dupa ce mai intii primise porunca de a desfiinta legea cu privire la mincaruri.

Dar poate ca cineva m-ar intreba:

– Pentru ce Hristos S-a dus la pagini, cind El a spus ucenicilor Sai: „in calea paginilor sa nu mergeti”?

– Mai intii, aceasta iti raspund, ca Hristos nu era obligat sa indeplineasca ceea ce poruncise ucenicilor Sai; in al doilea rind, ca nu S-a dus in partile acelea ca sa predice, lucru pe care si Marcu il lasa sa se inteleaga, cind spune ca S-a ascuns, dar nu S-a putut tainui. Dupa cum nu era in ordinea fireasca a lucrurilor ca Domnul sa nu Se duca sa propovaduiasca mai intii paginilor, tot asa nu era vrednic de iubirea Sa de oameni, ca sa alunge pe cei care se apropiau de El. Daca trebuia sa Se duca dupa cei care fugeau de El, cu atit mai mult nu trebuia sa fuga de cei care se tineau dupa El.

Uita-te cit de mult merita aceasta femeie cananeanca sa i se faca bine! N-a indraznit sa se duca la Ierusalim, ca se temea si se socotea nevrednica. Daca n-ar fi fost aceasta socotinta, s-ar fi dus si la Ierusalim; aceasta se vede si din taria rugamintii ei si din aceea ca a iesit din hotarele ei.

Unii interpreteaza alegoric acest text si spun: Cind a iesit Hristos din Iudeea, atunci a indraznit si Biserica – simbolizata prin aceasta femeie -sa se apropie de Hristos, iesind din hotarele ei. „Uita, spune profetul, poporul tau si casa parintelui tau”.

Hristos a iesit din hotarele Lui, iar femeia din hotarele ei; si asa au putut sa se intilneasca. Ca spune evanghelistul; „Iata, o femeie cananeanca, iesind din hotarele ei”.

Evanghelistul o invinuieste pe femeie, ca sa puna in lumina minunea si ca sa o  laude mai mult. Cind auzi de cananeanca, gindeste-te la popoarele acelea pline de faradelegi, care au rasturnat din temelii legile firii. Aducandu-ti aminte de ele, gindeste-te si la puterea venirii lui Hristos.
Cananeenii au fost scosi din mijlocul iudeilor ca sa nu strice pe iudei; dar ei s-au aratat mai intelepti decit iudeii, ca au iesit din hotarele lor si s-au apropiat de Hristos, pe cind iudeii L-au alungat, desi venise la ei.

Apropiindu-se, dar, femeia de Hristos n-a rostit alte cuvinte decit: „Miluieste-ma!”; si la strigatul ei s-a strins in jur o multime de lume. Si era o priveliste de-ti storcea lacrimi: sa vezi o femeie strigind cu atita sfasiere de inima, sa vezi o mama rugindu-se pentru fiica ei, si fiica ei atit de greu bolnava! Mama nici n-a indraznit sa aduca pe indracita inaintea invatatorului, ci a lasat-o acasa zacind, si ea insasi a venit sa se roage, ii spune numai boala, fara sa mai adauge ceva!

Nu-L trage pe doctor la casa ei, ca omul acela imparatesc, care-I spusese: „Vino si pune mina Ta!”; si: „Coboara inainte de a muri copilul meu!”
Nu, ci povestindu-I nenorocirea sa si grozavia bolii, cere mila Stapinului dind drumul la mari strigate. Nu spune: „Miluieste pe fiica mea!”, ci: „Miluieste-ma! Ai mila, Doamne, de mine! Fata mea nu-si da seama de grozavia bolii! Eu sint cea care sufar mii si mii de dureri, ca imi dau seama de grozavia bolii; si stiind-o ma cuprind nebuniile!”

„Iar El nu i-a raspuns nici un cuvint”

Cit de neobisnuita si de ciudata e purtarea Domnului! Pe iudeii cei nerecunoscatori ii miluieste necontenit, pe cei care-L hulesc ii roaga, pe cei care-L ispitesc nu-i paraseste, iar pe aceasta femeie, care alearga la El, care se roaga de El, care I se inchina, care arata atita credinta, desi nu fusese crescuta nici in lege, nici in profeti, pe aceasta n-o invredniceste nici cu un raspuns! Pe care om nu l-ar fi scandalizat cind ar fi vazut ca Hristos Se poarta cu o femeie cu totul altfel decit I se dusese vestea? Se zvonise, doar, ca strabatea satele si vindeca pe bolnavi!

Pe cananeanca insa o respinge, desi ea venise la Dinsul! Pe care om nu l-ar fi induiosat boala fetei, rugamintea mamei facuta pentru fiica ei atit de greu bolnava? Nu s-a apropiat de Domnul ca una ce, era vrednica sau ca una care cerea ce i se cuvenea, ci se ruga sa fie miluita, isi istorisea numai nenorocirea ei; si nici asa Hristos n-a invrednicit-o cu un raspuns!

Poate ca multi din cei ce au auzit-o s-au scandalizat! Cananeanca nu s-a scandalizat. Dar pentru ce vorbesc de cei care au auzit-o? Cred ca chiar ucenicii au suferit pentru nenorocirea femeii, ca s-auintristat. Dar cu toate ca s au tulburat , totusi n-au indraznitsa-I spuna: „Miluieste-o”, ci

„Apropiindu-se ucenicii Lui il rugau, zicind: „Slobozeste-o ca striga urma noastra””

De multe ori si noi spunem contrariul ca sa convingem pe cineva. Hristos insa le-a raspuns:  „Nu sint trimis decit catre oile cele pierdute ale casei lui Israel”.

II

Ce-a facut femeia cind a auzit aceste cuvinte? A tacut si a plecat? A renuntat de a mai starui cu atita rivna? Deloc! Ci a staruit mai mult! Noi nu facem asa, ci, cind nu dobindim ce cerem, incetam de a ne ruga, cind ar trebui tocmai pentru aceasta sa staruim mai mult! Si totusi pe care om nu l-ar fi descurajat cuvintele rostite atunci de Hristos? Ar fi fost de ajuns sa  duca la deznadejde pe cananeanca numai tacerea Domnului, cu atit mai mult un astfel de raspuns!

A dus-o la o deznadejde nespus de mare si faptul ca a vazut ca o data cu ea sint refuzati si mijlocitorii ei, dar si aceea ca a auzit ca nu i se poate implini cererea. Totusi femeia n-a deznadajduit; si cind a vazut ca mijlocitorii ei n-au nici o putere, s-a folosit de o nerusinare vrednica de lauda.

Mai inainte nici nu indraznea sa vina in fata lui Iisus, ca ucenicii spusesera despre ea: „Striga in urma noastra!”. Si tocmai cind ar fi trebuit sa plece, deznadajduita, tocmai atunci femeia vine mai aproape si I se inchina zicind:
„Doamne, ajuta-mi!”

– Ce inseamna asta, femeie? Ai mai multa indraznire decit apostolii? Ai, oare, mai multa putere?

– N-am deloc nici indraznire, nici putere, ci chiar sint plina de rusine! Dar indraznirea aceasta nerusinata I-o pun in fata in loc de rugaciune. Poate va avea mila de indraznirea mea!

–  Pentru ce faci asta? N-ai auzit ca a spus: „Nu sint trimis decat pentru oile cele pierdute ale casei lui Israel?”

– Am auzit, raspunde femeia. Dar El este Domn. De aceea nu i-spus: „Roaga-Te pentru mine! Cere pentru mine ajutor de la Dumnzeu!, ci: „Ajuta-ma!”

–  Ce-a facut Hristos?

– Nu S-a multumit cu ce a spus, ci isi prelungeste mai departe re zul, spunind:

„Nu este bine sa iei plinea copiilor si sa o dai cateilor!”

Cind a invrednicit-o cu un raspuns, atunci a ranit-o mai mult decit cu tacerea. Acum Domnul nu mai arunca vina pe altcineva, nici nu mai spune: „Nu sint trimis”, ci cu cit femeia isi intarea rugaciunea, cu atit si Hristos isi intareste refuzul. Pe iudei nu-i mai numeste oi, ci copii, iar pe ea catelus.

–  Ce face femeia?

– Isi tocmeste apararea, slujindu-se tocmai de cuvintele Domnului. „Chiar daca sint un catelus, spune cananeanca, nu sint o straina!”

Pe buna dreptate spunea Hristos: „Spre judecata am venit!” Cananeanca filozofeaza; rabda si crede, desi e ocarita; iudeii, desi sint tamaduiti si cinstiti, il rasplatesc cu cele potrivnice.

„Stiu si eu, Doamne, spune femeia, stiu ca hrana este trebuincioasa copiilor; dar nici eu nu sint oprita, desi sint un catelus. Daca nu mi-i ingaduit sa maninc, atunci nu mi-i ingaduit sa maninc nici firimiturile. Dar daca trebuie sa maninc si eu cit de putin, atunci nici nu pot fi oprita chiar daca sint un catelus. Da, sint un catelus! Dar tocmai aceasta ma face sa am parte si eu de mincare!”.

Pentru aceasta o tot amina Hristos! Stia ca are sa graiasca asa! Pentru aceasta i-a refuzat darul, ca sa-si arate filozofia ei. Daca n-ar fi voit s-o ajute, n-ar fi ajutat-o nici mai tirziu si nici n-ar fi refuzat-o iarasi.
Hristos a facut acum ceea ce facuse mai inainte cu sutasul cind i-a spus: „Venind il voi vindeca”, ca sa aflam credinta sutasului si sa-1 auzim spunind: „Nu sint vrednic sa intri sub acoperamintul meu”; ceea ce facuse cu femeia cu scurgere de singe cind i-a spus: „Am simtit puterea ce a iesit din Mine”, ca sa-i faca cunoscuta credinta ei; ceea ce facuse cu samarineanca, pentru a arata ca nu se departeaza de El, desi o mustra.

Tot asa si acum. Hristos nu voia sa ramina ascunsa virtutea femeii. Deci n-a spus cuvintele acelea ca s-o ocarasca, ci ca s-o atraga si sa descopere comoara ascunsa in ea.

Tu vezi-mi si smerenia cananeencii, pe linga credinta ei! Hristos i-a numit pe iudei „copii”; cananeanca nu s-a multumit cu atita, ci i-a numit „domni”.

Atit de putin s-a suparat de laudele aduse altora, ca a spus:
„ Ca si  cateii maninca din firimiturile ce cad de la masa domnilor lor”.

Ai vazut intelepciunea femeii, ca nici n-a indraznit sa-L contrazica, nici n-au durut-o laudele aduse altora si nici n-a revoltat-o ocara? Ai vazut ce suflet tare? 
Hristos ii spune: „Nu este bine”, iar ea raspunde: „ Da Doamne!”
Hristos ii numeste pe iudei „copii”, iar ea „domni”; Hristos a numit-o catelus, iar ea si-a adaugat si ce fac catelusii. Ai vazut smerenia ei?
Asculta acum si laudarosenia iudeilor! „Sintem saminta lui Avraam si n-am fost robi nimanui niciodata”; si: „Din Dumnezeu sintem nascuti”. Cananeanca nu graieste asa, ci se numeste pe ea insasi catelus, iar pe aceia domni. De aceea a si ajuns printre fii.

–    Ce face Hristos?

–    Ii raspunde:
O, femeie, mare este credinta ta!”

Aceasta a fost pricina ca Hristos a tot aminat-o, ca sa-i dea prilejul sa rosteasca aceste cuvinte, ca sa incununeze pe femeie.
„Fie tie precum voiesti!”

Cu alte cuvinte Hristos ii spune asa: „Credinta ta, femeie, poate savarsi lucruri mai mari decit acestea! Dar fie tie precum voiesti!”. Cuvintele acestea ale lui Hristos sint inrudite cu cuvintele acelea prin care a a spus: „Sa se faca cerul si s-a facut”.

„Si s-a tamaduit fiica ei din ceasul acela”.

Ai vazut ca si cananeanca a contribuit nu putin la vindecarea fiicei sale? De aceea nici Hristos n-a spus: „Sa se vindece fiica ta”! ci: „Mare este credinta ta! Fie tie precum voiesti!”, ca sa afli ca aceste cuvinte nu s-au spus la intimplare, nici nu sint o linguseala, ci ca mare era puterea credintei ei. Hristos i-a dat incredintarea si proba invederata a spuselor Lui prin desfasurarea lucrurilor; ca fiica ei s-a tamaduit indata.

III

Uita-mi-te insa ca apostolii au fost biruiti, n-au reusit nimic, iar femeia a reusit! Atit de puternica este rugaciunea staruitoarei! 
Hristos vrea ca pentru nevoile noastre sa ne rugam mai degraba noi insine decit altii pentru noi.
Da, apostolii aveau mare indraznire, dar cananeanca a aratat mare staruinta. Prin cele facute, Hristos a justificat fata de ucenicii Sai pricina aminarii si a aratat ca pe buna dreptate n-a indeplinit rugamintea lor.

„Si plecind Iisus de acolo, a venit linga Marea Galileii; si suindu-Se in munte a sezut acolo. Si au venit la El multimi multe,, avind cu ei schiopi, orbi, ciungi, muti. Si i-au aruncat pe ei la picioarele Lui; si i-a vindecat pe ei, incit multimile se mirau vazindpe muti graind, pe ciungi sanatosi, pe schiopi umblind si pe orbi vazind si slaveau pe Dumnezeul lui Israel”.

Uneori Hristos merge El la bolnavi; alteori sta si asteapta pe bolnavi si lasa ca schiopii sa se urce pe munte. Acum bolnavii nu se mai ating de hainele Lui; isi facusera o idee mai mare despre El si de aceea se arunca la picioarele Lui. Bolnavii isi arata in doua chipuri credinta: si prin aceea ca se urca in munte, cu toate ca sint schiopi, si prin aceea ca nu mai au nevoie de altceva decit numai sa se arunce la picioarele Lui. Si era minune mare si nemaiintilnita sa vezi pe cei purtati pe targi umblind pe picioarele lor si pe cei orbi ca nu mai au nevoie de calauze! Pe toti i-a uimit si multimea celor vindecati si usurinta vindecarii.

Ai vazut ca pe fiica cananeencii a vindecat-o cu atita zabava, pe cind pe acestia indata? Nu pentru ca acestia erau mai buni decit cananeanca, ci pentru ca femeia aceea era mai credincioasa decit acestia. Pe femeie o amina, zaboveste, ca sa scoata la lumina taria credintei ei; pe acestia insa ii vindeca indata, ca sa inchida gura necredinciosilor iudei si ca sa le curme orice cuvint de aparare.
Cu cit cineva primeste mai multe binefaceri, cu atit merita mai mult pedepsit daca se poarta cu nerecunostinta, ca nu s-a facut mai bun, desi a fost cinstit .

De aceea si bogatii, pentru ca sint rai sint pedepsiti mai mult decit cei saraci, pentru ca sint mai rai, ca n-au ajuns blinzi si milosi, desi au avut totul din belsug. Sa nu-mi spui ca bogatii au facut milostenie! Nu vor scapa de pedeapsa daca nu vor face milostenie pe masura avutiei lor.

Milostenia nu trebuie judecata cu masura datului, ci cu slobozenia inimii. 
Daca sint pedepsiti chiar cei care n-au facut milostenie pe masura avutiei lor, apoi cu  mult mai mult vor fi pedepsiti cei care se dau in vant dupa cele de prisos, cei care–si cladesc case cu trei si patru etaje dar dispretuiesc pe cei flaminzi, cei care se ingrijesc de adunatul  banilor , dar nu se ingrijesc deloc de milostenie.

Dar, pentru ca a venit vorba de milostenie, haide sa reluam astazi cuvintul acela despre milostenie inceput acum trei zile, pe care l-am lasat neterminat.
Va amintiti ca atunci cind am vorbit despre luxul incaltamintelor, despre truda aceea zadarnica si despre ticalosenia tinerilor, pornisem de la milostenie si am ajuns sa vorbesc de pacatele legate de lux.

Ce spuneam atunci? Va spuneam ca milostenia este o meserie care-si are atelierul in cer, iar Dascalul acestei meserii nu-i un om, ci Dumnezeu. Apoi, cautind sa arat ce insusiri trebuie sa indeplineasca o meserie ca sa numita meserie, am ajuns sa vorbesc de acele meserii care nu-s : meserii, ci truda zadarnica; sint meserii rele, intre care am amintit seria aceasta a facerii incaltamintelor de lux.

Va aduceti aminte? Ei sa reluam azi cele spuse atunci si sa aratam ca milostenia este o meserie, si cea mai buna din toate meseriile. Daca rostul unei meserii este de a folosi la ceva si daca nimic nu-i mai folositor decit milostenia, atunci e vadit ca milostenia este o meserie si cea mai buna din toate.

Milostenia nu ne face incaltaminte, nu ne tese haine, nu ne zideste case de lut, ci ne prilejuieste viata vesnica, ne smulge din miinile mortii, ne face straluciti si in viata aceasta si in cealalta, ne zideste case in acele  locuinte  vesnice.

Milostenia nu  lasa  sa ni  se  stinga candelele, nici nu ne lasa sa ne aratam la nunta cu haine murdare, ci le spala si le face mai curate ca zapada. „De vor fi pacatele voastre rosii ca purpura, ca zapada le voi inalbi”.

Milostenia nu ne lasa sa cadem acolo unde a cazut bogatul cel nemilostiv, nici sa auzim acele infricosatoare ite, ci ne calauzeste in sinul lui Avraam.
Fiecare din meseriile de pe lumea aceasta are un scop. De pilda plugaria are scopul de a ne hrani; tesatoria, de a ne imbraca; dar, mai bine spus, nici aceasta, ca nici o meserie nu-si poate indeplini scopul sau.

IV

Si daca vreti, sa cercetam intii plugaria. N-ar exista meseria de plugar daca n-ar exista meseria de fierar, ca sa imprumute de la ea tirnacopul, fierul de plug, secera, securea si altele multe; daca n-ar exista meseria de timplar, ca sa faca carul de plug, sa faca jugul, sa faca carul pentru treieratul spicelor; daca n-ar exista meseria de curelar, ca sa faca curele; daca n-ar exista meseria de zidar, ca sa zideasca grajd pentru boii care ara si case pentru muncitorii cimpului; daca n-ar exista meseria de taietor de lemne, ca sa taie lemnele; si, in sfirsit, daca n-ar exista meseria de brutar.

Tot asa si cu meseria de tesator; cind vrea sa faca ceva cheama si multe alte meserii linga ea, ca s-o ajute in ce are de lucru; daca celelalte meserii nu-i vin in ajutor si nu-i intind mina, sta si nu face nimic. Fiecare meserie deci are nevoie de o alta meserie. Milostenia insa n-are nevoie de nimic, ci numai de vointa.

Daca-mi spui ca are nevoie de bani, de case, de haine, de incaltaminte, iti spun si eu: citeste cuvintele lui Hristos pe care le-a spus despre vaduva si pune capat nelinistii tale! Esti foarte sarac? Daca arunci doi bani ca si vaduva aceea, ai savirsit totul! Daca dai celui flamind o bucata de piine neagra, singura pe care o ai, ai implinit scopul acestei meserii. Sa imbratisam, dar, aceasta stiinta si s-o punem in practica !

E mai bine sa stim aceasta meserie decit sa fim imparati, decit sa purtam pe cap coroana.

Meseria aceasta nu are numai insusirea de a nu avea nevoie de alte meserii, ci mai are si o alta calitate: savirseste multe si felurite lucruri: zideste case, care ramin vesnic in ceruri; ii invata pe cei care o savirsesc cum sa scape de moartea cea nemuritoare; daruieste comori, care nu se termina niciodata, pe care nu i le atinge nici o paguba, nici furii, nici moliile, nici rugina, nici timpul.

Daca cineva te-ar invata numai atita, ca sa-ti feresti griul de paguba, ce n-ai da ca sa-ti poti pastra griul nevatamat ani indelungati? Dar iata ca meseria; aceasta, milostenia, nu te invata numai despre pastrarea griului, ci despre pastrarea tuturor avutiilor tale. Te invata cum pot ramine neluate si averile tale si sufletul tau si trupul tau.

Dar pentru ce e nevoie sa-ti spun cu de-amanuntul toate faptele mari ale acestei meserii?

Ea te invata cum sa fii asemenea cu Dumnezeu, capul tuturor bunatatilor.
Vezi, dar, ca meseria aceasta nu savirseste numai un singur lucru, ci multe? Fara sa aiba nevoie de ajutorul altei meserii, ne zideste case, ne tese haine, ne aduna comori nejefuite, ne face biruitori asupra mortii, ne face stapini pe diavoli, ne face asemenea lui Dumnezeu! Care meserie poate fi mai folositoare ca aceasta meserie?

Celelalte meserii, in afara de cele spuse, marginesc la viata de aici; cind se imbolnavesc meseriasii, meseriile inceteaza de a mai fi; lucrurile pe care le fac meseriile nu pot dura vreme; apoi au nevoie de osteneala, de mult timp si de altele nenumarate; milostenia insa se arata mai ales atunci cind lumea aceasta a trecut; cind murim, atunci mai ales straluceste si arata lucrurile facute de ea; n-are nevoie nici de timp, nici de oboseala, nici de vreo alta munca grea, ce va sa fie si niciodata nu te paraseste.

Meseria aceasta te face mai puternic decit sofistii si retorii; cei care stralucesc in aceste meserii au o multime de oameni care ii invidiaza; dar cei care stralucesc in meseria sta au o multime de oameni care se roaga pentru ei.

Sofistii si retorii stau inaintea scaunului de judecata omenesc si iau apararea celor nedreptatiti, iar adeseori apara chiar pe facatorii de rele; meseria aceasta sta insa inaintea scaunului de judecata al lui Hristos; si nu face numai meseria de aparator, ci indupleca chiar pe Judecator sa fie de partea celui judecat si sa-1 achite.

Sa fi facut mii de pacate, te incununeaza si te lauda. Ca spune Hristos: „Dati milostenie si toate vor fi curate”. Dar pentru ce vorbesc eu de cele de pe lumea cealalta? Acum, pe lumea aceasta, daca am intreba pe oameni ce prefera sa fie pe pamint: multi sofisti si retori sau multi oameni milostivi si filantropi, am vedea ca toti ar prefera sa fie multi oameni milostivi si filantropi. Si pe buna dreptate.

Desfiinteaza oratoria de pe pamint, si viata nu se va vatama cu nimic.Viata a existat multa vreme inainte de a fi oratoria; dar daca desfiintezi milostenia, toate se duc si pier. Si dupa cum n-ar mai fi cu putinta sa mearga corabiile pe mare daca s-ar darima porturile si locurile de ancorat, tot asa nici viata aceasta n-ar mai fi cu putinta sa se mentina daca ai desfiinta milostenia, iertarea, iubirea de oameni.

V

Din pricina aceasta Dumnezeu n-a lasat milostenia numai pe seama ratiunii, ci multe parti ale ei le-a pus sub tirania legilor naturii. Potrivit acestor legi, parintii miluiesc pe copii, copiii, pe parinti. Legile acestea stapinesc nu numai pe oameni, ci si pe animalele necuvintatoare. Potrivit acestor legi se fac legaturile intre frati, intre rude, intre necunoscuti, in sfarsit legaturile de la om la om. Sintem inclinati din fire spre milostenie.
Aceasta ne face sa ne revoltam cind oamenilor li se face nedreptate, sa ni se zbata inima cind vedem ca cineva este ucis; si plingem cind vedem pe cineva indurerat.

Pentru ca Dumnezeu vrea tare mult sa se faca lucrul acesta, a poruncit naturii sa contribuie si ea mult la savirsirea milosteniei. Pentru aceasta Dumnezeu ne arata ca tine nespus de mult la milostenie.

Gindindu-ne, dar, la toate acestea sa ne ducem noi insine la scoala milosteniei si sa ducem si pe copiii si cunoscutii nostri, inainte de alte lucruri omul sa invete sa miluiasca.     Pentru ca a milui inseamna a fi om.
Mare si cinstit lucru este omul milostiv.

Daca nu esti milostiv, ai incetat de a fi om!

Milostenia ne face intelepti. Pentru ce te minunezi cind spun ca a milui inseamna a fi om? Spun inca ceva mai mult: A milui inseamna a fi Dumnezeu. 
„Fiti milostivi, spune Hristos, ca si Tatal vostru”.

Sa invatam, dar, sa fim milostivi pentru toate aceste pricini, dar mai cu seama pentru ca si noi avem nevoie de multa mila. Sa nu socotim ca traim, atita vreme cit nu facem milostenie. Iar cind spun milostenie  ma gindesc la milostenia aceea facuta din averi nepatate de jaf si nedrep-tate. Daca cel care se ingrijeste numai de el din averile lui si nu da altuia nimic, nu-i milostiv, cum poate fi milostiv acela care ia averile si drepturile altora, chiar daca ar face cu ele mii de milostenii?

Daca e o neomenie sa te folosesti numai tu din averile tale, apoi cu mult mai mare neomenie este sa le iei pe ale altora. Daca Dumnezeu pedepseste chiar pe cei care nu si-au agonisit averile prin jaf si nedreptate, pentru ca n-au facut milostenie, apoi cu mult mai mult pe cei care au luat averile altora.
Sa nu-mi spui ca a nedreptatit pe unul, dar a miluit pe altul! Asta e grozavia. Ar trebui ca nedreptatitul sa fie si cel miluit. Asa insa ranesti pe unii si-i vindeci pe altii pe care nu i-ai ranit, cind ar trebui sa vindeci pe cei pe care i-ai ranit; dar, mai bine spus, nici n-ar fi trebuit sa ranesti.

Filantrop nu-i acela care raneste intai, si apoi vindeca, ci cel care vindeca pe cei raniti.

Vindeca, dar, mai intii ranile facute de tine si apoi pe cele facute de altii.

Dar, mai bine spus, nici nu rani, nici nu dobori pe nimeni la pamint-asta este treaba jucatorilor de la intrecerile atletice -, ci ridica pe cei doboriti la pamint. Nu este cu putinta sa vindeci raul savirsit de jaf si nedreptate cu aceeasi masura de milostenie. Daca ai rapit unuia un obol, nu trebuie sa faci milostenie cu un obol ca sa stirpesti rana jafului, ci cu un talant. De aceea hotul trebuie sa dea impatrit de cit a luat; rapitorul insa e mai rau decit hotul. Daca hotul trebuie sa dea impatrit decit a luat, apoi rapitorul trebuie sa dea inzecit si chiar cu mult mai mult.

Ce bine ar fi daca chiar asa ar putea capata iertare pentru nedreptatea savirsita; dar nici atunci nu va primi plata pentru milostenia sa. De aceea Zaheu spunea: „De am napastuit pe cineva, intorc impatrit si voi da saracilor jumatate din averile mele”.

Daca in timpul legii vechi trebuia sa intorci impatrit, apoi cu mult mai mult pe timpul harului; daca hotul trebuie sa intoarca, apoi cu mult mai mult rapitorul. Rapitorul in afara de paguba mai aduce si ocara celui jefuit. Deci daca ai intoarce de o suta de ori cit ai rapit, tot n-ai intors tot. Vezi, dar, ca nu in zadar spuneam: Daca ai rapit unuia un obol si-i intorci un talant, abia daca poti tamadui rana facuta. Daca asa abia poti tamadui rana, cum te vei apara inaintea lui Dumnezeu cind strici rinduiala, cind rapesti averi intregi si dai putin, si nici acelora pe care i-ai jefuit, ci altora in locul acelora?

Ce iertare mai poti avea?

Ce nadejde de mantuire? Vrei sa stii cit de mare rau faci cind miluiesti asa? Asculta ce Scriptura: „Cel care aduce jertfa din averea saracilor este ca acela ce omoara pe fiu inaintea tatalui lui”.

Sa plecam, dar, de la biserica scriind in mintea noastra aceasta amenintare; s-o scriem pe ziduri, pe miini; s-o scriem in constiinta noastra; s-o scriem pretutindenea, pentru ca teama sa ne creasca in asa masura in sufletul nostru incit sa ne impiedice miinile de a infige in fiecare zi cutitul in semenii nostri.

Ca rapirea bunurilor si drepturilor altora este mai grozava decit uciderea, pentru ca rapirea ia viata celui sarac incetul cu incetul.
Ca sa ne curatim deci de miasma aceasta, sa ne gindim si noi la toate acestea si sa le spunem si altora. Asa vom avea mai multa tragere de inima spre milostenie, vom primi pentru milostenia noastra rasplatile cuvenite si ne vom bucura si de bunatatile cele vesnice, cu harul si cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Caruia slava si puterea impreuna cu Tatal si cu Sfintul Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

ioanguradeaur.ro/778/femeia-cananeeanca-duminica-17-dupa-rusalii/

Publicat în Lectura zilnica a unui crestin | Lasă un comentariu

Invatatura Bisericii dintotdeauna este ca pentru a-si pierde Tainele si preotia, ereticii trebuie mai intai caterisiti

Sfântul Martin, Papa Romei:

„Iată în mâinile voastre sînt, faceţi cu mine ce voiţi, precum Dumnezeu v-a lăsat. Însă să ştiţi cu întemeiere, că de mă veţi sfărâma în bucăţi, nu mă voi împărtăşi cu biserica Constantinopolului, cât timp aceasta va sta în credinţa cea rea”. (Viaţa Sf. Martin, Papa Romei)




Vedem ca Sfantul Martin nu spune nicidecum ca cele savarsite de ereticii monoteliti, inca necondamnati de Sinodul VI Ecumenic ar fi doar paine si vin sau paine ereticeasca, ci arata invatatura Bisericii dintotdeauna, de a rupe comuniunea cu cei care propovaduiesc cu capul descoperit erezia, neimpartasindu-se cu acestia si cu cei in comuniune cu ei.

In cartea Predici la Triod si Penticostar, Sfantul Ignatie Briancianinov, in Predica la Duminica Ortodoxiei arata cum Fericitul Teodorit, care cazuse o vreme in plasa ereziei raspandita de Nestorie, dupa care a respins-o, a fost chemat de Sfintii Parinti in Sobor pentru a da anatemei aceasta erezie in mod public. Sfintii Parinti au spus de indata ca Fericitul Teodorit este pastor ortodox. Vedem ca Fericitul Teodorit nu si-a pierdut preotia prin faptul ca a avut o vreme partasie cu nestorienii.

La paginile 35-36, editia electronica, citim:

„Erezia, fiind păcat greu, păcat de moarte, se vindecă uşor şi hotărâtor – ca păcat al minţii -prin darea ei nefăţarnică, din toată inima, anatemei.

Sfântul Ioan Scărarul a zis:

Sfânta Biserică sobornicească îi primeşte pe eretici când ei dau anatemei fără făţărnicie erezia lor , şi îndată îi învredniceşte de Sfintele Taine; iar pe cei căzuţi în curvie, chiar dacă îşi mărturisesc şi părăsesc păcatul, porunceşte, urmând apostoleştilor rânduieli, să fi despărţiţi de Sfintele Taine pentru mulţi ani”

Urma lăsată de păcatul trupesc rămâne în om şi după mărturisirea păcatului, şi după părăsirea lui; urma lăsată de erezie e nimicită îndată după lepădarea ei. Fără această doctorie, otrava hulei împotriva lui Dumnezeu rămâne în duhul omenesc şi nu încetează a-l clătina cu nedumeriri şi îndoieli pricinuite de împreună-simţirea netăiată din rădăcină faţă de erezie; rămân gânduri ce se ridică împotriva înţelegerii lui, ce fac anevoioasă mântuirea pentru cel ţinut în legăturile lor, ţinut în legăturile nesupunerii şi împotrivirii faţă de Hristos, pentru cel ce rămâne în împărtăşire cu satana.

Doctoria anatemei a fost întotdeauna socotită ca neapărat trebuincioasă de către Sfânta Biserică în privinţa cumplitei boli a ereziei.

Când Fericitul Teodorit, episcopul Cirului, dorind să se îndreptăţească în privinţa învinuirilor aruncate asupra lui, Părinţii i-au cerut ca mai întâi de toate să-l dea anatemei pe ereziarhul Nestorie. Teodorit, care se lepădase de Nestorie, dar nu aşa de hotărât cum se lepădase de el Biserica, a vrut să dea lămuriri. Părinţii i-au cerut iarăşi să dea anatemei cu hotărâre, fără alte explicaţii, pe Nestorie şi învăţătura acestuia. Teodorit a vrut din nou să dea lămuriri, însă Părinţii au cerut iarăşi ca el să dea anatemei pe Nestorie, ameninţând că altminteri îl vor socoti eretic pe însuşi Teodorit. Teodorit a rostit anatema asupra lui Nestorie şi a tuturor învăţăturilor eretice ale acelei vremi. Părinţii au dat slavă lui Dumnezeu, l-au proclamat pe Teodorit păstor ortodox, iar Teodorit nu a mai cerut să dea lămuriri, căci lepădase din sufletul său pricinile care îl făceau să simtă nevoia de a da lămuriri. Aşa stau lucrurile între duhul omenesc şi înfricoşătoarea boală a ereziei.”

Iata deci un exemplu care arata cum procedau Sfintii Parinti cu ereticii necondamnati inca de un Sinod, daca acestia propovaduiau erezia sau erau in comuniune cu cei care propovaduiesc public erezia. Vom gasi nenumarate astfel de exemple in Procesele verbale ale Sfintelor Sinoade Ecumenice, cand Bunul Dumnezeu va randui sa putem citi si noi o parte din ele in limba romana; nadajduim cat mai curand cu putinta, pentru a se risipi tulburarile din mijlocul nostru.

Tot în aceste procese verbale, vom vedea cum Sfintii Parinti care l-au chemat in repetate randuri la Judecata Sinodului pe Nestorie sau pe umatorii lui se adresau cu titlul: „Preafericitului Patriarh … ”/ „Sfintitului cleric …” (- cutare – i se trecea numele) si se sublinia clar in proces in momentul caterisirii: „pana acum preot”. Deci preotia era ridicata prin caterisire. Asa a procedat intotdeauna Biserica, fie ca era vorba de erezie, fie ca era vorba de alt pacat. Vedem cum ne arata Sfantul Ignatie ca si pacatele trupesti sunt pacate de moarte extreme de grave, nu doar erezia.

Daca clericul respectiv doar fusese amagit de comuniunea cu ereticii, fara a-i impinge si pe altii la partasie cu credinta cea rea, prin pocainta si anatematisirea eresului, era primit inapoi ca si cleric si isi pastra preotia. A se citi si Epistola a doua catre Rufinian, din Canoanele Sfantului Atanasie cel Mare.

Aparatorii indarjiti ai ereziei erau caterisiti, iar dintre acestia, cei care se pocaiau – dupa ce erau caterisiti, erau primiti de acum in rand cu mirenii.

Sfantul Nicodim Aghioritul a viețuit într-o perioadă foarte apropiată de noi față de Sfinții din Vechime. Notele sale la Pidalion reflectă în totalitate învățătura Bisericii și nu contrazic cu nimic Pidalionul si Sfintele Canoane, ci acestea sunt explicate de Sfantul Nicodim pe intelesul omului contemporan, dimpreuna cu alte probleme auxiliare pe care le ridica Sfintele Canoane.

Pentru a lucra caterisirea asupra unui preot sunt necesare doua conditii:

  • sa fie vinovat in fata lui Dumnezeu de pacate grave care il opresc de la preotie, precum adulterul, apostazia, propovaduirea cu capul descoperit a ereziei;
  • sa fie caterisit cu dreptate de un Sinod ortodox, pentru a fi pusa in lucrare de sobor caterisirea, care nu lucreaza de una singura .

Sfîntul Nicodum Aghioritul lamureste foarte clar aceste aspecte. Si NU este vorba doar de pacate personale. Daca citim cu atentie, vedem foarte clar cum pentru propovaduirea cu capul descoperit a ereziei, invatatura Bisericii arata ca puterea de a savarsi cele Sfinte nu se ridica de la un cleric, pana nu este judecat. Pana atunci este doar invinovatit spre judecata, iar in viata de dincolo spre osanda vesnica.

Fragment din Nota la Canonul 3 apostolic:

„De cei sfinţi, prihănitoare limbă este aceea ce nebuneşte pe acest fel de cuvinte le bârfeşte, neînţelegând că porunca canoanelor fără de punerea în lucrare a persoanei a doua, adică a soborului, este nesăvârşită, fără mijlocire şi mai înainte de judecată, nelucrând de sineşi. Însuşi dumnezeieştii Apostoli arătat se tălmăcesc pe sineşi cu al 46-lea canon al lor, fiindcă nu zic că îndată acum cu lucrul se află caterisit oricare episcop sau preot care va primi botezul ereticilor, ci a se caterisi poruncind, adică a sta de faţă la judecată, şi de se va dovedi că a făcut acesta atunci să se dezbrace cu hotărârea voastră de preoţie, aceasta poruncim.”

În talcuirea, dar si in nota la Canonul 46 apostolic vedem ca aceia care primesc ca valid botezul ereticilor sunt si ei eretici prin faptul ca sunt in acelasi cuget si lucrare cu ereticii.

„Căci cei ce primesc cele de către eretici, sau şi ei au aceleaşi socoteli ale acelora, sau cel puţin nu au osârdie spre a-i scoate pe dânşii din cacodoxia lor. Că cei ce binevoiesc (adică se învoiesc) la slujbele acelora, cum pot a-i mustra pe ei ca să lepede eresul lor cel cacodox şi rătăcit.” (Talcuirea la Canonul 46 apostolic)

„Iar dacă oarecare dintre însuşi latinii şi dintre cei ce cugetă latineşte, ar propune cele trei chemări ale Sfintei Treimi, nu trebuie a se face că au uitat cele ce au auzit mai sus de la Sfinţitul Firmilian, şi de la marele Atanasie; cum că sunt adică nelucrătoare dumnezeieştile numele acelea din gura ereticilor scoţându-se. Pentru că de nu ar fi aceasta, negreşit ar trebui să credem, că şi baborniţile fac minuni, fiindcă descântă cu dumnezeieştile nume; deci când latinii, şi ca nişte eretici botez nu pot da, pentru că au pierdut darul cel începător desăvârşirii, şi pe lângă aceasta, au răsturnat şi apostolescul Botezul acelor trei afundări. ” (Din Nota la acelasi Canon 46)

(Aici, dupa cum spune si Sfantul Teodor Studitul în SCRISOAREA 40, referirea este la botezul ereticilor deja condamnati. Cine vrea sa aprofundeze Canonul 1 al Sfantului Vasile cel Mare va vedea ca Sfantul Vasile si alti Sfinti Parinti, pe ereticii necondamnati ii mai numeau si schismatici, precum si Canonul 15, I-II vorbeste de schisme si impartiri. Deoarece cei dintai care s-au departat aveau hirotoniile de la Parinti si prin punerea mainilor aveau asupra lor darul sfintitor, dar cei care s-au rupt, adica au fost caterisiti din cauza incapatanarii lor in eres, devenind mireni – nu mai aveau lucrarea preotiei. NU TOTI DEVIN MIRENI DINTR-ODATA, CI ACEIA CARE AU APARAT EREZIA, PRIN CONDAMNARE SI CATERISIRE. IATA CUM PREDICA SFANTULUI IGNATIE BRIANCIANINOV LAMURESTE EXEMPLAR CUM PREOTIA NU SE PIERDE INSTANTANEU, CU EXEMPLUL FERICITULUI TEODORIT, CARE A RAMAS PASTOR)

În nota de la Canonul 28 apostolic, Sfantul Nicodim Aghioritul arata inca o data cum are loc caterisirea si pierderea lucrarii preotiei, atat dinauntru (din cauza vinovatiei celui acuzat), cat si din afara (de judecata Sinodului Episcopilor):

 „Că darul nu pe toţi hirotoniseşte, prin toţi însă şi prin însuşi cei nevrednici lucrează; răspundem, că şi prin toţi cei necaterisiţi lucrează, dar nu şi prin cei caterisiţi, şi deshirotoniţi.” … Că cela ce cu dreptate s-a caterisit, şi dinlăuntru de sine-şi pentru nevrednicia sa, şi din afară de la sobor, a pierdut lucrarea preoţiei.”

Nu sunt valabile insa caterisirile nedrepte. Ereticii nu ii pot caterisi pe ortodocsi, chiar daca numeric sunt cu mult mai multi intr-o anume perioada de timp.

„Iar cel ce cu nedreptate s-a caterisit, numai din afară, şi nu de la sine-şi s-a lipsit de a lucra.  … Iar cel ce cu nedreptate s-a caterisit se aseamănă cu meşterul, care mâinile îşi are sănătoase, nu are însă şi uneltele meşteşugului. Pentru aceea şi când i se vor da iarăşi, poate a le apuca şi meşteşugul a-şi lucra. Şi lucrul lui este cu adevărat lucru. Iar cel ce este ciunt, adică cel cu dreptate caterisit, nici mai-nainte de a i să da, nici după ce i se vor da uneltele, poate a le apuca, şi a face cu ele vreo ispravă. ”

Publicat în Ecumenism, Inselari contemporane | 5 comentarii

Ecumenism la Arad

Dupa cum suntem obisnuiti in fiecare an, la finalul lunii ianuarie, ereticii ecumenisti se intalnesc sa se inchine satanei, iar prostimea manipulata si plina de patimi ii urmeaza . Mai jos aveti doua filme realizate in acest an la doua biserici din Arad.

Săptămâna de rugăciune ecumenista ianuarie 2019. Nu luați în seamă faptul că pe primul carton scrie 2018. Este doar o greșeală. Filmarea a fost făcută luna aceasta.

În primul scurt film aveti un montaj cu doar cateva perle, din tezaurul pan-eretic ecumenist, selectionate din cuvântul Pseudo-Arhiepiscopului Timotei, al Aradului, la rugaciunea in comun cu ereticii (papistasi, protestanti, mozaici), desfasurata in Biserica Ortodoxa Sarbeasca, din Arad, in 19.ian.2019, la Praznicul Imparatesc al Bobotezei (pe vechi), tinuta in continuarea sfințirii Agiazmei Mari!

Al doilea film contine imagini din marturisirea ortodoxiei si vădirea incalcarii Sf.Canoane ale Bisericii, dupa rugaciunea in comun cu ereticii desfasurate in Biserica Ortodoxa Arad-Centru, unde slujeste Protopopul Aradului.

https://www.youtube.com/watch?v=aICAaHvh5iI&feature=youtu.be

Publicat în Ecumenism | Lasă un comentariu

Erezia ecumenismului nu a inceput de la pseudo-sinodul din Creta – Lucrurile erau extrem de grave si inainte

Foarte mulți cred ca inainte de Sinodul talharesc din Creta lucrurile stateau bine, toti episcopii si preotii erau buni, nu exista ecumenism, iar ortodoxia in tara noastra era infloritoare. Acest lucru este fals si denota ignoranta si ne-luare aminte la pacatele personale, ale noastre, ale fiecăruia, dar si ale intregului neam afundat in apostazie, superficialitate, necredinta, idolatrie fata de comfort, o viata de desfrau, ucideri etc.

Momentul Creta 2016 este momentul foarte tarziu in care trebuia macar sa constientizam cu totii cat de grav este ecumenismul si cat de mult s-a intins peste tot. Sfantul Teodor Studitul spune ca tot cel ce este ortodox da potential anatemei erezia. Noi ce vedem in schimb? Preotii deopotriva cu credinciosii pretuiesc mai mult salariile primite, se scalda intr-un ateism ingrozitor, credinta lor este moarta si a ajuns doar un ritual exterior. Daca nu ar fi fost lucrurile atat de grave si pastorii ar fi fost intr-adevar buni, am fi vazut la tot pasul manastiri si parohii care intrerup comuniunea cu episcopii tradatori. In schimb nu vedem (afara de timide exceptii) decat nepasare, complacere in tradarea ecumenista, lasitate, necredinta, materialism. Acestea existau si inainte de Creta. Acest Sinod talharesc nu a transformat pe neasteptate pastorii in lupi și oile sanatoase in oi bolnave. Acum lucrurile au devenit mai clare pentru toti, a fost ocazia cu care am vazut cat de jefuita ne era Credinta. Daca cineva locuieste cu un hot in casa, dar nu e constient ca acela e hot, acest lucru nu inseamna ca hotul nu a furat intre timp. Lupul era lup si inainte, nu pastor adevarat, furul era fur si inainte, nu doar din momentul in care s-a dat pe fata cine este cu adevarat, atunci cand stapanul casei si-a dat jos de pe ochi valul cu care era legat. Nu doar semnatura din Creta i-a facut eretici pe ierarhii ecumenisti, ci si practicarea acestuia timp de mai bine de un secol, tradarea credintei noastre pentru care in aceeasi masura este vinovat si poporul apostat, superficial, patimas, idolatru.

Iata doar cateva tradari ingrozitoare ale Credintei care au fost aprobate de Sinoadele ecumeniste, formate din ierarhi tradatori, masoni, vanduti, platiti ca sa tradeze credinta ortodoxa:

Iata ca au existat cu duiumul Sinoade care au adoptat erezia, erezia a fost data la aratare prin Sinod dupa Sinod de tradatori, si asta de 100-150 de ani, nu de ieri, de azi, nu doar de la pseudo-sinodul din Creta; pana la acest moment majoritatea am dormit…

 1879 –Hotărârea Sinodului Patriarhiei Ecumenice

-, prin care se permite, ca, în lipsa preoţilor armeni şi din motive de iconomie, să li se administreze credincioşilor armeano-gregorieni de către preoţi ortodocşi Sfintele Taine Ortodoxe ale Botezului şi ale Nunţii, iar, în apropierea obştescului sfârşit, şi Sfânta Împărtăşanie, dar atenție credincioșii rămânând pe mai departe membri ai așa zisei biserici armeano-gregoriene.

Iata ca din 1879 este valabila Scrisoarea Sfantului Teodor Studitul catre Euprepian si cei impreuna cu el, prin care „calcatorii de Canoane dau anatemei pe sfinti ca pe unii ce nu sunt sfinti” (dupa parerea lor inselata si hulitoare).


1902 –Enciclica sinodală

a patriarhului Ioachim al III-lea al Constantinopolului ridică pentru prima dată problema unirii cu celelalte „biserici” solicitând părerea celorlalte Biserici Ortodoxe locale, solicitare la care multe Biserici răspund favorabil.

 1922, 24 ian.  Meletie al IV-lea

este înscăunat ca Patriarh al Constantinopolului, deşi cu o lună înainte fusese sancționat canonic și depus din treapta de arhiepiscop al Atenei, pentru „purtare necanonică şi amestecare cu ereticii” (în „bisericile” acestora).

Tot in 1922, Meletie al IV-lea, ca Patriarh Ecumenic, recunoaşte validitatea hirotoniilor anglicane.

1948, Amsterdam. Ia naștere așa-numitul „Consiliu Mondial al Bisericilor”

(„CMB”- World Council of Churches WCC ) ce cuprindea inițial 147 de „biserici”. Încă de la acea dată devin membre depline Bisericile Ortodoxe al Constantinopolului, Ciprului și Greciei.

 1965, 7 dec. Patriarhul Ecumenic Athenagora şi Papa Paul al VI-lea,

în mod simultan, „ridică Anatema de la 1054”. Anatema a fost dată asupra ereziilor papale pentru a-i ocroti pe ortodocşi de învăţăturile ce nu duc la mântuire, ci la pieire. Prin „ridicarea” anatemei, Athenagora proclamă că Papa şi cei ce îl urmează au fost afurisiţi (excomunicaţi) pe nedrept, că Biserica a greşit atunci când a susţinut că învăţăturile papale sunt mincinoase şi că, cu adevărat, papalitatea latină este parte a Ortodoxiei. „Îndepărtarea excomunicărilor reciproce restabileşte relaţiile canonice dintre Roma cea veche şi Noua Romă. Aceasta restabilire este o necesitate canonică…”, se spune într-o declaraţie a Patriarhiei, dar se omite esențialul că ereticii papistași nu au făcut dovada lepădării lor de învățăturile eretice care au dus la despărțirea din trecut, ci au adăugat cu timpul și alte rătăciri care îi fac cu totul străini de Biserica Ortodoxă. Din acest moment, mai multe mănăstiri şi schituri din Muntele Athos au oprit pomenirea patriarhului Athenagora la sfintele Slujbe și Sfintele Taine.

1968-În Pastorala de Crăciun,Patriarhul Ecumenic Athenagora afirmă că „poporul lui Hristos”: romano-catolicii şi ortodocşii, se vor uni fără ajutorul ierarhilor sau al teologilor. Mai declară că a introdus numele Papei Paul al VI-lea în dipticele Patriarhiei Ecumenice. (Dipticele sunt lista de episcopi ortodocși pomeniți în timpul Dumnezeieștii Liturghii).

1990 și 1993, Chambésy. Acceptarea ereziei monofizite

După așa-zisa întâlnire istorică de la Mănăstirea Anba Bishoy (Egipt) între 20-24 iunie 1989 unde a fost adoptată Prima Declaraţie Comună asupra hristologiei, adoptată de Comisia Mixtă de Dialog Teologic între Biserica Ortodoxă şi Bisericile Ortodoxe Orientale” și s-a renunțat de ortodocșii ecumeniști la denumirea de „Bisericile necalcedoniene” fiind înlocuită cu „Bisericile Orientale Ortodoxe”, în 1990 la Chambésy se fac următorii pași către recunoașterea ereziei severiene potrivit căreia există o amestecare a firilor dumnezeiască și omenească într-o „fire compusă” în persoana Mântuitorului după întrupare. În Declarația comună se arată că ambele familii (ortodocșii și necalcedonienii) sunt de acord „că firile, cu lucrările și voințele lor proprii sunt unite în chip ipostatic și chip natural în mod neamestecat, nechimbat, neîmpărțit și nedespărțit și că ele se disting doar în gândire”. În Declarația a doua de la Chambésy (1990) se recomanda Bisericilor Ortodoxe necesitatea ridicării anatemelor și condamnărilor date împotriva tuturor Sinoadelor şi ereziarhilor monofiziți pe care i-au anatematisit Sfinții Părinți începând cu Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon.

Dialogul ecumenist între ortodocși și monofiziți are ca scop recunoașterea bisericească reciprocă și împărtășirea în comun ca semne exterioare ale comuniunii, fără ca monofiziții să renunțe la ereziile lor.

1991, Camberra, (Australia). 

A VII-a Adunarea generală a „CMB”de la Camberra cu tema: „Vino, Duhule Sfinte, înnoiește toată creația” întărește viziunea ecumenistă asupra unei lucrări noi a Sf. Duh în epoca noastră și proclamă același duh prefăcut al păcii: „Bisericile de astăzi sunt chemate să-și mărturisească din nou credința lor, și să se pocăiască pentru momentele în care creștinii au rămas tăcuți în fața nedreptății sau a amenințărilor la adresa păcii”, certificând realitatea că orientarea adunărilor ecumeniste este în mare parte către problemele sociale și politice ale lumii, fără să aibă vreo învestire în acest sens.

A fost prezent si Mitropolitul Daniel Ciobotea.

1993, 17-24 iunie, Balamand (Liban). Oficializarea

teoriei „ramurilor” prin introducerea termenului de „biserici surori”.   În cadrul acestui acord teologic între ortodocșii ecumeniști și papistași s-a acceptat că erezia papistașă este biserică-soră cu taine valide și succesiune apostolică. Se mai recunoaște în documentul respectiv că Biserica Universală, pe care noi o credem și o mărturisim a fi Biserica Ortodoxă, ar fi incompletă fără comuniunea cu așa-zisă biserică romano-catolică, făcând în mod viclean și nepotrivit analogia cu trupul omului care  nu este deplin decât având ambii plămâni, adică cele două biserici în viziune ecumenistă. Părinții aghioriți, autori ai Scrisorii Sfintei Chinotite împotriva acordului de la Balamand și a ereziei «bisericilor surori» au arătat că „actuala biserica romană este biserica inovaționismului și a măsluirii scrierilor Părinților Bisericii și a deformării Sfintelor Scripturi și a hotărărilor Sfintelor Sinoade. Grave deosebiri teologice, precum Filioque, primatul și infailibilitatea papală, harul creat etc. primesc amnistie, și este născocită o unire fără niciun acord în dogmă.”

Oare unde erau atunci oile si pastorii buni? Oare am putea gasi vreun exemplu de preot sau credincios care a luat public atitudine cand a venit ereticul papa in Romania?

20078–15 octombrie, Ravenna (Italia).

„Referinţele Documentului de la Ravennala credinţa apostolică, la Tainele de iniţiere, la Preoţie, la Euharistie şi la succesiunea apostolică se fac cu atâta naturaleţe pentru Biserica romano-catolică, încât cineva ar putea crede că Biserica romano-catolică în toate aceste puncte este ortodoxă. Din Documentul de la Ravenna transpare tendinţa de a înfrunta chestiunea primatului papal ca o normalizarea privilegiilor papale şi nu ca o problemă profund teologică care se referă la însăşi taina lui Hristos”. (arhim. Gheorghe Kapsanis, Stareţul Mănăstirii Grigoriu din Sf. Munte Athos)

2016, 2-3 februarie.  În cadrul lucrărilor Soborului Bisericii Ortodoxe Ruse

membrii sinodului arhieresc au arătat că în forma sa actuală, proiectele de documente ale Sfântului și Marelui Sinod nu încalcă puritatea credinței ortodoxe și nu se abat de la tradiția canonică a  Bisericii.Aceasta este o nouă biruință a ereticilor ecumeniști asupra cugetării ortodoxe a pleromei Bisericii pravoslavnice Ruse.

2016, 12 februarie, Havanna (Cuba).

 Declarația comună a papei Francisc și a patriarhului Kiril al Moscovei din care spicuim: „Cu bucurie ne-am regăsit ca frați în credința creștină.” (1) „În ciuda acestei Tradiții comune a primelor zece secole, catolicii și ortodocșii, de aproape o mie de ani, sunt lipsiți de comuniune în Euharistie. Suntem despărțiți de rănile provocate de conflictele unui trecut îndepărtat sau recent, de divergențele, moștenite de la străbunii noștri, în înțelegerea și explicitarea credinței noastre în Dumnezeu, unul în trei Persoane, Tatăl și Fiul și Sfântul Duh.” (5) „Conștienți de permanența a numeroase obstacole, ne dorim ca întâlnirea noastră să contribuie la refacerea acestei unități voite de Dumnezeu, pentru care s-a rugat Hristos.” (6) „Credem că acești martiri ai timpului nostru, care aparțin la diferite Biserici dar sunt uniți printr-o suferință comună, reprezintă un zălog al unității creștinilor.” (12) Prin această declarație comună se urmărește acceptarea de către ortodocși a împăcării cu papistașii fără a li se cere niciun fel de pocăință. Tot atunci s-a exprimat ideea falsă că dacă toți martirii aparținând diferitelor „biserici” au suferit o persecuție din motive religioase înseamnă că toți au luptat și au mărturisit același adevăr. Aceasta este o necinstire a Sfinților Mărturisitori ai Ortodoxiei și o deturnare vicleană a sensului luptei și jertfei lor.

 2016, Aprilie, Lesbos. Declarația comuna a papei Francisc și a arhiepiscopului Ieronim al Atenei afirmă printre altele: „La rândul nostru, supunându-ne voinţei Domnului nostru Iisus Hristos, noi am decis ferm şi cu toată inima că vom intensifica eforturile de promovare a unităţii depline între toţi Creştinii.”

2016, 16-27 iunie, Kolimbari, Creta (Grecia)

Desfășurarea “sfântului și marelui sinod”. Prin documentele semnate  și aprobate de reprezentanții a zece Biserici locale au fost admise cununiile mixte între ortodocși și heterodocși cu încălcarea Sfintelor Canoane ale Bisericii și tot cu această ocazie s-a acceptat denumirea istorică de „biserici” pentru eterodocși, deși acest lucru a fost condamnat cu sute de ani înainte la Sinodul Ortodox de la Ierusalim din 16 martie 1672 când a fost anatematisată Mărturisirea de credință a Patriarhului ecumenic Kiril Lukaris datorită influențelor calvino- reformate. Pseudo-sinodul din Creta impune erezia ecumenismului ca doctrină oficială a Bisericii si constituie o încununare a eforturilor de peste 100 de ani cu privire la participarea reprezentanților ortodocși la mișcarea ecumenistă.

2016, 15-21 septembrie, Chieti (Italia).

 În cadrul întâlnirii comisiei mixte de dialog între ortodocșii ecumeniști și papistași este recunoscut primatul papal de către reprezentanții ortodocși.

Sursa (si de vazut integral): Ieromonahul Spiridon Rosu -Istoria adevarata a ecumenismului

Vedeti si: https://invataturilesfintilorparinti.wordpress.com/2017/04/26/sa-nu-uitam-ca-episcopii-eretici-din-bisericile-oficiale-trebuiau-sa-fie-caterisiti-demult/

In acest timp, ce am făcut ca neam sa ne apărăm credinta, in loc sa punem inceput bun prin pocăință? Lumea întreagă alunecă din rău în mai rău. S-au inregistrat miliarde de ucideri, complacerea in uitare si apostazie, satisfacerea tuturor placerilor, miscarea „Hippie”, practici yoga, materialism, consumerism, feminism, inchinare la mamona, emancipare etc… Oamenii din întreaga lume, au fost absorbiti de impulsurile patimase. Iar noi ca neam, am alunecat tot mai mult spre cele dobitocești si am uitat complet de Marturisirea Credintei Ortodoxe prin cuvant si prin vietuire.

Sa incetam sa mai spunem deci ca inainte de Creta era totul bine. Nu eram, cum spun unii in poezii naive, o turma credincioasa si unita de buni pastori, ci somnul cel de moarte al apostaziei pusese stapanire pe noi, dupa un secol si jumatate de soboare de ierahi tradatori si masoni care au tot aprobat ecumenismul, dupa ce comunismul a distrus si ultimele palpairi ale fibrei sanatoase a poporului drept-slavitor.

„Feriţi-vă de proorocii mincinoși, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori.”(Matei 7:15)

Scrisoarea Sf. Ignatie către o cucoană care nu accepta că sunt „mulţi chemaţi, puţini aleşi” şi că aleşii sunt tocmai adevăraţii ortodocşi


Publicat în Ecumenism, Inselari contemporane | 6 comentarii

Preotii ingraditi de erezie continua lupta mai departe, pe cand ecumenistii arunca cu minciuni

DEZMINȚIRE

Unele persoane rău-voitoare și mai ales clerici care se complac în ecumenism au început să împrăștie tot felul de minciuni, special pentru a-i deruta pe oameni. Am luat legătura cu Părintele Antim Gâdioi care precizează răspicat că niciodată nu a regretat faptul că s-a îngrădit de erezia ecumenistă. Cei care împrăștie aceste zvonuri, fie ei și preoți cunoscuți, sau așa ziși „duhovnici iscusiți”, dar care pomenesc eretici, au uitat de frica lui Dumnezeu și vor să-i ducă și pe oameni în înșelare și erezie.

Preoții care s-au îngrădit de erezie continuă lupta mai departe și nu regretă faptul că au luat atitudine față de erezia ecumenistă prin întreruperea pomenirii ierarhilor eretici.

Aceste zvonuri mincinoase ne arată cât de disperați sunt ecumeniștii să arunce cu minciuni, pentru ca Adevărul să fie ascuns oamenilor.

       

  ÎNDEMN CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI

Ar Anti5.jpg

         Mare este necazul şi încercările nu puţine pentru timpurile pe care le trăim şi mai ales odată cu acest aşa zis ,,sfânt şi mare sinod din Creta“ la care s-a pecetluit şi legalizat ecumenismul, erezia tuturor ereziilor – aşa cum a spus şi Sfântul Iustin Popovici. Dumnezeu a îngăduit această mare cernere şi ispitire asupra omenirii şi în special asupra creştinilor ortodocşi ca să se probeze credinţa noastră ca aurul în topitoare. Ecumenismul nu a început odată cu anul 2016 şi mai bine zis cu sinodul din Creta , el îşi are începutul cu peste o sută de ani în urmă, prin împreună lucrarea puterilor întunericului şi cu cei ce s-au predat de bună voie în slujba lor . Astăzi mai mult ca oricând creştinul ortodox, dacă vrea cu adevărat mântuirea, trebuie să fie ca Heruvimii cei cu ochi mulţi, adică într-o continuă atenţie la toate atacurile ce vin asupra lui şi asupra credinţei ortodoxe care este temelia mântuirii noastre. Eu nevrednicul şi cel mai mic şi neînsemnat între slujitorii Bisericii ortodoxe, conştientizând marea şi nepreţuita valoare ce o are sufletul omenesc, trag un semnal de alarmă pentru toţi fiii mei duhovniceşti, care au văzut şi au înţeles marea furtună ce a venit asupra ortodoxiei, să fie statornici şi cu răbdare până la sfârşit; Căci Mântuitorul zice: ,, Cel ce va răbda până la sfârşit se va mântui “ Mat. 24,13. Însă cu atât mai mult pentru cei ce m-au părăsit, mai bine zis au lepădat Adevărul, întorcându-i spatele lui Hristos şi umblă în întuneric crezând că sunt în lumină. Dar nu numai pentru aceştia, ci şi pentru toţi creştinii ortodocşi  de pretutindeni: mireni, călugări, maici, preoţi,  să nu se amăgească că sunt pe drumul cel bun fiind în comuniune cu cei ce au pecetluit erezia ecumenismului participând la liturghie, spovedanie, împărtăşanie şi alte slujbe ale lor, etc. Fraţilor, să ne trezim, nimeni din noi nu ştie când va muri, sau când îl va chema Dumnezeu; şi dacă eşti în comuniune cu ecumeniştii şi ai murit în această stare, după cum spune Sfântul Teodor Studitul, nu-ţi foloseşte cu nimic spovedania şi împărtăşania de la ei (ecumeniştii), şi cei rămaşi în viaţă nu te mai pot pune la sfintele Liturghii ale ortodocşilor, nu te mai pot ajuta cu nimic . Să nu ni se pară glumă. Duhul Sfânt nu minte, Sfinţii Părinţi insuflaţi de Dumnezeu ne-au lăsat aceste învăţături de foc pentru folosul vremelnic, dar mai mult pentru mântuirea veşnică .

      De aceea vă rog şi vă îndemn în numele Domnului Nostru Iisus Hristos treziţi-vă astăzi, căci mâine este poate prea târziu, nu ascultaţi de nimeni care învaţă altceva decât ceea ce învaţă Hristos şi Sfinţii Părinţi. Sfântul Apostol Pavel spune: ,, Dacă noi sau Inger din Cer v-ar vesti  altă Evanghelie decât aceea care v-am vestit-o, să fie anatema.  Gal. 1,8.-9”

       Domnul Nostru Iisus Hristos, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale şi pentru ale tuturor Sfinților din veac, să lumineze pe toţi  ortodocşii creştini de pretutindenea  ca să ia o hotărâre fermă pentru mântuire şi veşnicie. Amin.

Protosinghel Antim Gâdioi.


SURSA:

ÎNDEMNUL PĂRINTELUI ANTIM CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI. PROBLEMA MÂNTUIRII CREŞTINILOR ORTODOCŞI, A CELOR CARE SUNT ÎN VIAŢĂ CÂT ŞI A CELOR TRECUŢI ÎN VEŞNICIE CARE SUNT ŞI AU FOST ÎN COMUNIUNE CU ECUMENIŞTII DUPĂ SINODUL DIN CRETA

teodor-studitul.jpg

“Dreapta credinţă în scrierile Sfinţilor Părinţi” editura Sofia, 2006

Sfîntul Teodor Studitul, Scrisoarea 531 “Fiului Dorotei”pag.154

        “Iar despre subiectul despre care ai însemnat, adică despre a face pomenire pentru cutare, eşti dator a şti dacă în vremea morţii- chiar daca mai înainte a avut împărtăşire cu erezia, din pricina fricii omeneşti – a marturisit pe faţă aceasta şi dacă a luat vreo epitimie. Iar daca în acest chip s-a împartaşit de împartaşania ortodoxă şi s-a unit cu aceasta (nota: prin împărtăşanie omul a intrat în trupul Bisericii), în chip firesc este rînduit la pomenirile ortodocşilor, bunul nostru Dumnezeu, pentru multa iubire de oameni, primindu-l, chiar şi în ceasul cel de pe urmă pe cel ce se căieşte şi judecăndu-l pe el aici. Aşa încît, daca astfel stau lucrurile, nu refuza să faci liturghii pentru el catre Dumnezeu. Dar daca nimic din acestea nu s-au întamplat, ci era în comuniune cu erezia şi nu a ajuns să se împărtăşească de trupul şi săngele Domnului (căci ereticească este pîinea aceea şi nu trup al lui Hristos) nu trebuie să se îndraznească a face liturghie pentru el ( căci cele dumnezeieşti nu sunt de joacă), ca nu cumva cel ce face cerere pentru unul ca acesta să auda: “cereţi şi nu primiţi, pentru că cereţi rău”(Iacov 4,3). Altceva să-ţi spun nu am, după cît îmi este cunoscut mie adevărul. Căci nici o împărtăşire nu este între lumină şi întuneric, nici este rînduit cu ortodocşii cel ce nu are comuniune cu ortodoxia, chiar dacă este în ultimul ceas. Căci unde va fi aflat, acolo va fi judecat şi ce fel de merinde a primit pentru viaţa veşnică cu aceea va fi şi numărat”.

70408_sfantul-ioan-gura-de-aur

“Dreapta credinţă în scrierile Sfinţilor Părinţi” editura Sofia, 2006

Sfîntul Ioan Gură de Aur – “Cuvînt despre prorocii mincinoşi…” pag.184, paragraful 9.

     “De aceea dumnezeiasca Scriptură, fraţilor, strigă în sus şi în jos că mulţi înşelători au ieşit în lume. De aceea şi Stăpînul a adăugat: “Iată, v-am spus mai dinainte”. Şi trebuie ca noi să înţelegem sensul fiecărui cuvînt.”Iată, v-am spus mai dinainte”, adică de acum nu mai aveţi scuză. Iată, v-am spus mai dinainte. Daca ei vor înşela pe careva din voi, (acela) va fi fără iertare. Iată, v-am spus mai dinainte. Nimeni nu are scuză binecuvîntată. Iata v-am spus mai dinainte toate.Vedeţi să nu fiţi amagiţi.Vedeţi să nu primiţi un alt hristos mincinos în locul Meu, al celui adevarat.”Căci mulţi vor veni în Numele Meu, zicînd: Eu sunt hristos şi pe mulţi vor amăgi” şi (vor zice): “Vremea mea e aproape”. Aşadar nu mergeţi după ei. Luaţi aminte cît cuvînt este în sfintele scripturi despre unele ca acestea. De aceea adesea v-am pomenit de lipsiţii de Dumnezeu eretici şi vă rog şi acum, să nu le faceţi vreun pogorămînt în vreun lucru, nici în mîncare sau în băutură sau în prietenie sau prin legături cu ei sau prin dragoste sau prin împăciuire. Căci cel înşelat în acestea şi care face pogorămînt faţă de ei se face pe sine străin de Biserica sobornicească”.( întălnirile ecumeniste).

       “Mulţi neînvăţaţi şi neîntăriţi s-au făcut strîmbători ai dumnezeieştilor Scripturi. Ia aminte şi tu să nu te încrezi în ei. Multă răutate, multă viclenie, multe poticneli s-au revarsat pe pamînt.Vezi să nu fii şi tu înşelat. Nu te pleca nici la dreapta nici la stînga, ci mergi pe calea împărătească. Ai mulţi credincioşi iubitule. Si dacă nu îi ai pe pămînt, îi ai în cer. Sîrguieşte-te să fii pururea împreună cu ei. Ai acolo adunările îngerilor, ai pe patriarhi, pe prooroci, pe apostoli, pe evanghelişti. Ai pe mucenici, pe cuvioşii mărturisitori şi pe cei care au petrecut în vieţuire monahiceasca – mulţime mare ale căror nume sunt în cartea vieţii. Pe aceştia doreşte-i, pe aceştia urmează-i, de aceştia nu te despărţi, pomenirea acestora ţine-o zi şi noapte în inima ta avînd pururea în mîinele tale cărţile acestora, citeşte-le ca să afli mult folos.”

Publicat în Ecumenism, Evenimente cotidiene importante | 17 comentarii

Predica Parintelui Spiridon – Despre orbirea duhovniceasca a celor care staruie in erezie si in invataturi gresite. Despre nevointa rugaciunii

De ce suntem noi astăzi prigoniți și izgoniți ca niște dușmani? Pentru un singur motiv! Pentru că vrem să păstrăm învățătura Bisericii Sfântă, curată, întreagă, fără lipsuri și fără adaosuri, adică exact așa cum ne-au lăsat-o moștenire Sfinții Apostoli, Sfinții mucenici și Sfinții Părinți. Aceasta este “ vina ” noastră pentru care suferim și mărturisim, deși puțini oameni înțeleg acest lucru. Sfantul Ioan Scararul: Mai lesne este să aprinzi un foc în zăpadă decât să găsești smerenie la cei căzuți în erezie.


OAMENII SUNT TOT MAI ORBI DUHOVNICESTE. CARE SUNT ORBII DE ASTĂZI? SĂ ÎNVĂȚĂM TREPTELE RUGĂCIUNII DE LA ORBUL DIN IERIHON!

Frați creștini, Biserica creștină unică și adevărată există de 2000 ani, de când Duhul Sfânt s-a pogorât peste cei 12 Sfinți Aposoli la Ierusalim, iar continuarea și dezvoltarea istorică a Bisericii înființate la Cincizecime este Biserica noastră creștin ortodoxă pe care o mărturisim în Crez: “ Cred (…)Întru Una, Sfânta, Sobornicească și Apostolească Biserica”. 

Biserica noastră Ortodoxă este Sfânta și desăvârșită!

Ea nu are nevoie de nicio unificare cu niște grupări așa zis creștine, pentru că noi avem tot ce ne este necesar pentru mântuire. Grupările eretice dacă ar vrea sincer mântuirea, ar trebui să se pocăiască, să se lepede de învățăturile eretice, să accepte și să creadă în toată învățătura ortodoxă, apoi prin smerenie să primească botezul ortodox și să devină membri adevărați ai Bisericii unice creștine, cea creștin ortodoxă.

Situația bisericească în care ne aflăm astăzi este consecința pătrunderii de peste 100 de ani în viața  Ortodoxiei a panereziei ecumeniste, prin trădarea săvârșită de vârfurile conducerii bisericești, adică patriarhii Constantinopolului împreună cu ierarhii din jurul lor. Aceștia au cedat ispitei de a colabora cu reprezentanții străini ai diverselor grupări protestante.

Care erau principalele învățături pe care le susțineau acești eretici protestanți? Ei spuneau că este neapărat necesară o unificare a confesiunilor așa zis creștine, unificare în care urmăreau să cuprindă și Bisericile Ortodoxe locale. Punctul lor de plecare era faptul că toate confesiunile creștine( așa zisele biserici care nu aveau dreapta învățătură de credință, ci numai părți din Adevăr amestecate cu multe învățături false) trebuiau să se unească, pentru ca, toate împreună, să realizeze în viitor așa zisa biserica universală – biserica ecumenică, cum o visau ei.

Adevărul pe care ereticii nu-l vor recunoaște vreodată este faptul că chiar dacă s-ar realiza în viitor unificarea grupărilor eretice( falsele biserici), acestea nu vor realiza Biserica Adevărată.

Încă din  perioada de început a mișcării eretice și viclene a ecumenismului, au existat unele împotriviri ale unor ierarhi cu viață sfântă: Sfântul Ilarion Troitki, Sfântul Luca al Crimeei, Sfântul Serafim Sobolev, Sfântul Ierarh Ioan Maximovici și alții. Astfel, unele Biserici Ortodoxe locale s-au opus  de la început amestecului ecumenismului în viața lor, dar, din nefericire, ulterior, datorită condițiilor vitrege istorice, a prigoanei regimului ateist, a amestecului factorilor politici în problemele interne ale Bisericii, a presiunii statului turc asupra Patriarhiei Ecumenice, ecumenismul a pătruns tot mai mult prin cedările și trădările patriarhilor, a mitropoliților și a episcopilor și apoi și a preoților profesori din facultățile de teologie. Așa s-a ajuns ca în zilele noastre, în Biserica Ortodoxă Română învățătura ecumenistă să fie generalizată și obligatorie la toate nivelurile de studii teologice( începând de la cele din seminarele teologice și de la manualele de religie din școli până la cel mai înalt nivel de studii aprofundate- doctorale și postdoctorale). 

Consecința acestor aspecte a fost și este că niciun ierarh, niciun preot profesor de la facultatea de teologie sau stareț de mănăstire să nu poată ocupă un post important, de conducere, în Biserică, decât după ce a parcurs stagii de pregătire în mișcarea ecumenistă. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că un cleric cu funcție înaltă de conducere va ajunge, va acționa, va cugeta în spiritul învățăturilor false ale ecumenismului. Acel ierarh care a studiat ani de zile la facultățile apusene, fie papistase, fie protestante și s-a împrietenit cu dușmanii dreptei credințe și a întreținut relații amicale și cordiale cu ei, a locuit, a mâncat și s-a rugat cu ei ani de zile( fapt interzis de Sfinții Părinți), acest cleric niciodată nu va avea curajul să îi mustre în față pe eretici. Ca nu cumva aceștia să se trezească la realitate și să-și dea seama că au căzut în afara Adevărului și dacă rămân în confesiunile lor, vor merge la osânda cea veșnică. 

Ecumeniștii spun despre noi că dacă îi mustrăm pe eretici și le arătăm adevărul, suntem lipsiți de dragoste. Dar noi nu facem decât să urmăm învățăturile Sfinților Părinți.

Concluzia logică este că ecumeniștii își închipuie că ar avea mai multă dragoste decât au avut Sfinții!

Care este consecința practică a ecumenismului? Slăbirea progresivă și pierderea conștiinței mărturisitoare a creștinilor ortodocși. Adică bietul nostru creștin ortodox( aspect valabil mai ales la păstori, la episcopi și preoți) nu mai are curajul să afirme public și să lupte, să apere adevărul: adică faptul că Biserica Ortodoxă este unica biserica adevărată și în afara ei nu mai este nicio altă așa zisă biserică( acele așa zise biserici sunt toate grupări eretice sortite osândei veșnice).  Creștinii ortodocși nu mai au curajul să spună că Biserica nu și-a pierdut niciodată unitatea, că ereticii sunt cei ce s-au despărțit de Biserică, Biserica rămânând întreagă și unică .

Dar ce s-a întâmplat cu noi, cei puțini care ne-am trezit și urmând calea Sfinților Părinți ne-am ridicat împotriva legiferării ereziei ecumeniste în Biserică, prin sinodul eretic din 2016? Consecința faptului că ne-am opus trădării și minciunii și am încetat comuniunea cu episcopul eretic care a acceptat documentele din Creta, a fost faptul că am fost izgoniți din mănăstiri și parohii. Preoții care au făcut mărturisiri publice de credință au fost judecați abuziv, condamnați pe nedrept și caterisiți. Am fost etichetați ca schismatici, dușmani ai unității bisericii, răzvrătiți și oameni care facem tulburare. Aceasta în timp ce adevărații dușmani ai Bisericii, care ar trebui grabnic judecați și pedepsiți ca niște păstori vicleni, stau liniștiți în vechile lor posturi de conducere de unde mențin poporul în întuneric și înșelare, pregătindu-l pentru primirea blestematului de antichrist.

Dacă citiți cu atenția cartea Apocalipsei, veți vedea acolo că în vremurile din urmă Biserica se va retrage în pustie. O întrebare firească se pune: cine va merge în pustie, la viața aspră, plină de necazuri și de lipsuri? Oare se vor retrage ierarhii eretici de astăzi care trăiesc o viață de desfătare și de lux și fac ceremonii impresionante și foarte costisitoare, în catedrale uriașe cu imensități de mulțimi de oameni păcăliți de ei și cu invitați din străinătate? Sau se referă profeția Sfântului Ioan Evanghelistul la aceste mici comunități creștine prigonite care s-au făgăduit să păstreze adevărul? Este evident că Sfântul Ioan Evanghelistul se referă doar la cei prigoniți.

 Fraților, de ce suntem noi astăzi prigoniți și izgoniți ca niște dușmani? Pentru un singur motiv! Pentru că vrem să păstrăm învățătura Bisericii Sfântă, curată, întreagă, fără lipsuri și fără adaosuri, adică exact așa cum ne-au lăsat-o moștenire Sfinții Apostoli, Sfinții mucenici și Sfinții Părinți. Această este “ vina ” noastră pentru care suferim și mărturisim, deși puțini oameni înțeleg acest lucru. Însă noi nu ne descurajăm, nici nu vom ceda vreodată, pentru că nu de la oameni așteptăm răsplată, ci de la Dumnezeu, Cel ce ne-a chemat la această luptă și El însuși ne susține. Am pierdut cele materiale și trecătoare, care oricum le lăsăm aici, în această lume deșartă, dar am primit în schimb darurile spirituale incomparabil mai bogate, de la Dumnezeu cel Viu, Care s-a retras aici, cu noi , în micile comunități prigonite. Ne-am restrâns pe orizontală că să ne înălțăm mai ușor pe verticală. Să știți că cei ce ne-am angajat în lupta această de mărturisire a Adevărului, pentru a rezista, avem neapărată nevoie de o întărire a vieții noastre duhovnicești. Pericopa evanghelică a duminicii treizeci și una după Cincizecime, tocmai despre acest lucru ne vorbește: ne cheamă să urcăm pe treptele desăvârșirii duhovnicești,  a înaintării în viața de rugăciune. Am citit cu toții Pericopa vindecării orbului din Ierihon.  Tâlcuirea acestei Evanghelii de către Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov ne oferă învățături profunde și tainice. Iată cum, în câteva cuvinte descrie minunea vindecării orbului:” În vremea în care Mântuitorul ieșea din Cetatea Ierihonului însoțit de Apostoli și de o mulțime mare de popor, gălăgios, pe drumul dinafara cetății ședea și cerșea  milostenie, un orb. Auzind zgomotul pe care mulțimea de oameni îl făcea, orbul a întrebat, să afle pricina. Astfel, a aflat că Iisus care trecea pe acolo, a atras o mulțime mare de oameni care Îl însoțea pe cale. Auzind aceasta, îndată orbul a început să strige tare: “Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă!” Însă oamenii care mergeau înaintea Domnului căutau să îl oprească pe orb, poruncindu-i să tacă. Dar orbul nu ceda și striga mai stăruitor și mai puternic: “Fiul lui David, miluiește-mă!”Atunci Domnul s-a oprit și a poruncit ca orbul să fie adus la el. L-au chemat pe orb. Auzind vestea că-l cheamă, orbul s-a bucurat, și-a dat jos haina de deasupra și s-a înfățișat Domnului. Mântuitorul a întrebat: “Ce vrei de la mine?” Orbul i-a răspuns:” Doamne, vreau să îmi dai vederea!” Iar Domnul a zis:” Vezi! Credința ta te-a mântuit! În momentul acela, omul care fusese orb și-a redobândit vederea atât cea trupească cât și cea duhovnicească și îndată a mers pe urmele lui Iisus Hristos slăvind pe Dumnezeu”.

Fraților, orbirea trupească afectează puțini oameni, dar orbirea sufletească îi afectează  pe cei mai mulți dintre oameni. Orice păcat savârșește omul, efectul inevitabil este că-i împietrește inima și îi slăbește vederea sufletească. Cu cât omul păcătuiește mai mult și mai des, cu atât este mai orb sufletește. Chiar dacă vede bine cu ochii trupești cele trecătoare și materiale, păcatele și patimile rele îl fac să fie orb și să nu vadă lumea spirituală. Omul vede cu trupul, dar nu vede cu duhul. Această deficiență el nu o simte, nu îl deranjează pentru că intervin demonii care după ce l-au ajutat să păcătuiască îi sugerează gânduri rele, cum să trăiască ca să îi fie lui bine în cele materiale, în  viața această pământească. Omul orb duhovnicește se crede sănătos și e mulțumit că vede trupește și nu caută ca să se înalțe, ca să vadă cele mai presus de lumea deșartă și trecătoare.

Zice Sfântul Ignatie Briancianinov:” Omul orb duhovnicește nu vede nici pe Dumnezeu, nici împărăția cea veșnică, nici pe sine nu se vede așa cum este, nu vede nici menirea pentru care a fost zidit omul, nu vede nici moartea care îl așteaptă, apoi înfricoșătoarea Judecată. Ce poate fi mai trist și mai nefericit decât aceasta? Omul nu recunoaște că este orb și lucrează și viețuiește numai după lucruri deșarte și vremelnice. Este ca un om fără minte care aleargă după năluciri. Dar vine la un moment dat și moartea la care nu s-a gândit niciodată și se trezește total nepregătit în făță Judecății lui Dumnezeu.”

Dacă privim cu realism în jur, ce observăm? Că în ciuda faptului că în aceste vremuri tehnicile electronice s-au dezvoltat înfricoșător de mult, oferind omului instrumente prin care să vadă cu ochii trupești oriunde și orice ar dori, de fapt oamenii sunt tot mai orbi duhovnicește, tot mai bolnavi la suflet. Ca să înțelegeți mai bine, priviți în jur cum oamenii stau cu ochii ațintiți pe ecranele televizoarelor, tabletelor, computerelor și smartphone-urilor. Își irosesc sănătatea, timpul și puterile trupești cu ochii nedezlipiți de pe idolii acestui veac. Oare nu sunt mai de plâns acești oameni amăgiți și orbi, preocupați de lucruri deșarte și vătămătoare decât orbul din Ierihon? Acesta, deși era neputincios, căuta cu toată puterea să se apropie de Dumnezeu. Acesta este unul din motivele importante pentru care majoritatea creștinilor nu mai merg pe calea pocăinței, ci pe calea cea largă inspirată de duhul lumesc. Prin faptul că noi creștinii ne găsim mereu timp să vizionăm cu plăcere ofertele vizuale de pe internet dar nu găsim timp, nici dispoziție pentru rugăciune și lupta de despatimire, oare prin această nu ne atragem singuri pedeapsa lui Dumnezeu asupra  noastră? Zicem că postim! Dar nu pătrundem mai adânc pentru a ne păzi simțurile de lucrurile vătămătoare sau deșarte. Atunci de ce ne mirăm că suntem atât de slabi duhovnicește, că nu putem răbda un necaz, că ne pierdem nădejdea când trebuie să răbdăm o nedreptate sau că nu putem să nu ripostăm greșit atunci când cineva ne atinge egoismul?

Dar astăzi mai există încă o categorie periculoasă de orbire spirituală, pe care nici Dumnezeu nu o vindecă. Nu pentru că nu ar putea, ci pentru că cei ce suferă de ea nu vor să fie vindecați. Este vorba de situația în care anumite învățături antipatristice sunt răspândite și propovăduite ca învățuri ortodoxe. Ați auzit de teoria falsă că Biserica este episcopo-centrică! Adică, cel ce nu ascultă pe episcop în orice situație (deși acel episcop propovăduiește public o erezie), acela -spun episcopii de azi- că va cădea în schismă, că va ieși în afara Bisericii. Cei ce susțin că Biserica este episcopo-centrică spun că orice încetare a comuniunii bisericești cu episcopul recunoscut canonic determină starea de schismă. Ei spun în mod fals că nici un cleric nu are voie să înceteze comuniunea cu episcopul său, decât după ce ierarhul respectiv a fost judecat și condamnat de un sinod ortodox. Cei ce susțin acestea se află în stare de rătăcire și orbire sufletească. Din ce cauză? Pentru că atunci când episcopul greșește în privința învățăturii de credință și propovăduiește public o credință greșită, încetarea comuniunii bisericești cu acesta, nu numai că nu este schismă, ci este obligatorie întrucât reprezintă singura cale prin care cei ortodocși se îngrădesc de erezie și evită osândirea împreună cu episcopul eretic. Așa învață Sfinții Părinți : Sfântul Grigorie Teologul zice:” mai bună este despărțirea de dragul bunei cinstiri, decât bună înțelegere păcătoasă”. Sfântul Ioan Gură de Aur spune:”este și o ruptură bună, și este și o înțelegere rea. Că înțelegerea nu este pretutindeni bună, după cum nici dezbinarea pretutindeni rea”. Ruptura cea bună este oprirea comuniunii bisericești cu episcopul care propovăduiește învățături neortodoxe, iar înțelegerea rea este atunci când preoții (deși văd rătăcirea episcopului), totuși continuă să păstreze comuniunea bisericească cu el. 
  Mai este larg răspândită astăzi o stare de orbire care afectează pe mulți preoți. E vorba de o stare în care se complac și se autoamăgesc multi, inventând motive pentru a rămâne pasivi și nepăsători. Aceștia zic:”Dacă episcopii au greșit la Sinodul din Creta, aceasta nu ne afectează pe noi, ei vor da seama, noi ne vedem de treburile noastre ca și cum nimic nu s-a întâmplat”. Realitatea este cu totul alta, față de cea pe care ei se străduiesc s-o ignore. Fiecare din acești preoți mărturisește cu glas tare că episcopul pe care-l ei îl pomenesc la liturghie,<< drept învață cuvântul adevărului >>. Aceasta înseamnă că preotul crede și mărturisește aceeași credință eretică ecumenistă, ca și episcopul său, pe care îl pomenește. Consecința inevitabilă este că preoții (care se prefac că nimic nu s-a schimbat) se osândesc împreună cu episcopul ecumenist, atrăgând în același păcat și comunitatea de credincioși care îl urmează.

Alt exemplu de orbire spirituală- atunci când profesorii de teologie spun că unele canoane sunt facultative, nu sunt obligatorii, că le poți încălca fără să păcătuiești. Așa zic ei despre Canonul 15 al Sinodului din Constantinopol din 860, că ar fi facultativ, iar unii spun că ar fi neclar și că nu ar mai fi valabil astăzi . Însă Sfinții Părinți ne-au arătat că întotdeauna ei au mers pe calea aceasta. Când erezia a pătruns în Biserică, ei au încetat comuniunea cu cei ce au propovăduit erezia pentru a nu se face părtași la căderea lor.

 Cetatea Ierihonului din pericopa evanghelică mai sus pomenită nu a fost aleasă la întâmplare ca loc al vindecării orbului. Orașul Ierihon se află într-o depresiune, într-o zona foarte joasă, aridă, extrem de călduroasă . Această cetate descoperă tainic și alegoric starea de cădere a oamenilor păcătoși. Deci se referă la fiecare dintre noi.

Trebuie să înțelegem că orbul din Ierihon ne reprezintă pe fiecare dintre noi, pentru că toți suntem păcătoși și avem diferite forme de neputințe.

Ce vrea să însemne faptul că orbul a ieșit din orașul Ierihon și a încetat să mai ia parte la lucrările pe care le făceau locuitorii cetății? Alegoric înseamnă că el a încetat să mai facă păcate vădite cu trupul său. Ducea o viață aspră, se hrăneau doar din milostenia pe care o primea de la trecători.

Cine erau trecătorii despre care ni se spune în Evanghelie? Erau oamenii aleși, trimiși de Dumnezeu, purtători ai Duhului Sfânt. Rolul acestor oameni trecători pe calea vieții era să călăuzească pe orice om care dorea mântuirea.

Orbul din Ierihon a ieșit într-adevăr din Cetate dar nu s-a putut îndepărta prea mult de ea și de aceea  zgomotul cetății încă îi tulbura sufletul. Asemenea lui și omul păcătos aflat la începutul întoarcerii lui la Dumnezeu, deși părăsește păcatele grosolane și mari, totuși nu poate să se desprindă cu totul de celalalte păcate care lucrează în interiorul și în exteriorul sufletului său.

De aici înțelegem că la începutul lucrării pocăinței gândurile rele și sentimentele păcătoase, în mod inevitabil ne tulbură mintea și inima. Primul lucru pe care îl simte omul care dorește să se apropie de Dumnezeu este că nu știe și nici nu poate să se roage corect.

Omul la începutul pocăinței sale este un orb duhovnicește, de aceea omul nu –L cunoaște pe Dumnezeu, nici nu are o înțelegere mulțumitoare despre Dumnezeu și înțelegerea Evangheliei.

La început omul se roagă mai mult trupește pentru că nu are înțelegere duhovnicească. Ca o concluzie asupra acestei stări de început a nevoinței de rugăciune, cuviosul Marcu Ascetul autor filocalic spune:” Orb este orice om care strigă și grăiește: Iisuse, Fiul lui David, miluiește-mă! Cine era David? Era un prooroc. Deci orbul e cel ce  nu înțelege că Iisus nu este un simplu om, ci este Însuși Dumnezeu întrupat. “

Despre treptele înaintării în rugăciune aflăm dacă  ascultăm cu atenție detaliile relatării evanghelice, ajutați de explicațiile Sfântului Ignatie Briancianinov.

La început când cerșea, omul stătea jos, pe pământ. Așa se întâmplă cu omul aflat pe treaptă de început a nevoinței rugăciunii. Faptul că stă jos și nu se ridică arată că omul nu are ridicare sau sporire duhovnicească.

Ei bine, pe lângă lipsa lui de experiență în privința acestei rugăciuni, mai intervin și duhurile rele care stau în jurul nevoitorului. Aceste duhuri demonice nu s-au depărtat de el pentru că prin viața lui păcătoasă pe care a dus-o anterior, ele au primit drepturi să îl stăpânească. De aceea demonii se străduiesc și acum să îl țină în robie.

Printre toate faptele bune pe care le poate face un credincios, ceea ce îi irită cel mai mult este rugăciunea. De aceea când omul se apucă de rugăciune, demonii încearcă pe toate căile să îl facă pe om să tacă, să renunțe la lupta lui de a se apropia de Dumnezeu. Cum lucrează demonii asupra credinciosului care se roagă? Îi aduc tot felul de gânduri pe care omul tot luând aminte la ele, i se împrăștie mintea și pierde legătura cu Dumnezeu. Îi amintește de păcatele săvârșite, îi amintește de chipurile de oameni care l-au necăjit, îi stârnește plăcere în trup, somnolență, uscăciune și răceală sufletească. Sau îi spun, îi șoptesc gândul că este inutilă rugăciunea și că strădania lui nu aduce nicio roadă.

Acum dacă privim la realitățile zilelor noastre putem să constatăm un lucru trist, asemănător celui descris în Evanghelia vindecării orbului din Ierihon: anume că atunci când creștinii merg pe calea mărturisirii Adevărului și vor să se apropie de Hristos, Cel ce este Adevărul, atunci din mulțimea însoțitorilor Mântuitorului Hristos care îl înconjoară se ridică păstori eretici care fac lucrarea duhurilor demonice. Acești păstori eretici sau stareți, preoți, profesori, încearcă cu argumente false să oprească lupta marturisitorilor de a apăra Ortodoxia. În acest caz este nevoie de o credință și o convingere întemeiată pe învățătura patristică pentru a rezista asalturilor forțelor răului. Ce a făcut orbul din Ierihon? Nu s-a descurajat de cei ce încercau să-l oprească. Și mai tare striga, mai intens se ruga:” Fiul lui David, fie-ți milă de mine!” Pentru noi ce înseamnă acest lucru? Că pe lângă nevoință trupească, post, metanie, priveghere, mai trebuie să adăugăm stăruință, rugăciune cât mai deasă și mai stăruitoare, făcută cu umilință. Trebuie să facem rugăciune care să ne angajeze toate puterile noastre trupești și sufletești.  Dar în același timp să nu ne punem încrederea în noi înșine și să facem lepădare de sine și să facem numai voia lui Dumnezeu.

Sfântul Ignatie Briancianinov spune: ”Condiția de căpetenie a sporirii în rugăciune este această: rugăciunea să fie făcută întotdeauna cu cea mai mare evlavie și cu luare aminte”. Aici se vede cât de mult greșesc oamenii care-și fac pravila numai ca să fie făcută, ca și cum ar vrea să scape de o povara. Și aceasta îi duce la înșelare. Când mintea e cu luare aminte la rugăciune, atunci și inima participa la rugăciune. Fapt care se exprimă prin simțirea sentimentului de pocăință. Ar trebui atunci când ne rugăm să nu ne grăbim, ci să închidem mintea în cuvintele rugăciunii, așa încât niciun cuvânt să nu scape înțelegerii și luării aminte. Dar trebuie știut că sporirea, lucrarea rugăciunii nu depinde numai de puterile și de dorința omului, ci ea depinde de Duhul Sfânt. Această taină o descoperim tot în Evanghelia vindecării orbului. Astfel, după multă stăruință în rugăciune a cerșetorului orb, Iisus s-a oprit din mersul Său și a poruncit să îl cheme pe orb la Sine. Cine este acel trimis care l-a ajutat pe orb să se înfățișeze înaintea lui Iisus? Este Duhul lui Dumnezeu. Acest Duh al lui Dumnezeu Îl descoperă pe Fiul lui Dumnezeu. Împrăștierea minții la rugăciune este un semn al sufletului supus patimilor. Aceasta se întâmplă pentru că mintea, în loc să ia aminte numai la Dumnezeu, ea se preocupă de gânduri aduse de draci. La polul opus, starea de adâncă și  statornică  luare aminte la rugăciune vine din prezența și lucrarea Harului dumnezeiesc în sufletul omului. Această luare aminte profundă și neabătută în cuvintele și înțelesurile rugăciunii nu vine din firea omenească și nici din puterile omenești și este prima harismă duhovnicească pe care o dăruiește Dumnezu omului care s-a nevoit mult și a sporit în lucrarea rugăciunii. Aceasta o știm de la Sfinții Calist și Ignatie Xantopulos .  

Poate că aceste lucruri vi se par foarte înalte și greu de atins și de aceea încerc să vă spun niște lucruri mai simple și mai accesibile. Rugăciunea este oglinda sufletului. Dacă vrei să știi cât de mult îl iubești pe Dumnezeu atunci trebuie să răspunzi la niște întrebări simple: cât de mult te rogi și cu câtă evlavie te rogi? Oare atunci când ne rugăm noi, ne gândim că ceea ce rostim este poate ultima noastră rugăciune? Ce a făcut orbul când a auzit că Iisus îl cheamă la Sine? S-a bucurat mult! A lepădat haina de deasupra, adică omul scapă de toate gândurile deșarte, de visările și de amăgirile nefolositoare și de aici înainte omul tinde cu toată ființa spre Dumnezeu.

            Cred că observați cum fiecare etapă și mișcare din comportarea  orbului din Ierihon corespund unor trepte foarte fine ale sporirii nevoitorului în lucrarea rugăciunii. Sfântul Ignatie spune că prin lepădarea hainei de deasupra, omul sporit duhovnicește leapădă toate formele exterioare de rugăciune. În această etapă omul reușește cu ajutorul Harului să se adune cu toate puterile sufleteșți în cămara duhovnicească a inimii sale. Aici se poate vorbi despre o rugăciune a inimii, o rugăciune curată. Deci omul simte că se află înaintea lui Dumnezeu. Ce a făcut orbul după ce s-a înfățișat fericit înaintea Domnului, înaintea lui Hristos? Fiind întrebat:” Ce voiești să-ți fac?”, el a zis:”Doamne, să văd!” Observați că deja omul a dobândit cunoștință duhovnicească, pentru că nu Îl mai numește “om, fiul lui David”, ci îi spune “Doamne”. Deci știe că se adresează lui Dumnezeu. Deci de aici înțelegem că numai cel ce a dobândit înțelegerea duhovnicească a depășit stadiul rugăciunii cu gura, își recapăta vederea duhovnicească așa cum L-a vindecat Hristos pe cel ce fusese orb. După ce și-a recăpătat vederea duhovnicească, adică i s-au deschis ochii duhovnicești, acum a putut să Îl vadă pe Dumnezeu așa cum este și de aceea i-a adus închinarea cuvenită lui Dumnezeu. Iar cel ce fusese vindecat și de orbirea trupească și de cea duhovnicească, acum Îl urma cu mare credință și Îl slăvea pe Dumnezeu cu toată evlavia.

Credința cea dreaptă este temelia vieții duhovnicești și singura posibilitate de a înainta în orice virtute. Fără credință ortodoxă, credinciosul nu poate avea nici smerenie și nici alte virtuți. De aceea Sfântul Ioan Scărarul zice că  mai lesne este să aprinzi un foc în zăpadă decât să găsești smerenie la oamenii căzuți în erezie. În zilele acestea grele când suntem lipsiți și de duhovnici iscusiți și de dascăli neînșelati ai rugăciunii avem nevoie mai mult decât oricând de a ne strădui fiecare cu nevoința rugăciunii.

Mulți creștini fac o mare greșeală atunci când caută să găsească numai sfinți iar când  găsesc un om virtuos, un părinte lăudat pentru faptele sale bune îl consideră sfânt încă din timpul vieții și își întemeiază toată strădania lor pentru mântuire pe lucrarea acestui Părinte, crezând astfel că ei sunt scutiți de un efort prea mare. Cel pe care ei îl consideră Sfânt se roagă pentru ei, așa cred ei. Pierderea cea mare pe care ei nu o sesizează este că ei nu se angajează într-o nevoință personală serioasă, nu dobândesc o relație vie cu Dumnezeu, nu înaintează pe calea despătimirii și pe deasupra, dacă acel părinte cade în vreo înșelare, ucenicii vor prelua în mod absolut și neselectiv toate câte le văd la Părintele lor. Așa s-a ajuns ca în zilele noastre ca unele personalități duhovnicești care au impresionat prin  viața lor de nevoință și prin faptele lor bune, totuși au săvârșit și unele abateri și greșeli pentru că nu au cunoscut și nici nu au urmat mereu și în toate încercările calea descrisă de Sfinții Părinți. Însă noi, cunoscându-ne vulnerabilitatea noastră și lipsa noastră de vedere duhovnicească, apreciind cu realism atât neputința noastră cât și greșelile cele din trecut, să stăruim în rugăciune și în cercetarea învățăturilor Sfinților Părinți, cu luare aminte și evlavie, până când Hristos ne va vindeca asemenea orbului din Ierihon. Amin!

Sursa

Alte predici ale Părintelui Spiridon:

Publicat în Ecumenism, Inselari contemporane, Sfaturi folositoare | 1 comentariu

Antihristul va fi fatarnic fara de pereche, spunand oamenilor ca va respinge avortul, desfranarea, homosexualitatea… Acestea le va face ca un viclean, vrand sa insele de e cu putinta si pe cei alesi

Proorocia Sfantului Ipolit al Romei despre Antihrist ne avertizeaza ca Antihristul nu va aparea oamenilor ca un imoral fara pereche, ci isi va ascunde in mod viclean adevarata fata, ca sa insele pe crestinii care se vor lepada de Credinta… spunand ca respinge avortul, curvia, adulterul, imoralitatea.

Iata cateva fragmente:

„Mai intai de toate va iubi neamul evreilor. Va face semne uimitoare si minuni insa nu adevarate, ci mincinoase si ticaloase, pentru a-i insela pe cei aseme­nea lui in lipsa de cinstire. Si va incerca, daca este posibil, sa-i indeparteze si pe cei alesi de la dragostea lui Hristos.

La inceput se va arata bland, plin de dragoste, linistit, evlavios, plin de pace, urator al nedreptatii, cu sila de daruri si potrivnic idolatriei. Va spune ca ii face placere sa mediteze asupra Sfintelor Scripturi, ca ii va cinsti pe preoti, va cinsti batranetea, ca nu va accepta desfraul, curvia, ca ii este sila de adulter si nu va da atentie acuzelor (impotriva altora), nu va accep­ta juramintele, va fi iubitor de straini, prietenul celor nevoiasi si milostiv. Va face indemnuri la dragoste si nu va avea in general bogatie.

Toate aceste le va face ca un viclean si prefacut, voind sa-i insele pe toti pentru a-l face imparatul lor. Cand multimile oamenilor vor vedea atatea virtuti si lucrari uimitoare, vor fi toti de acord  intr-un singur glas, sa-l declare imparat, spunandu-si intre ei: „Mai este cineva in generatia noastra atat de bun si de drept?” El va fì pretuit in special de neamul evreilor, pentru ca se asteapta sa-l vada imparat. Vor veni asadar toti la el pentru a-i spune: Toti vom asculta de tine. Toti avem incredere in tine. Te vom recunoaste ca cel mai drept de pe tot pamantul. Toti nadajduim sa ne mantuim prin tine. Prin tine am acceptat de altfel sa luam niste hotarari drepte de nezdruncinat.”

-Sfantul Ipolit episcopul Romei, citat in cartea Arhimandrit Evsevios Vittis, Talcuiri la Apocalipsa, Ed. Egumenita, vol. III

Va amintiti?

Mare atentie – Donald Trump nu este deloc un lider care urmareste binele umanitatii

Fiti atenti, antihristul, cu inaintemergatorii lui, printre care si Trump, va iubi neamul evreilor. Ia uitati ce declara dupa alegeri Trump, care le pregateste si templul: „Iubesc neamul evreilor (!)”.

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este trump-israel1-1024x683.jpg

Vedeti si:

Premierul Israelului subliniază importanța istorică a reconstruirii Templului lui Solomon

Donald Trump  era apreciat de foarte multa lume dupa alegerea sa, mai ales de unii nestiutori din tarile ortodoxe, pentru ca a luat atitudine impotriva unor fenomene precum propaganda LGBT, avorturi, riscurile vaccinurilor, coruptia companiilor farmaceutice. La inaugurare Donald Trump a aparut intr-o postura pioasa, intr-o ceremonie mega-ecumenista, unul dintre evenimentele care au drept scop crearea unei noi religii mondiale, care sa reuneasca singura marile religii ale lumii. Noi stim ca in afata Ortodoxiei nu exista mantuire, ci o adunatura pierzatoare, sinagoga a satanei.

Atunci, unii se intreaba: De ce Trump este impotriva avorturilor si a homosexualilor ? De ce este impotriva masoneriei si a socetatilor secrete oculte ? Raspunsul este simplu, pentru ca elitele care conduc lumea, personalitati care detin majoritatea resurselor economice si financiare, care sunt in general de origine evreiasca, ei bine, aceste elite urmaresc sa insele lumea pentru a putea subjuga tot pamantul. Iar acest lucru se poate realiza castigand pe rand, increderea tuturor.

A mai ramas o reduta de cucerit, cea a persoanelor morale si religioase, pe care acum urmaresc sa le insele. Pentru a pacali pe toata lumea sunt in stare sa sacrifice si masoneria, care a ajuns o jalnica mascarada, sunt in stare sa se arate a fi morali si pro-familie.

Vedeti si:

Marsul pentru viata, masca perfecta pentru promovarea ecumenismului

Astfel vor recanaliza aceasta mare sursa de energie, a oamenilor morali si religiosi, spre ideea de ”rugaciune” pentru pace, pentru „binele moral” al tuturor. Aceasta va fi noua religie mondiala, in care pe marile scene ale lumii vor avea loc „rugaciuni” ca cea din clipul vieo de mai jos cu tradatorul Teofan Savu. Nu va lasati amagiti – urmeaza balamucul antihristic!

Vedeti si:

Ereticii Kiril, Daniel, Teofan etc… lucrează direct pentru înscăunarea lui antihrist în fața maselor de oameni adormite

Arhiepiscopul Averchie ne avertizeaza:

„Pierzând legătura cu esenţa credinţei sale – care este, într-un cuvânt, lepădarea de grijile lumii -, creşti­nătatea îi lipseşte pe credincioşi de legătura vie cu harul Duhului Sfânt. De aceea, creştinii trebuie să găsească înlocuitori ai acestui har, In acelaşi timp, ei caută în lumea aceasta un înlocuitor pentru cealaltă lume care nu le mai este la îndemână. Arhiepiscopul Averchie a scris despre aceşti neo-creştini: „Ei vor fericire aici în lumea aceasta, împovărată cu mulţimea ei de păcate şi fărădelegi; şi aşteaptă această fericire cu nerăbdare.Ei socotesc că unul din cele mai sigure feluri de a o dobândi, este «mişcarea ecumenică», unirea şi unificarea tuturor popoarelor într-o «biserică» nouă care va cuprinde nu doar romano-catolici şi protestanţi, ci şi iudei, musulmani şi păgâni, fiecare păstrându-şi propriile convingeri şi greşeli. Această iubire «creştinească» închipuită, în nu­mele fericirii viitoare a oamenilor pe pământ, nu poate decât să calce Adevărul în picioare”.


Publicat în Ecumenism, Inselari contemporane | 17 comentarii

Cei care păcătuiesc din nou după spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie se află în rând cu Iuda şi cu ceilalţi chinuitori şi răstignitori ai Domnului

Se povesteşte în Pateric că în Egipt era un păcătos care după spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie nu se păzea defel, ci îndată ce se ivea prilejul cădea din nou în păcatele dinainte. De vreme, însă, ce nu păcătuia din răutate, ci îl biruia neputinţa, Domnul S-a milostivit de el şi, pentru a-l învăţa minte, i-a trimis vedenia următoare:

Pe când mergea undeva de unul singur, a văzut că se apropia de el o arătare grozavă, asemenea unui om foarte înalt, păroasă, slută, necurată, cu ochii de văpaie. Aceasta s-a apropiat şi, bătându-l pe piept, i-a zis:

„De ce te temi? Noi doi suntem prieteni, vom fi împreună în acelaşi loc!”

Păcătosul s-a speriat cumplit, dar a găsit putere să întrebe: „Cine eşti tu?”, iar acela a răspuns:

„Eu sunt cel care L-am lovit peste obraz pe Iisus Hristos; însă şi cei care păcătuiesc din nou după spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie se află în rând cu Iuda şi cu ceilalţi chinuitori şi răstignitori ai Domnului”.

Spunând aceasta, a plecat. Vedenia l-a izbit atât de tare pe păcătos, că, lăsând toate, îndată a plecat în pustie şi acolo şi-a plâns păcatele sale până la sfârşitul vieţii, în nevoinţe aspre.

Din această întâmplare ia încredinţare că cei ce păcătuiesc din nou după pocăinţă şi primirea Sfintei Împărtăşanii se pun în rând cu răstignitorii Domnului – şi prin această încredinţare sperie-ţi sufletul ca să îndepărtezi de la el orişice aplecare spre păcat, care apare în poftele inimii şi tulbură hotărârea ta cea bună de a te păzi curat şi fără de căderi.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Pregătirea pentru Spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie, Editura Sophia, 2002, pp. 196-197)

Sursa

Publicat în Impartasania cu pacate opritoare | Lasă un comentariu

Ereticii Kiril, Daniel, Teofan etc… lucrează direct pentru înscăunarea lui antihrist în fața maselor de oameni adormite

„Aşadar, vă rog, nu eu, ci dragostea lui Iisus Hristos: Folosiţi numai hrană creştină! Depărtaţi-vă de buruiana străină, care este erezie! Că ereticii, pentru a părea vrednici de crezare, amestecă pe Iisus Hristos cu propriile lor gânduri, întocmai ca cei care dau băuturi otrăvitoare amestecate cu miere şi vin; cel ce nu ştie, ia cu plăcere băutura otrăvitoare şi moare din  pricina acelei rele dulceţi.” 

Sfântul Ignatie Teoforul

În fotografie: Ereziarhul Kiril Gundiaev alături de rabinul din New-York Arthur Schneier (cel din stânga sa) şi rabinul israelian Iona Metzger

PATRIARHUL KIRIL: «Dragii mei frați hasidici… EU VOI FACE PENTRU VOI TOTUL CA VISUL VOSTRU SĂ SE ÎMPLINEASCĂ!”

«În […] 2007, […] pe 29 august a venit aici Kiril, el încă era pe atunci mitropolit, și s-a întâlnit solemn la Zidul Plângerii cu frații săi dragi și scumpi, jidovii hasidici, unde a pronunțat sus și tare în public la canalul de televiziune al Israelului următoarele cuvinte: „Dragii mei frați hasidici, eu – următorul patriarh, eu voi face pentru voi totul ca visul vostru să se împlinească!”».

Metzger si Arhiepiscopul Ciprului se angajeaza sa aprofundeze relatiile 

The Jerusalem Post / 8 decembrie 2011 

Preşedintele Klaus Iohannis, premierul Victor Ponta și Patriarhul Daniel Ciobotea au fost prezenţi la Templul Coral din Bucureşti, la evenimentul dezbatere e ”Decalogul – fundament al justiţiei” organizat de Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România.

Urmariti va rog si:

Patriarhul Daniel a fost impus in Romania de catre Masonerie, pentru a putea fi implementat Ecumenismul?

Iar de curând, la postul de televiziune publică aservită Satanei, au transmis fărădelegea Mitropolitului Teofan Savu, care a făcut pact cu rabinii de sărbătoarea Hanuka.

Ecumenismul interreligios este pe față, iar toate acțiunile se centralizează în jurul evreilor, care așteaptă întronizarea lui antihrist!

Premierul Israelului subliniază importanța istorică a reconstruirii Templului lui Solomon

Sf.Chiril al Ierusalimului:

„Toată această statură a lui Antihrist – învăţătura şi faima lui de geniu, minunile lui mincinoase şi întreaga sa viaţă făţarnică şi plină de toată înşelăciunea – vor avea un singur ţel: să ia în stăpânire cârmuirea întregii lumi, asupra tuturor neamurilor. Dobândirea popularităţii în rândul evreilor va fi cea dintâi etapă pe acest drum. Antihrist va face tot ce-i va fi cu putinţă pentru ca evreii să-l recunoască drept Mesia al lor cel făgăduit. Va reuşi să ducă la bun sfârşit organizarea guvernului evreiesc şi se va apuca să înfăptuiască visul cel vechi de veacuri al evreilor – refacerea templului lui Solomon.

După aceea „va fi silit de oameni şi va fi proclamat împărat, iar mulţimile evreilor îl vor iubi; el va reface Ierusalimul şi le va ridica templul

Sfîntul Cosma Etolul:

”Evreul imi spune ca Hristosul meu e un copil din flori si Preasfinta Fecioara a mea e o desfrinata, iar Sfinta Evanghelie imi spune ca acest lucru e de la diavolul. Mai am acum ochi sa ma uit la evreu? Daca un om ma ocaraste, imi omoara mama, fratii, copiii, dupa care imi scoate ochii, ca si crestin am datoria sa-l iert. Dar sa-L ocarasca ei pe Hristosul meu si pe Preacurata Fecioara a mea! Eu nu vreau sa-i mai vad, dar domniile voastre cum va rabda inima si mai faceti afaceri si tocmeli cu evreii? De ce v-am spus acestea, crestinii mei? Nu ca sa-i omorati pe evrei si sa-i prigoniti, nu, ci ca sa-i plangeti ca L-au lasat pe Dumnezeu si s-au dus cu diavolul. V-am spus ca sa ne caim acum pina mai avem vreme, ca sa nu se intimple sa se minie Dumnezeu pe voi si sa ne lase din mina Lui si sa patim si noi ca evreii si chiar mai rau“.

Fugiți de pseudo-episcopii trădători, slugi ale lui antihrist. Îngrădiți-vă de erezie, prin aplicarea Canonului 15 I-II Constantinopol. Canonul vă dă dreptul să vă îngrădiți de erezie și să vă faceți datoria de creștini, de a lua Crucea și a urma pe Hristos!

,,Cele ce sunt rânduite pentru presbiteri, episcopi, mitropoliţi, cu mult mai vârtos se potrivesc pentru patriarhi. Drept aceea, dacă vreun presbiter (preot), sau episcop, sau mitropolit, ar îndrăzni să se depărteze de comuniunea cu propriul său patriarh, şi nu ar  pomeni numele acestuia, precum este hotărât şi rânduit în Dumnezeiasca Slujbă tainică, ci mai înainte de înfăţişarea sinodicească şi de osândirea definitivă a acestuia, ar face schismă, Sfântul Sinod a hotărât ca acesta să fie cu totul străin de toată preoţia, dacă numai se va vădi că a făcut această nelegiuire. Şi s-au hotărât şi s-au pecetluit pentru cei ce sub pretextul oarecăror vinovăţii se depărtează de întâii lor stătători, şi fac schismă şi rup unitatea Bisericii.

Căci cei ce se despart pe sine de comuniunea cea cu întâiul stătător al lor pentru oarecare erezie osândită de Sfintele Sinoade, sau de Părinţi, fireşte de comuniunea cu acela, care propovăduieşte erezia în public, şi cu capul descoperit o învaţă în Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu se vor supune certării canoniceşti, desfăcându-se pe sineşi de comuniunea cu cel ce se numeşte episcop chiar înainte de cercetarea sinodicească, ci se vor învrednici de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au osândit pe episcopi, ci pe pseudo-episcopi şi pe pseudo-învăţători, şi nu au rupt cu schismă unitatea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schismă şi dezbinări’’.

CANONUL 71 apostolic (OPRIREA COMUNIUNII CULTICE CU PĂGÂNII ŞI IUDEII)

„Dacă vreun creştin ar duce untdelemn sau ar aprinde lumânări la tem­plul păgânilor sau la sinagoga iudeilor, în sărbătorile lor, să se afurisească.”

Sfîntul Iustin Popovici:

„Da, omul este închinător al lui Hristos sau este închinător al diavolului, a treia cale nu există.”

„În fapt, toate duhurile care locuiesc lumea noastră pămîntească sau care trec prin ea se împart în două soiuri: în cele de la Dumnezeu și în cele de la diavol. De la Dumnezeu sînt acelea care recunosc și mărturisesc că Iisus este Cuvîntul lui Dumnezeu întrupat, Mîntuitor și Domn, iar de la diavol, cele care nu recunosc aceasta. Toată filosofia diavolului stă în aceasta: a nu-L recunoaște pe Dumnezeu în lume; a nu recunoaște prezența Lui în lume; a nu recunoaște întruparea, înomenirea Lui în lume; a afirma și propovădui că nu este Dumnezeu nici în lume, nici în om; că nu este Dumnezeu nici în Dumnezeu-Omul; că este o prostie să credem că Dumnezeu S-a întrupat în om și poate trăi în om; […] Și toată învățătura, toată persoana, toată ideea, tot gîndul, tot omul care nu recunoaște că Iisus este Dumnezeu și Mîntuitor, Dumnezeu întrupat și Dumnezeu-Om, își are originea ei de la Antihrist, este a lui Antihrist. Iar astfel de persoane, și învățături, și idei au existat chiar de la începutul arătării Domnului Hristos în lume. Pentru aceasta și zice sfîntul cunoscător al tainelor despre Antihrist: și acum este. Orice om, orice idee din lume care tăgăduiește pe Dumnezeu-Omul Hristos și Biserica Lui este de la Antihrist. Plăsmuitorul oricărei ideologii anticreștine, în chip nemijlocit sau mijlocit, este Antihrist. În fapt, toate ideologiile se pot reduce la două feluri: acelea care sînt pentru Hristos și acelea care sînt pentru Antihrist. În cele din urmă, omul se găsește în lumea aceasta pentru ca să dezlege o singură problemă: dacă este cu Hristos sau împotriva lui Hristos. Și orice om, fie că vrea, fie că nu, numai asta face: dezleagă problema aceasta, această a-tot-problemă. Și fiecare dintre noi este sau iubitor de Hristos, sau luptător împotriva lui Hristos, a treia cale nu există. Da, omul este închinător al lui Hristos sau este închinător al diavolului, a treia cale nu există.” – Biserica Ortodoxă și Ecumenismul (pdf)

Publicat în Ecumenism | 3 comentarii