Comentariile sfântului Ioan Gură de Aur la epistolele sfântului apostol Pavel


Sf. Ioan Gura de Aur

Un grup de tineri s-au ostenit pentru noi, ca să ne pună la dispoziție comentariile sfântului Ioan Gură de Aur la epistolele pauline în format PDF. Linkurile de descărcare a fișierelor PDF optimizate le găsiți mai jos.

Este vorba de traducerea episcopului Teodosie (Atanasiu) al Romanului – făcută după ediția critică grecească de la Oxford (1851-1862) – publicată în 9 volume între 1901 și 1923.

Deși pe alocuri aceste traduceri sunt mai mult sau mai puțin arhaice pentru cititorul de azi, ele merită atenția creștinului interesat de o mai bună înțelegere a epistolelor sfântului apostol Pavel.

Traducerile au fost publicate inițial în ordinea care urmează:

1. Comentariile sau explicarea Epistolei către Galateni a celui întru Sfinţi Părintelui nostru Ioan Chrisostom. Traducere din limba elină, Iași, 1901, 128 p.

2. Comentariile sau explicarea Epistolei către Efeseni a celui întru Sfinţi Părintelui nostru Ioan Chrisostom. Traducere din limba elină, Iași, 1902, 267 p.

3. Comentariile sau explicarea Epistolei către Filipeni a celui întru Sfinţi Părintelui nostru Ioan Chrisostom. Traducere din limba elină, Bucureşti 1903, XXXIX (”Viața și activitatea Sf. Chrisostom”) + 170 p.

4. Comentariile sau explicarea Epistolelor către Coloseni, I și II Tesaloniceni ale celui întru Sfinţi Părintelui nostru Ioan Chrisostom. Traducere din limba elină, Bucureşti, 1905, 346 p.

5. Comentariile sau explicarea Epistolei către Romani a celui întru Sfinţi Părintelui nostru Ioan Chrisostom. Traducere din limba elină, Bucureşti 1906, 504 p.

6. Comentariile sau explicarea Epistolei I Corinteni a celui întru Sfinţi Părintelui nostru Ioan Chrisostom. Traducere din limba elină, Bucureşti, 1908, 626 p.

7. Comentariile sau explicarea Epistolei II Corinteni a celui întru Sfinţi Părintelui nostru Ioan Chrisostom. Traducere din limba elină, Bucureşti, l910, 358 p.

8. Comentariile sau explicarea Epistolelor I şi II Timotei, Tit şi Filimon ale celui întru Sfinţi Părintelui nostru Ioan Chrisostom. Traducere din limba elină, Bucureşti, 1911, 375 p.

9. Comentariile sau explicarea Epistolei către Evrei a celui întru Sfinţi Părintelui nostru Ioan Chrisostom. Traducere din limba elină, Bucureşti, 1923, 395 p.

În al treilea volum publicat (comentariul la Filipeni) din 1903 părintele Teodosie Atanasiu publică și o Viață a sfântului Ioan Gură de Aur compilată de el după mai multe surse – pe care o numește „Viața și activitatea Sf. Christostom” -, și reluată douăzeci de ani mai târziu în volumul 9 (comentariul la Evrei, 1923), dimpreună cu explicații privind traducerea și publicarea celor nouă volume.

Dacă vă este mai la îndemână, iată comentariile în ordinea în care se găsesc epistolele în Noul Testament:

1. Sfantul Ioan Gura de Aur, Comentariu la Epistola catre Romani – format PDF A4

2. Sfantul Ioan Gura de Aur, Comentariu la Epistola intai catre Corinteni – format PDF A4

3. Sfantul Ioan Gura de Aur, Comentariu la Epistola a doua catre Corinteni – format PDF A4

4. Sfantul Ioan Gura de Aur, Comentariu la Epistola catre Galateni – format PDF A4

5. Sfantul Ioan Gura de Aur, Comentariu la Epistola catre Efeseni – format PDF A4

6. Sfantul Ioan Gura de Aur, Comentariu la Epistola catre Filipeni – format PDF A4

7. Sfantul Ioan Gura de Aur, Comentariu la Epistola catre Coloseni, I-II Tesaloniceni – format PDF A4

8. Sfantul Ioan Gura de Aur, Comentariu la Epistola I-II Timotei, Tit si Filimon – format PDF A4

9. Sfantul Ioan Gura de Aur, Comentariu la Epistola catre Evrei – format PDF A4

Pentru rugăciunile sfântului apostol Pavel și a sfântului Ioan Gură de Aur, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi! Amin.

Sursa

 

SFÂNTUL IGNATIE BRIANCIANINOV

Despre citirea Sfintilor Parinti si a Sfintei Scripturi:

„Toate apele pămîntului se revarsă în ocean şi poate că oceanul este izvorul tuturor apelor pămîntului. Toate scrierile Părinţilor se reunesc în Evanghelie, toate amintesc de ea, ca să ne înveţe a împlini întocmai poruncile Domnului nostru Iisus Hristos; izvorul şi sfîrşitul lor, al tuturor, e Sfînta Evanghelie.

Sfinţii Părinţi ne învaţă cum să ne apropiem de Evanghelie, cum s-o citim, cum să o înţelegem aşa cum trebuie, ce ajută şi ce împiedică înţelegerea ei şi ca atare, la început, citeşte mai mult scrierile Sfinţilor Părinţi; iar după ce acestea te vor învăţa cum să citeşti Evanghelia, citeşte cu precădere Evanghelia. Să nu socoţi că-ţi e de ajuns numai citirea Evangheliei, fără citirea Sfinţilor Părinţi! Acesta e un gînd trufaş, primejdios. Mai bine să te aducă la Evanghelie Sfinţii Părinţi ca pe un fiu iubit, ce a fost pregătit pentru aceasta prin scrierile lor.

Mulţi, toţi care i-au lepădat nebuneşte şi cu trufie pe Sfinţii Părinţi, care s-au apropiat nemijlocit, cu îndrăzneală oarbă, cu minte şi inimă necurate de Evanghelie, au căzut în rătăcire pierzătoare. Pe aceştia i-a lepădat Evanghelia: ea îi îngăduie la sine numai pe cei smeriţi.”

(Sfântul Ignatie Briancianinov, Experienţe Ascetice, volumul I, Editura Sophia Bucureşti, 2000)

 

Reclame
Publicat în Inselari contemporane | Lasă un comentariu

Proiectul legislativ care scoate Ortodoxia în afara legii a trecut de Senat iar ortodocșii vor fi prigoniți de stăpânire cu acordul minciuno-ierarhilor trădători


 „Biserica Ortodoxă consideră toate eforturile de a rupe unitatea Bisericii, asumate de către persoane izolate sau grupuri sub pretextul păstrării sau chipurile al apărării adevăratei Ortodoxii, ca fiind vrednice de osândire.” (Documentele Sinodului din Creta, iunie 2016, secţiunea a 6-a, Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine, alineatul 22 în traducere fidelă din limba engleză şi nu răstălmăcire cum a apărut pe site-ul Basilica).

‘Rabinii știu ca a venit Mesia și că L-au răstignit. Am aflat de la o persoană că, atunci când un evreu trage să moară, merge rabinul și-i spune la ureche: “Mesia a venit“. Vezi, îi mustră conștiința, pentru că se simt vinovați, dar nu se smeresc.” Sfântul Paisie Aghioritul

 

UPDATE. Proiectul de lege a fost aprobat luni 18 iunie și de Camera Deputaților

Senatul României a adoptat un proiect de lege care pedepsește cu închisoarea pe ortodocși. Inițiatorul acestui proiect, evreul Silviu Vexler, deputat în Parlamentul României ne spune, printre altele, în expunerea de motive că va constitui infracțiune ”Utilizarea de simboluri sau imagini asociate cu antisemitismul clasic pentru a caracteriza statul Israel sau cetățenii acestuia (de exemplu, acuzații că evreii ar fi ucis pe Isus sau acuzarea acestora de comiterea de ucideri rituale).

Ne întrebăm oare ce pedeapsă poate primi un creștin care va distribui Sfânta Evanghelie, sau va cita public fragmente din ea? Pentru că în Evanghelie sunt zeci de versete în care se arată că jidovii L-au răstignit pe Mântuitorul Iisus Hristos. Sfinții Părinți au lăsat sute de cărți în care se arată același lucru. Dintre miile de exemple am ales câteva pasaje din Cuvântul I – către iudei, al Sfântului Ioan Gură de Aur care spune printre altele: ”popor blestemat ce se închină satanei, iar sinagoga nu este numai casă de desfrâu şi teatru, ci şi peşteră de tâlhari, şi locuinţă de fiare sălbatice.”[…] ”Dar, negreşit, mi se va spune că şi iudeii se închină lui Dumnezeu. Doamne fereşte! Să nu se spună una ca asta! nici un iudeu nu se închină lui Dumnezeu.
– Cine spune asta?
– Fiul lui Dumnezeu! „ Dacă aţi şti pe Tatăl Meu, spune El, M-aţi şti şi pe Mine; dar nici pe Mine nu Mă ştiţi, nici pe Tatăl Meu nu-L ştiţi”. 
Ce mărturie mai vrednică de credinţă decât aceasta să-ţi aduc?’ […] Dar, mai bine spus, sinagoga este mai necinstită chiar decât crâşma! Sinagoga nu este numai locuinţă de tâlhari şi de crâşmari, ci locuinţă de demoni. Dar, mai bine spus, nu numai sinagogile ci chiar şi sufletele iudeilor.”

Deși acest proiect a fost pus pe hârtie relativ de curând, el dăinuie în sufletele urâtorilor de Hristos de foarte multă vreme, astfel ”vlădicii” din sinodul BOR au avut curajul drăcesc de a cenzura Prohodul Domnului. Ce ne spun versetele cenzurate de eretici? Pai să vedem:

Din Starea întâi au fost eliminate total:

  1. Urmaşii lui Iuda,
    Din izvor adăpaţi
    Şi cu mană săturaţi demult, în pustiu,
    În mormânt îl pun pe Hrănitorul lor.

(în cazul acestei strofe, în 2007 “urmaşii lui Iuda” a fost înlocuit cu “cei ce au fost de demult”, apoi a fost eliminată strofa definitiv )

  1. Îngâmfat Israil,
    Ucigaşe popor 
    !
    Pentru ce pe Varava, pătimaş, slobozi,
    Iar pe Domnul pentru ce Îl răstigneşti ?

(în cazul acestei strofe, în 2007 “îngâmfat Israil, ucigaşe popor” a fost înlocuit cu “O, vicleni farisei! O, popor pătimaş!”, apoi a fost eliminată strofa definitiv )

  1. Pizmăreţ popor,
    Ucigaş blestemat
    !
    Ruşinează-te măcar, înviind Hristos,
    De mahrama şi de giulgiurile Lui.

(în cazul acestei strofe, în 2007 “Pizmăreţ popor, Ucigaş blestemat !” a fost înlocuit cu “Ceata celor pizmaşi Care L-au răstignit”, apoi a fost eliminată strofa definitiv )

Starea a II-a

Starea 2 are 63 de strofe în versiunea originală şi 60 de strofe în versiunea cenzurată

Din Starea a doua au fost eliminate total:

  1. Tu, ca Cel ce eşti
    De viaţă dătător, Cuvinte,
    Pe iudei nu i-ai ucis, fiind răstignit;
    Ba chiar şi pe morţii lor îi înviezi.

(în cazul acestei strofe, în 2007 “Pe iudei nu i-ai ucis, fiind răstignit” a fost înlocuit cu “N-ai ucis pe cei ce Te-au răstignit acum”, apoi a fost eliminată strofa definitiv – de fapt, această cenzură mută efectiv vina de la evrei la romani)
42. O, neam jidovesc
Îndărătnic, ce-ai primit arvuna
 !
Cunoscut-ai ridicarea Bisericii;
Pentru ce dar pe Hristos L-ai osândit ?

(în cazul acestei strofe, într-o vreme “jidovesc” a fost înlocuit cu “păcătos”, apoi a fost eliminată strofa definitiv)

  1. O, iudeilor !
    Ruşinaţi-vă măcar de morţii
    Înviaţi de Dătătorul vieţii lor,
    Cel pe Care, plini de pizmă, L-aţi ucis.

(Acesta din urmă este singurul caz în care nu a avut loc o eliminare totală, însă a fost schimbat în 2007 “O, iudeilor !” cu “Fariseilor!”).

  1. Cel făr’ de-nceput,
    Veşnice Părinte, Fiu şi Duh Sfânt,
    Întăreşte stăpânirea ’mpăratilor
    Împotriva duşmanilor, ca un bun.

(în cazul acestei strofe, în 2007 “Întăreşte stăpânirea ’mpăratilor Împotriva duşmanilor, ca un bun.” a fost înlocuit cu “Întăreşte-i, ca un bun, pe cei drept-credincioşi Şi le dă izbând’-asupra celor răi”, apoi a fost eliminată strofa definitiv)

Starea a III-a

Starea 3 are 49 de strofe în versiunea originală şi 43 de strofe în versiunea cenzurată

Din Starea a treia au fost eliminate total:

  1. Cei hrăniţi cu mană
    Lovesc cu piciorul
    În Binefăcătorul.

(în cazul acestei strofe, în 2007 “cei hrăniţi cu mană” a fost înlocuit cu “cei ce-au cerut milă”, apoi a fost eliminată strofa definitiv )
9. O, ce nebunie !
Pe Hristos omoară
Cei ce-au ucis pe profeţi.

(în cazul acestei strofe, în 2007 “cei ce-au ucis pe profeţi” a fost înlocuit cu “cei pătimaşi cu cei răi”, apoi a fost eliminată strofa definitiv)

  1. Zis-a înţeleptul:
    Groap’-adâncă este
    Gâtlejul jidovilor.

(în cazul acestei strofe, în 2007 “gâtlejul jidovilor” a fost înlocuit cu “Pornirea inimii lor”, apoi a fost eliminată strofa definitiv)

  1. La viclenii jidovi,
    Căile lor strâmbe
    Curse şi ciulini sunt.

(în cazul acestei strofe, în 2007 “viclenii jidovi” a fost înlocuit cu “cei făr’ de lege”, apoi a fost eliminată strofa definitiv)

  1. Pier răstignitorii,
    Împărate-a toate,
    Dumnezeiescule Fiu.

(în cazul acestei strofe, în 2007 “pier răstignitorii” a fost înlocuit cu “Iartă-i pe toţi, Doamne”, apoi a fost eliminată strofa definitiv)
Toţi pier, împreună,

În groapa pierzării,
Bărbaţii sângiuirilor.

(în cazul acestei strofe, în 2007 “Bărbaţii sângiuirilor” a fost înlocuit cu “Cei vărsători de sânge”, apoi a fost eliminată strofa definitiv)

Așadar, toate s-au pregătit din timp. În ultima sută de ani s-au modificat cărțile ortodoxe cu o ură turbată, fix aceeași pe care au avut-o jidovii când l-au răstignit pe Mântuitorul Iisus Hristos.

Ura împotriva Ortodoxiei s-a manifestat și la sinodul tâlhăresc din Creta. A fi astăzi ortodox, adică creştin, înseamnă, în viziunea acestor eretici, a fi un fanatic care trebuie izolat, iar păstrarea şi apărarea adevăratei Ortodoxii este vrednică de osândire. „Biserica Ortodoxă consideră toate eforturile de a rupe unitatea Bisericii, asumate de către persoane izolate sau grupuri sub pretextul păstrării sau chipurile al apărării adevăratei Ortodoxii, ca fiind vrednice de osândire.” (Documentele Sinodului din Creta, iunie 2016, secţiunea a 6-a, Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine, alineatul 22 în traducere fidelă din limba engleză şi nu răstălmăcire cum a apărut pe site-ul Basilica.

În scurt timp vor avea și suportul legal prin care, la vremea cuvenită, creștinii vor fi aruncați în temniță, sau internați la spitalul de psihiatrie (vezi cazul maicii Elena (81 de ani) de la mănăstirea Zamfira de lângă Ploiești, care în urma mărturisirii sale împotriva sinodului drăcesc din Creta, a fost bătuta peste mâini, iar joi 14 iunie a fost luată în miez de noapte cu forța de polițiști, ajutați de ”preotul” mănăstirii și dusă la spitatul de psihiatrie).

 “Vă rog, staţi în credinţa ortodoxă până la ultima suflare și vă veți mântui”– Cuviosul Kukşa al Odesei

Sursa: Glasul Strămoșesc

Între timp, caraliile stăpânirii nu au stat degeaba și s-au apucat să-și facă listele cu viitori suspecți, care nu au altă vină decât că nu vor să-și dea acordul prin tăcere, la o cumplită apostazie și  aprobare a hulelor împotriva Bisericii, născute din dorința mai-marilor sinagogilor de astăzi de a-i batjocori și umili pe creștini:

Vizite SRI pe portal, în urma articolului despre legea anti-ortodoxă și anti-românească adoptată săptămâna aceasta de Senatul României

După cum știți, proiectul legislativ care scoate Ortodoxia în afara legii a trecut de Senat, iar luni a fost adoptat și de Camera Deputaților. Așadar s-au mișcat rapid urâtorii de Hristos și au născocit aceasta lege anti-ortodoxă și anti-românească, care va trece cu siguranță și de președintele țării. Acum SRI-ul n-are altceva de făcut decât să urmarească site-urile care au publicat articole despre subiect. Români autentici în SRI…

STS – Serviciul de Telecomunicații Speciale

 

Dumnezeu să ne întărească!

 

Notă: Sunt anumite diferențe între noi, dar Bunul Dumnezeu să-i lumineze pe toți românii care se opun tiraniei ereziei, apostaziei și batjocoririi de mai-marii iudeilor, a Sfintei noastre credințe, pentru a păstra neschimbată Ortodoxia mărturisită de Sfinții Părinți ai Bisericii.

 

Conferința părinților athoniți la Râmnicu Sărat:

Părintele Efrem: Noi acum, în limba română, din ce știm, avem traduse doar hotărârile Sinoadelor Ecumenice. Modurile în care s-a ajuns la aceste hotărâri nu sunt traduse în limba română. A spus părintele: procesele verbale conțin modul în care s-a ajuns la hotărâri, lucru care nu există tradus în limba română, repet.

Gheron Sava: Deci dovedim acolo că nu întrerupem pomenirea datorită faptului că și-au pierdut Tainele, ci pentru că propovăduiesc erezia. Există două feluri de eretici, însă una din părți este deja condamnată, iar cealaltă încă nu este judecată. Cu ereticii condamnați, care sunt și caterisiți de Biserică, oricum nu putem avea comuniune. Pentru că sunt deja condamnați. Canonul 15 vorbește despre ereticii care încă nu au fost judecați. Spune: înainte de judecata sinodală întrerupem comuniunea pentru că propovăduiesc în mod eretic. Adică înainte de condamnarea sinodală înseamnă că trebuie să se facă Sinod care să-i condamne. Până atunci noi nu avem comuniune cu ei. Și asta nu înseamnă că ei își pierd Tainele. Nu suntem Sinod care să stabilească cine are Taine și cine nu are.  Ceea ce fac cei care spun că nu există Taine, fac din ei înșiși Sinod, (se situează – n. ed.) mai presus de Sinod. Pentru că Sinodul judecă pe eretic, adică este în fond un tribunal (Sinodul) care îl cheamă pe eretic, pe acuzat. Îi arăți erezia lui și dacă acela se îndreaptă, se pocăiește, toate bune. Dacă nu se îndreaptă, atunci îl caterisești. Dacă era caterisit, cum să-l mai caterisești încă o dată tu? Ereticul nu este caterisit în mod automat. Doar noi cunoaștem că cu cei care propovăduiesc erezia, nu avem comuniune pentru că ne îmbolnăvim în credință. Asta este problema. Și cunoaștem foarte bine că, cei care se duc și se împărtășesc, toți cei care acceptă Sinodul din Creta, ei se împărtășesc spre osânda lor. Nu le este spre mântuire, ci spre pierzanie. Cunoaștem faptul că atunci când ne împărtășim în mod nevrednic, nu primim harul. Cineva care se împărtășește și nu s-a spovedit, nu are pocăință, nu are credință dreaptă, deși se împărtășește cu Hristos, harul nu îl va primi. Asta este problema, nu dacă există Taina sau nu. Asta o stabilește un Sinod, nu noi.

 

Publicat în Ecumenism, Evenimente cotidiene importante, Inselari contemporane | 1 comentariu

Răspunsuri pentru adepții iconomiei nelegiuite: „Episcopul este în erezie, prin faptul că pomeneşte un eretic la litur­gh­ie, chiar dacă ar spune că are cuget sănătos” – Sfântul Teodor Studitul


Întrucât pe anumite site-uri se afirmă că am fi șters un articol despre scrierile Sfântului Teodor Studitul, arătăm că acest lucru nu s-a întâmplat, ci, dintr-un motiv sau altul nu s-a preluat link-ul corect. În plus, ne cerem iertare, deoarece uneori am făcut modificări la articol pe parcurs și e posibil să fi existat și o variantă duplicat, pe care am șters-o. Articolul a rămas însă pe site în fiecare moment, după cum se poate vedea din data publicării acestuia.

https://invataturilesfintilorparinti.wordpress.com/2018/02/18/sfantul-teodor-studitul-cine-se-impartaseste-unde-sunt-pomeniti-pseudo-episcopii-este-vrajmas-al-lui-dumnezeu-chiar-daca-e-vorba-de-jertfa-propriu-zisa-a-lui-hristos-sa­var­sita-de-ereti/

Ne bucurăm pentru dovezile pe care le-au adus administratorul și colaboratorii de la Glasul Strămoșesc, în privința sofismului atât de folosit de adepții iconomiei nelegiute, și astfel răspundem și întrebărilor viclene ale lui Mihai Silviu Chirilă, străduindu-ne mereu să păzim și să deslușim cu mult ethos și cuget bisericesc învățăturile de credință corecte: Răspunsul pentru toate sofismele, minciunile și vicleniile lor este foarte clar:

„cel care pomenește pe ereziarh nu poate fi ortodox” !

SCRISOAREA 553 – Către soţia unui spătar al cărui nume e Mahara

”Tu îmi zici că te temi să-i spui preotului tău ca să nu-l pomenească pe ereziarh. Ce pot să-ți răspund la asta? Eu nu îl îndreptățesc: dacă comuniunea prin simpla pomenire produce necurăție, atunci cel care pomenește pe ereziarh nu poate fi ortodox.

„поминающий ересеначальника не может быть православным” !

Traducere de Academia teologică St Petersburg 1867:

În limba rusă: ”Ты говоришь мне, что боишься сказать своему пресвитеру, чтобы он не поминал ересеначальника. Что сказать тебе на это? Я не оправдываю его: если общение через одно поминовение производит нечистоту, то поминающий ересеначальника не может быть православным.”

De mult timp am avut în vedere toate aceste tehnici de manipulare folosite de adepții facultativului, și am lucrat să le scoatem în evidență într-un articol încă din aprilie, dar am pus accentul în acea perioadă pe necesitatea îngrădirii de erezie pentru a rămâne ortodocși, după cum reiese foarte clar din scrierile Sfântului Teodor Studitul.

https://invataturilesfintilorparinti.wordpress.com/2018/04/11/intreruperea-comuniunii-cu-ereticii-este-obligatorie-pentru-toti-ortodocsii/

Sfântul Teodor Studitul arată foarte clar că nu ne putem împărtăși unde este pomenit pseudo-episcopul, deci acest lucru este foarte limpede, cel ce pomenește pe ereziarh nu poate fi ortodox, altfel ar fi trebuit să ne împărtășim împreună cu el. Iar acum răspunsul este și mai clar și mai de necontestat, adeverind tot ceea ce ne-au învățat Sfinții Părinți și Canonul 15: îndepărtarea atât de pomenirea cât și de cumuniunea, împreună-liturghisirea cu cei care s-au făcut pseudo-învățători și propovăduitori ai minciunii și de toți cei ce cugetă la fel cu aceștia.

Cât despre referirile lui Mihai Silviu Chirilă la prigoana suferită de cei care proclamă că au cuget ortodox, dar nu mărturisesc prin fapte, ce trebuie să avem în vedere este faptul că această iconomie se făcea cu niște condiții:

1.Poporul dreptslăvitor era informat foarte clar să NU se împărtășească niciodată din mâna celor care pomenesc ereziarhul.

2.Iconomia se făcea cu cei care erau în acest fel prigoniți pentru a-i sprijini, pentru a-i ajuta să devină desăvârșiți, pentru a-i ajuta să depășească perioada de temere din pricina prigoanei, pentru a ne putea uni cu ei întru totul.

3.Iar până și cu cei care pomenesc din frică sunt avute în vedere niște condiții pentru a continua să mai avem vreo legătură cu ei sau cu preoții care pomenesc astfel de episcopi ce încă pomenesc ereticul: să NU liturghisească, să NU se roage și să NU mănânce cu pseudo-episcopii și preoții care cugetă la fel cu sinodul eretic, pomenirea să se facă doar la slujbă (ceea ce nu se aplică în cazul lui PS Longhin și ÎPS Serafim de Pireu, care au slujit, au mâncat și s-au rugat cu ecumeniști sau semnatari ai sinodului eretic – lucrul acesta este valabil și pentru preoți și pentru episcopi, deși părintele Teodoros Zisis încerca să semene îndoială, la fel cum a făcut și cu minciuno-învățăturile despre horepiscopi…)

Să recitim Canonul 15 I-II Constantinopol :„Cele rânduite pentru prezbiteri, episcopi, şi mitropoliţi, cu mult mai vârtos pentru patriarhi se potrivesc. Drept aceea dacă vreun prezbiter, sau episcop, sau mitropolit ar îndrăzni a se depărta de împărtăşirea cea către patriarhul său, şi n-ar pomeni numele lui precum este hotărât şi rânduit întru dumnezeiasca mistagoghie, ci mai înainte de sinodiceasca înfăţoşare şi de deplinita lui osândire ar face schismă, aceasta a hotărât sfântul sinod, cu totul a fi străin de toată ieratia (preoţia), dacă numai se va vădi că a nelegiuit acest lucru. Şi mai ales s-au pecetluit şi s-au hotărât acestea pentru cei ce cu pricinuire de oarecare vinovăţie se depărtează de ai lor întâi şezători şi fac schismă, şi rup unirea Bisericii. Că cei ce se despart pe sineşi de împărtăşirea cea către întâiul şezător al lor pentru oarecare eres osândit de sfintele sinoade, sau de Sfinţii Părinţi, de acela adică care eresul în public îl propovăduia, şi cu capul descoperit îl învăţa, unii ca aceştia nu numai canoniceştii certări nu sunt supuşi, îngrădindu-se pe sineşi despre împărtăşirea numitului episcop, mai înainte de sinodiceasca cercetare, ci şi de cinstea cea cuvenită celor dreptslăvitori se vor învrednici. Că nu au osândit episcopi, ci minciuno-episcopi şi minciuno-învăţători. Şi nu cu schismă au rupt unirea Bisericii, ci s-au silit a izbăvi Biserica de schisme şi de împărţiri.”

Vedem cum Canonul spune foarte clar că trebuie întreruptă atât pomenirea numelui cât și împărtășirea (însemnând adică comuniune, din grecescul  koinónia) cu cei care au participat la propovăduirea eresului în mod public.

Ce reiese de aici: Mitropolitul Serafim de Pireu se împărtășește, are comuniune cu Arhiepiscopul Ieronim al Atenei și cu alți ecumeniști. Adică Mitropolitul Serafim încalcă Canonul 15 I-II Constantinopol, mai ales după ce a avut loc sinodul eretic din Creta.

Așadar, dacă poate unii mai aveau vreo îndoială până ieri, iată că acum este clar pentru oricine: MITROPOLITUL SERAFIM DE PIREU ESTE ÎN COMUNIUNE DEPLINĂ CU EREZIARHUL ECUMENIST IERONIM. Și îl pomenește oficial, fără vreo reținere, în mod repetat, obișnuit, firesc, ca și cum totul este în regulă.

Ceea ce înseamnă că „cugetul lui ortodox” (atât de trâmbițat de unii preoți ai Mitropoliei de Pireu) a fost întinat de EREZIA ECUMENISTĂ ÎN MOD CLAR ȘI FĂRĂ ECHIVOC ! 

https://invataturilesfintilorparinti.wordpress.com/2018/02/11/mitropolitul-serafim-de-pireu-avand-cuget-ortodox-slujeste-cu-mai-multi-ierarhi-in-frunte-cu-arhiepiscopul-ieronim-al-atenei/

La fel și PS Longhin, îl pomenește pe ereziarhul Kirill când slujește în sobor arhieresc cu ÎPS Onufrie al Ucrainei și cu alți adepți ai ereziei ecumeniste (și chiar ai sinodului din Creta) din patriarhia Moscovei!

https://invataturilesfintilorparinti.wordpress.com/2018/05/08/dovada-ca-biserica-rusa-nu-a-respins-deciziile-sinodului-din-creta/

Iată câtă viclenie în practicile lor! Ei vor să se scoată cu basma curată, trăgând poporul înapoi în comuniune cu erezia, mințind poporul, fățărind ortodoxia și adoptând facultativul. Se dau mari mărturisitori, chiar încearcă să mintă că s-au îngrădut de erezie, dar în practică au participat și participă la destul de multe slujbe în care pomenesc și se împărtășesc cu ereziarhi ! (Nu mai vorbim despre pretinsele lor atitudini, cum ar fi pomenirea unui ecumenist ca Onufrie sau pomenirea Sinodului Greciei care acceptă Sinodul din Creta, ce ar însemna chipurile îngrădire de erezie – viclenii lipsite de adevăr ieșite din bezna minții!)

Alte referiri care ne ajută să înțelegem situația reală a celor care nu au întrerupt pomenirea și comuniunea cu ereticii, deși ar vrea să aibă cugetare ortodoxă:

CANONUL 96, 91 Cartagina, arata ca trebuie ca nimeni sa nu se impartaseasca cu un episcop căzut sub oarecare prihană, deși încă nu a fost judecat sinodal. Iar dacă se va pocăi, se va relua comuniunea. De asemenea arată și că este lipsită de sens teoria caterisirii automate înainte de sinod, și că este un lucru nedrept a afirma unele ca acestea, deoarece învinuitului i se dă la sinod șansa pocăinței.

Pentru Kuotvultdeu, încă şi pentru Centuriat. Fiindcă împotrivnicul lui a cerut ca să vină la sinodul nostru, întrebându-se de voieşte oare cu dânsul înaintea episcopilor a se cerceta? Mai întâi adică se făgăduia, iar în cealaltă zi a răspuns că aceasta lui nu-i place, şi s-au dus. A plăcut tuturor episcopilor, ca nimeni să se împărtăşească cu acestaşi Kuotvultdeu, până ce se va mărgini lucrul lui. Că episcopia a se lua de la el mai înainte de isprava lucrului lui (aceasta), nici un creştin poate a o socoti.
[Apostolic, can. 74; Sinod 2, can. 6; Sinod 4, can. 9, 17, 21; Sinod 1 şi 2, can. 16; Antiohia,
can. 14, 15; Sardica, can. 4; Cartagina, can. 8, 12, 16, 27, 105, 131, 137, 138, 139]

TÂLCUIRE
Pe episcopul acesta se vede, că l-a prihănit oarecine în vreun lucru. Şi l-a întrebat de voieşte a se judeca la sinod, şi întâi făgăduia episcopul să facă aceasta, iar în urmă, ca să nu se împărtăşească cineva cu episcopul acesta, până va lua sfârşit judecata lui, că însuşi căindu-se s-a apărat de sinod. Deci rânduieşte sinodul prin canonul acesta, a se caterisi de episcopi mai înainte de judecată, că este lucru nedrept. Ne învăţăm însă de aici, că trebuie a se pedepsi episcopii cei ce defaimă judeţul sinepiscopilor lor. Şi că, măcar de ar cădea vreun episcop sub vreo prihană şi aforisire, nu se scoate din episcopia sa, nici se cateriseşte, până nu va lua sfârşit judecata.

Dumnezeu rânduiește astfel iconomia, pentru ca nimeni să nu fie lipsit de Botez (din cauza presupusei căderi automate din har), cu atât mai puțin copiii care nu au răspundere pentru cele întâmplate între timp în Biserică, din cauza vârstei fragede. Mărturisirea Botezului o vor face când vor ajunge la înțelegerea necesară pentru închinarea de bună-voie lui Dumnezeu:

https://invataturilesfintilorparinti.wordpress.com/2018/06/13/sfantul-teofan-zavoratul-despre-marturisirea-botezului-prin-inchinarea-de-bunavoie-lui-dumnezeu/

După cum afirmă Sfântul Marcu Evghenicul:

„Prin Sfintele Taine, Hristos Își prelungește prezența vie printre noi până la sfărșitul veacurilor.” – impantokratoros.gr/sfintele-taine.ro.aspx

Dacă nu ar fi fost așa, cum ar mai fi rezistat Biserica, pe care „porțile iadului nu o vor birui”? Căci ecumenismul cu toate ramurile stricăciunii sale ne-a pângărit bisericile de peste 115 ani!

Cu privire la pasajele din Sfântul Teodor Studitul:

Dar nu trebuie mai mult iscodit și cercetat dacă cineva a mâncat cu cel ce a mâncat împreună cu un eretic și altul cu acesta, căci atunci, dacă mergem așa cu înlănțuirea, trebuie să ne despărțim de toți. Iar acest lucru este al celor ce-și iubesc voia proprie, iar nu al sfinților. Până la acesta [la cel ce mănâncă cu ereticii] rămâi și nu trece mai departe. Nu cumva din neștiință [sfinții] nu au cercetat și nu ne-au vestit nouă acestea? Nicidecum. De aceea, nu te lupta să treci dincolo de hotarele pe care le-au pus Părinții noștri”

Aici este vroba de primirea prin iconomie la masă a celor care doar din frică pomenesc pe eretici. Mihai Silviu-Chirilă se folosește de această frază și lasă cititorii în aer aprinzându-le sugetisv gustul pentru iconomie și respingerea acriviei, pentru a induce cititorului faptul că trebuie să facă o iconomie fără margini în toate. Să vedem deci tot contextul afirmației de mai sus în Scrisoarea 40 către Fiul Naucratie:

„La prima, despre preotul ortodox, dar care pomeneşte din frica de prigoană, pe episcopul eretic, ţi s-a răspuns mai înainte, dar [îţi răspund] iarăşi: dacă nu va liturghisi împreună cu un eretic şi nu se va împărtăşi cu unii ca aceş­tia, trebuie primit unul ca acesta când e vorba de mân­­cat împreună şi de psalmodiere şi de binecuvântarea bu­catelor (şi aceasta prin iconomie), dar nu la dum­ne­ze­ias­ca împărtăşanie. Şi, cât timp ţine erezia, trebuie să se cerceteze neapărat; iar că pentru cei primiţi ar ajunge măr­tu­risirea, nu ştiu decât că aceasta este în chip limpede un vicleşug. Căci tu [trebuie] să ştii că [numai] în vremea în care nu este erezia dezlănţuită şi [numai] în legătură cu cei care nu sunt osândiţi în chip limpede suntem învăţaţi de Părinţi să nu cercetăm. Dar un asemenea preot care să nu fie amestecat şi care să nu aibă părtăşie cu ereticii rar se găseşte acum.

De aici reiese că:

  1. Primim la masă doar pe preoții care pomenesc din frica prigoanei pe episcopul eretic, dar atenție, doar dacă respectivul preot nu a slujit împreună cu episcopul său eretic pe care îl pomenește sau cu alți preoți cu cuget eretic.
  2. Nu are rost să facem mare caz de această iconomie, cu atât mai mult să se pună problema unei super-corectitudini greșite de vreme ce „un asemenea preot care să nu fie amestecat şi care să nu aibă părtăşie cu ereticii rar se găseşte acum”, darămite să cercetăm și mai mult de atât…
  3. Ne întrebăm pe bună dreptate de ce ține Mihai Chirilă să aducă aminte de acest citat. Ce urmărește cu el? Nu ne-a dat niciun exemplu care să se încadreze în cazul de mai sus.
  4. Trebuie neapărat să se cerceteze purtarea respectivului preot, nu ajunge doar mărturisirea prin viu grai a respectivului preot ce pomenește ereticul din frică prigoanei, ci trebuie cercetate faptele sale, dacă într-adevăr învață ortodox și nu a slujit cu episcopul său eretic sau cu altul de acest fel. Cazurile de acest fel însă sunt extrem de rare, deoarce mai ales acum, avem în general fie îngrădiți de erezie, fie neîngrădiți de erezie. Cei care zic că învață prtodox dar slujesc cu episcopul lor eretic când sunt invitați și cu alți colegi preoți cu cuget eretic, nu pot fi primiți nici la masă.
  5. În realitate acesta este un citat cât se poate de acrivist, deoarece cu greu găsim astfel de cazuri.

În traducerea epistolelor Sfantului Teodor Studitul, daca urmarim cu atentie, sunt folosite mai multe expresii sinonime cu privire la cei care vor sa tina dogmele credintei, dar cu fapta arata ca pomenesc un eretic. Prin urmare deducem ca in acest caz, in respectiva traducere mai mult sau mai putin imprecisa, ca expresia preot ortodox inseamna preot ortodox doar cu numele, pentru ca faptele nu il arata a fi ortodox. Iar aici este si o diferenta, intre preotul sincer, care pomeneste din frica, iar mai tarziu se va intelepti, intrerupand pomenirea, atunci cand va fi intarit, si intre acela care fatareste ortodoxia, dupa cum subliniaza Sfantul Teodor Studitul, petrecand in chip nechibzuit si fara nicio teama sau remuscare in prietenie sau chiar comuniune fatisa cu ereticii.

In Scrisoarea 49 catre Naucratie se precizeaza: 

Dacă cineva mănâncă în chip nepăsător cu cel ce a binecuvântat adulterul, sau cu alt eretic, să ne pă­zim să nu mâncăm împreună cu unii ca aceştia, chiar dacă ei făţăresc ortodoxia.”

Iar in Scrisoarea 340 catre fiul Taleleu citim mai clar:

„În problema cu preotul care pare ortodox, dar care mă­nân­că cu episcopul, după cum am zis, dacă încetează de o astfel de mâncare împreună, primind şi epitimia de a slu­ji cele sfinte până la o vreme, şi dacă nu mai cade în a­ce­eaşi greşeală, are vindecare ca să slujească [la vremea po­tri­vită lui Dumnezeu]. Dar dacă este indiferent, nu îi va fi iz­băvire bărbatului propria bogăţie încât prin darea ei [ca milostenie] să scape şi de părtăşia eretică, şi de altă faptă păcătoasă; că nu se dă în schimb binele ca să primească răul, după cum nu se dă lumina şi să se primească în­tu­ne­ri­cul. Dacă ar da cineva toţi banii lumii şi are părtăşie cu erezia nu este prieten al lui Dumnezeu, ci vrăjmaş. Dar ce zic părtăşie? Chiar de ar face compromis cu ereticii în mân­­care şi băutură şi prietenie e vinovat. Hotărârea este a lui Gură de Aur, însă este şi a fiecărui sfânt.

În plus, vedem că nici ajutorarea orfanilor nu le va fi de folos celor care se îndreptățesc în iconomia lor nelegiută, osândindu-i în același timp pe cei care luptă în mod corect cu erezia…

Iată și o altă eroare de traducere, arătată de colaboratorii portalului Glasul Strămoșesc:

Așadar, fragmentul din SCRISOAREA 49 – Fiului Naucratie – ”Dreapta Credința în Scrierile Sfinților Părinți, traducere de pr. Marcel Hancheș suna asa:

”Dar dacă [preotul] pomeneşte vreun episcop eretic, chiar dacă [preotul] are vieţuire fericită, chiar dacă e ortodox, trebuie să ne depărtăm de dumnezeiasca împărtăşanie.”

Același fragment extras din „Scrierile Sfântului Teodor Studitul” – traducere de Academia teologică St. Petersburg 1867, în limba rusă:

Послание 49. ”К Навкратию, сыну Если же он поминает епископа-еретика, то, хотя бы он ублажал, хотя бы сам мыслил православно, нужно воздерживаться от Божественного приобщения вместе с ним и от общей трапезы, если при этом надлежит помянуть того.”

În limba română:

Scrisoarea 49. Fiului Naucratie ”Dar dacă el pomenește episcopul-eretic, chiar dacă are o viață fericită, chiar dacă gândește ortodox, trebuie să ne abținem de la Dumnezeiasca împărtășanie cu el și de la trapeză dacă la aceasta va trebui pomenit acela.”

Cât despre interpretarea administratorului portalului Glasul Strămoșesc despre invaliditatea Tainelor înainte de condamnarea sinodală a celor învinovățiți de erezie, este o concluzie care nu are fundament, deoarece lipsa explicațiilor din paranteză și a numelui lui Hristos, nu dovedește că Tainele sunt invalide, ci doar pur și simplu absența unor sintagme dintr-un text.

În plus, nu se arată nici ce trebuie înțeles prin expresia „jertfa particulară” (частным образом закланной).

Amintim ceea ce ne spune Pidalionul despre necesitatea punerii în lucrare de sobor a osândirii sub care cade cel care aderează și propvăduiește o erezie după ce a fost mai întâi botezat și hirotonit în credința ortodoxă:

„Canoanele poruncesc soborului episcopilor celor vii să caterisească pe preoţi, ori să afurisească, ori să anatematisească pe mireni, când calcă canoanele. Însă dacă soborul nu va pune în lucrare caterisirea preoţilor, ori afurisirea, anatematisirea mirenilor, preoţii aceştia şi mirenii, nici caterisiţi nu sunt cu lucrul nici afurisiţi, ori anatematisiţi. Învinovăţiţi însă sunt, aici spre caterisire, ori afurisire, ori anatematisire.”

„Însuşi dumnezeieştii Apostoli arătat se tălmăcesc pe sineşi cu al 46-lea canon al lor, fiindcă nu zic că îndată acum cu lucrul se află caterisit ORICARE episcop sau preot care va primi botezul ereticilor, ci a se caterisi poruncind, adică a sta de faţă la judecată, şi de se va dovedi că a făcut acesta atunci să se dezbrace cu hotărârea voastră de preoţie, aceasta poruncim.” (din subînsemnarea Sfântului Nicodim Aghioritul la Canonul 3 Apostolic)

Prin urmare, vedem că în ORICARE caz de primire ca valid a botezului ereticilor (adică în acest caz vorbim de episcopii căzuți în erezie și, în ceea ce privește afectarea credincioșilor care intră în comuniune cu erezia prin pomenire, mai cu seamă de PREOȚII care pomenesc episcopi ce acceptă învățăturile mincinosului Sinod din Creta) reiese că PREOȚII care acceptă sinodul din Creta, și implicit primesc ca valid botezul ereticilor, prin pomenirea episcopului căzut în erezie, nu sunt cu lucrare caterisiți și anatematisiți, ci trebuie să se adune Sinodul pentru a-i chema la pocăință, iar dacă nu se vor îndrepta din încălcarea Canonului 15 ce arată necesitatea îngrădirii de erezie pentru a fi cinstiți ca dreptslăvitori prin nepomenirea minciuno-episcopilor, să fie anatematisiți, caterisiți și dezbrăcați de preoție și să li se ia Darul primit pe care l-au necinstit.

„Că cela ce cu dreptate s-a caterisit, şi dinlăuntru de sine-şi pentru nevrednicia saşi din afară de la sobora pierdut lucrarea preoţiei.”

„Căci, dacă hirotoniile, şi alte Sfinţite săvârşiri, ce le-ar face afară de enorie vreun Episcop, sunt fără putere, după canon 13 al Antiohiei, cu cât mai mult lucrurile cele îndrăznite, a celui cu dreptul şi după lege caterisit sunt fără putere şi fără fiinţă? Iar de ar zice cineva că după Dumnezeiescul Hrisostom (Voroava a 2-a a Epistoliei a 2-a către Timotei şi 11 a celei către Tesaloniceni 1 şi după 8 a celei către Corinteni 1). „Că darul nu pe toţi hirotoniseşteprin toţi însă şi prin însuşi cei nevrednici lucrează; răspundem, că şi prin toţi cei necaterisiţi lucreazădar nu şi prin cei caterisiţi, şi deshirotoniţi.

„Canonul opreşte îndoirile Botezului şi ale hirotoniilor, învaţă-se că opreşte cu adevărat, pe îndoirile Botezurilor celor adevărate, şi ale hirotoniilor asemenea, nu pe ale celor neadevărate, care sunt cele de cei cu dreptate caterisiţi făcute.” (din subînsemnarea Sfântului Nicodim Aghioritul la Canonul 28 Apostolic)

Hirotoniile episcopului aflat în comuniune cu ereticii devin valabile abia dacă el se leapădă de această comuniune, după cum vedem în SCRISOAREA 40 adresată Fiului Naucratie. De asemenea, citind aceste pasaje vedem încă o dată că PS Longhin și ÎPS Serafim de Pireu se află în această situație ingrată, în care fățăresc ortodoxia…

„Preotului şi egumenului le-ai răspuns bine: să fie opriţi de la liturghisire cei hirotoniţi acum de către arhiereul aflat de curând în biserică, dar care zice în acelaşi timp că în chip rău s-a făcut sinodul şi că „pierim”. Fiindcă pentru ce, măr­tu­risind [dreapta credinţă], nu fuge de pierzanie, despărţindu-se de erezie, ca să rămână episcop înaintea lui Dumnezeu? Iar acum sunt primite [valabile] hirotoniile lui! Dar de ce, fiind limpede erezia [lui] egumenul a mai adus la o hirotonie e­retică pe fraţi? 

Aşadar, dacă cel ce i-a hirotonit s-ar fi în­drep­tat, puteau deîndată să lucreze cele sfinte, dar cât timp este în erezie, prin faptul că pomeneşte un eretic la litur­gh­ie, chiar dacă ar spune că are cuget sănătos, cei pe care i-a hirotonit nu sunt cu adevărat liturghisitori ai lui Dum­ne­zeu.”

 

Publicat în Ecumenism | Lasă un comentariu

Simona Halep practica yoga


Simona Halep a participat la o şedinţă de yoga la Singapore – VIDEO

http://www.mediafax.ro/sport/simona-halep-a-participat-la-o-sedinta-de-yoga-la-singapore-video-14626180

Jucătoarea de tenis Simona Halep, locul 3 WTA, a participat la o şedinţă de yoga la Marina Bay Sand din Singapore, a anunţat, miercuri, Gazzetta dello Sport.

Share pe Facebook635 afişări

Imaginea articolului Simona Halep a participat la o şedinţă de yoga la Singapore - VIDEO

Simona Halep a participat la o şedinţă de yoga la Singapore (Imagine: Captura video)

Halep, în vârstă de 23 de ani, se află în Asia pentru a promova Turneul Campioanelor din luna octombrie.

Simona Halep, care anul trecut a ajuns până în finală la Turneul Campioanelor, se află în acest moment pe poziţia a treia în clasamentul pentru competiţia din Singapore, unde vor participa cele mai bune opt jucătoare ale anului.

Lucruri inedite despre Simona Halep. Cum se reface după antrenamente https://www.fanatik.ro/lucruri-inedite-despre-simona-halep-ma-relaxez-la-yoga-si-merg-la-gratar-18387483

Publicaţia franceză Tennis Magazine dezvăluie multe lucruri inedite despre Simona Halep într-un interviu acordat în exclusivitate de numărul 1 mondial. Simona vorbeşte în cea mai mare parte despre lucrurile care se petrec în afara terenului, în viaţa ei personală.

Explică de ce a ales să locuiască în Bucureşti, deşi Constanţa este oraşul de suflet şi aşa va rămâne.

Simona Halep despre modul în care obişnuieşte să se relaxeze, să se refacă după perioda intensă petrecută la antrenamente, despre tot ceea ce înseamnă modul de a ieşi din tensiunea jocurilor

Lucruri inedite despre Simona Halep: “Iubesc Bucureştiul, dar merg şi la Constanţa”

“Iubesc Bucureştiul pentru că este un oraş mai mare decât Constanţa, oraşul meu natal. E motivul pentru care sunt aici de la 12 ani şi am putut să continui să joc tenis. Când merg la clubul de tenis la care joc, mă relaxez la un spa, şi mă antrenez trei-patru ore pe zi.

În plus, îmi place să mă relaxez făcând yoga şi pilates. Dar mă întorc în mod regulat la Constanţa pentru a petrece timp alături de familie, alături de verii mei. Ne place să mergem la grătar”.

 

Sfântul Paisie Aghioritul despre îndrăcirea prin yoga:

„Ortodoxia are minunea şi harul dumnezeiesc. Hinduismul are magia şi filozofia. El înlocuieşte minunea cu magia şi harul dumnezeiesc cu filozofia. Diavolul dă puteri guruşilor, vrăjitorilor etc, pentru că aceştia îi dau drepturi. […]

Toate celelalte fapte bune ce se fac de către cei de altă credinţă, de cei înşelaţi etc, nu au principii duhovniceşti în Hristos, ci pot avea nişte principii omeneşti bune. Cel care trăieşte corect viaţa ortodoxă are smerenie, dragoste şi se dăruieşte cu totul aproapelui, se jertfeşte. Iar nevoinţa, postul şi privegherea pe care le face, le face din dragoste faţă de Dumnezeu, nu ca să simtă o oarecare plăcere. Hristos a venit în lume ca să Se răstignească din dragoste pentru făptura Sa. Mai întâi S-a răstignit şi după aceea a înviat. Este un lucru ieftin ca cineva să ceară bucurii duhovniceşti – cu totul altceva este dacă Hristos îi va da să guste dulceaţa cerească. In timp ce aceia care se ocupă, de pildă, cu filozofiile indiene, cu yoga etc, prin toate pe care le fac ţintesc să ajungă la, chipurile, o stare duhovnicească, la extaz, să simtă o plăcere sau să devină mai presus decât ceilalţi, fără să se intereseze de ceilalţi. 

Părinte, oare hinduiştii ajung la o oarecare stăpânire de sine pentru că îi ajută asceza aspră pe care o fac prin yoga?

 Fac şi fac şi ce reuşesc prin toate acestea? Infrânarea ortodoxă şi, în general, asceza duhovnicească ţintesc întotdeauna spre un scop mai înalt, la sfinţirea sufletului. Asceza lor satanică şi lumească se face ca să-şi întocmească un trup suplu, să-şi întoarcă mâinile şi picioarele precum ale lui karaghiozi de hârtie, ca să-i laude câţiva oameni proşti şi să-şi bată joc de ei diavolii cei caraghioşi. De mici copii îşi răsucesc picioarele, îşi pun un picior pe un umăr şi celălalt pe celălalt umăr şi astfel se roagă. Se exersează lovind mult timp cu mâna de un sac cu pietriş până ce face bătătură, şi apoi pot sparge pietre, lemne etc.

Dar toate cele pe care le simt – precum spun unii – au o oarecare explicaţie. Işi trag, de pildă, limba până la nas sau o înghit până la laringe, suferă o excitare, simt o oarecare dulceaţă, o gâdilare şi spun: “Acesta este nectarul”. Apoi presează cu degetele nişte nervi de lângă urechi şi aud “vuuu …” – o muzică. Sau îşi presează ochii şi încep să vadă steluţe cu ochii deschişi în soare, iar când îi închid văd lumină. “Iată, am reuşit! spun ei. Am văzut lumina cea necreată!”. Atunci şi diavolul le spune: “A, vreţi lumini? O să vă dau şi eu lumini”. Le cultivă imaginaţia şi apoi, fără să-şi mai apese ochii sau fără să-i ţină deschişi în soare, văd lumini. Diavolul de multe ori încearcă să ne înşele, fără să-l provocăm noi, arătându-ne lumini etc, dar îi întoarcem spatele; cu atât mai mult va face aceasta dacă îl provoci. Vrea pretext.

– Adică diavolul este cel care le prezintă diferite închipuiri, Părinte?

– Da, le cultivă imaginaţia într-o măsură avansată şi apoi îi înşeală. Merg şi unii dintre ai noştri la hinduişti, iar aceştia îi învaţă să spună în limba lor nişte hule împotriva lui Hristos, a Maicii Domnului şi a Sfinţilor – unii ştiu că acestea sunt hule, alţii nu ştiu – şi se îndrăcesc. După aceea încep să spună nişte cuvinte nedesluşite. Ajung la o stare exaltată iar ceilalţi care îi privesc cred că se află într-o stare duhovnicească. Dar aceasta este o stare diavolească.

 Sursa

Atragem de asemenea atenția că un creștin nu trebuie să fie interesat de tot felul de personalități din lumea sportului deoarece Sfinții Părinți ne-au avertizat că mersul pe stadioane, urmărirea competițiilor sportive și orice astfel de forme de „divertisment” propuse de societate înseamnă întinare, pierdere de vreme și este un obicei de origine păgână, prin care cei din Antichitate cinsteau tot felul de zeități și slăveau trupul omenesc care este supus stricăciunii.

Noi nu trebuie să ne lăsăm influențați de succesul Simonei Halep, de faptul că își face cruce înainte de meciuri și de alte amănunte pline de fățărnicie și fără subsatnță. (Ce folos au oare cei care își fac cruce, dar o batjocoresc prin viața lor dedată patimilor de tot felul, rătăcirilor vrăjitorești și demonice, în această societate idolatră, din care Hristos este alungat iar Credința e înlocuită cu surogatele cele mai josnice?)

 

Iată câteva fragmente de la Sfântul Ioan Gură de Aur și Sfântul Iustin Popovici:

„Iar dacă vroiai să vezi alergarea celor necuvântătoare, pentru ce nu te-ai înjugat cu patimile cele necuvântătoare din tine, adică cu mânia şi cu pofta, şi nu ai pus asupra lor jugul filosofiei care este bun şi uşor, şi nu ai aşezat peste ele cugetul drept şi să fi ţintit către premiul chemării de sus, alergând nu de la necurăţie la necurăţie, ci de la pământ la cer? Căci acesta ar fi chipul alergării de cai care aduce împreună cu plăcerea şi mult folos. Dar tu, lăsând cele ce ţin de tine să fie cum s-o nimeri, şezi la hipodrom pentru biruinţele altora, cheltuindu-ţi atâta ziulică în zadar pentru un lucru rău.

Sau nu ştiţi că precum noi încredinţăm slugilor noastre bani şi îi facem răspunzători de ei, cerându-le înapoi până la ultimul bănuţ, aşa şi Dumnezeu ne va cere socoteală pentru zilele vieţii noastre: cum am cheltuit fiecare zi? Aşadar, ce vom spune? Cum ne vom apăra când ni se va cere socoteala acelei zile [pierdute]?”

[…] Şi nu numai în vremea aceea [când priveşti], ci şi când se termină teatrul şi ea pleacă, imaginea [idolul] [to eidolon] aceleia zace în sufletul tău, asemenea şi vorbele, gesturile, privirile, mersul, modul ei de a gândi şi de a se purta.

-Sfântul Ioan Gură de Aur – Către cei ce lasă Biserica şi se întinează la hipodrom şi teatru

 

Popoarele eretice din epoca noastră au lăsat lui Hristos și Domnului ultimul loc la masa lumii acesteia, ca celui mai de pe urmă cerșetor, în timp ce pe primele locuri au așezat pe marii lor oameni, pe politicieni, pe literați, pe romancieri, pe oamenii de știință, pe finanțiști, ba chiar și pe turiști și pe sportivi. Toate privirile noroadelor acestora erau ațintite asupra acestor oameni mari, asupra acestor zei moderni, în timp ce doar foarte puțini își mai întorceau privirile spre Hristos, biruitorul morții.

[…] Și au schimbat slava Dumnezeului celui nestricăcios în asemănarea chipului omului celui stricăcios… și s-au închinat făpturii în locul Făcătorului (Romani 1:23-25). […] Iar cultura și civilizația înseamnă la ei cinstirea făpturii, adică a firii văzute, și cinstirea acesteia mai mult decît a Ziditorului ei. Zeii muritori și firea îndumnezeită! Acesta este acum cel din urmă stadiu al omenirii apusene, în alunecarea ei neoprită și veșnică de la înălțimile lui Hristos spre tartarurile Satanei. Aceasta este culmea egalității oamenilor din Apus cu vechea închinare la idoli a Romei și cu cea de astăzi a Asiei.

-Sfântul Iustin Popovici – Biserica Ortodoxă și Ecumenismul

 

CANOANELE SINODULUI DIN CARTAGINA: CANONUL 17, 15
Fiii iereilor privelişti lumeşti să nu săvârşească, nici să privească. Iar aceasta şi tuturor creştinilor pururea s-au propovăduit, ca, unde sunt hule să nu se apropie.
[Apostolic, can. 42, 43; Sinod 6, can. 24, 51, 62, 66; Laodiceea, can. 13, 54; Cartagina, can. 70]
TÂLCUIRE
Porunceşte canonul, că fiii preoţilor să nu facă privelişti şi jucării, ce se fac la teatre cu alergări de cai, şi cu lupte de fiară şi cu dobitoace. Când sunt ei mai mari peste ele. Nici să privească unele ca acestea; că şi obşteşte toţi creştinii pururea se învaţă să nu se apropie la teatre (privelişti), unde se fac multe necinstite lucruri, prin care se huleşte, şi se ocărăşte credinţa creştinească de necredincioşi, şi de păgâni.

CANOANELE SINODULUI 6: CANONUL 62
Cele ce aşa se zic calande, şi cele ce se zic vota, şi cele ce se numesc vrumalia, şi
prăznuirea ceea ce se săvârşeşte în ziua dintâi a lui Martie, deodată voim cu totul a se
ridica din petrecera credincioşilor. Dar însă şi săltările muierilor cele în arătarea
publicului, care pot a face multă vătămare şi pierzare. Încă şi săltările, şi slujbele cele ce se fac în numele dumnezeilor celor ce mincinos se numeau de către elini, sau de bărbaţi, sau de muieri, după oarecare vechi obicei, şi străin de viaţa creştinilor, le lepădăm, hotărâm ca nici un bărbat să se îmbrace cu podoabă muierească, sau muierea cu cea cuvenită bărbaţilor. Dar nici cu măşti comiceşti, sau satiriceşti, sau traghiceşti, să se îmbrace. Nici să chiuie în numele urâtului Dionisie (Bahus) când tescuiesc strugurii în linuri. Nici storcând vinul în vase, cu chip de a porni râsul neştiinţei, sau al deşertăciunii, lucrând cele ale drăceştii rătăciri. Deci cei ce de acum înainte ceva din cele mai înainte zise s-ar apuca să facă, după ce s-au înştiinţat de
acestea, aceştia de vor fi clerici, poruncim să se caterisească, iar de vor fi mireni, să se
aforisească.

Vedem clar cum Sfintele Canoane osândesc toate jocurile publice, iar creștinii nu au ce să caute la ele. Mai ales că toate competițiile sportive sunt pline de simboluri păgâne: flacăra olimpică, ceremonii pline de costume de zeități și altele asemenea cu referire la obiceiurile Romei și Greciei antice păgâne, precum și supra-numirea sportivilor celor mai performanți cu titlul de „zeu” sau de „zeiță”, de către comentatori și jurnaliști. Nu mai vorbim că multe competiții au loc duminica, toate organizațiile sportive fără excepție organizează concursuri în sfânta zi de duminică și în alte zile și sărbători însemnate de peste an, batjocorindu-se astfel credința și sfânta zi a învierii Domnului.

CANOANELE SINODULUI 6: CANONUL 66
Din sfânta zi a învierii lui Hristos Dumnezeului nostru, până la duminica nouă, toată săptămâna se cuvine a se zăbovi credincioşii nelipsit în sfintele Biserici, cu psalmi şi cu laude, şi cu cântări duhovniceşti, veselindu-se şi serbând întru Hristos, şi luând aminte la citirea dumnezeieştilor Scripturi, şi desfătându-se cu sfintele Taine. Că aşa vom fi cu Hristos împreună înviaţi, şi împreună înălţaţi. Nicidecum dar în proarătatele zile să se săvârşească alergare de cai, sau vreo altă privelişte de norod.
TÂLCUIRE
Fiindcă toată săptămâna cea luminată, ca o zi cu numele Domnului numită se socoteşte, pentru aceasta canonul acesta rânduieşte, că toţi creştinii în săptămâna aceasta se cuvine a îngădui înlăuntru în Biserici, veselindu-se şi serbând învierea Domnului cu psalmi, şi cu laude, şi cu cântări duhovniceşti, luând aminte la cuvintele dumnezeieştilor Scripturi, şi împărtăşindu-se cu dumnezeieştile Taine. Pentru că cu un chip ca acesta împreună vom învia, şi împreună ne vom înălţa cu Hristos. Drept aceea în zilele acestea alergături de cai să nu se facă, nici vreo altă privelişte de norod, necuviincioasă adică, de jucărei, sau de jocuri, sau de luptări, sau de altă banchetuire de acest fel.

CANOANELE SINODULUI DIN CARTAGINA: CANONUL 70, 65
Încă şi aceea cu adevărat trebuie a o cere, ca priveliştile teatriceştilor jucării duminica, şi în celelalte luminate zile ale credinţei creştinilor să se oprească. Mai ales, că în optimea sfintelor Paşti gloatele mai mult la locul alergării cailor, decât la Biserică se adună. Să fie datorie a se muta zilele acestora cele rânduite, când s-ar întâmpla, şi să nu fie datori cineva din creştini a se sili către privirile acestea.
[Sinod 6, can. 24, 51, 62, 66; Sinod 7, can. 22; Laodiceea, can. 53, 54; Cartagina, can. 17]
TÂLCUIRE
Cere prin canonul acesta sinodul, ca din porunca împărătească să nu se facă alergări de cai, ori jocuri altor vite duminicile, şi în celelalte prăznuitoare zile. Iar mai ales în optimea zilelor sfintelor Paşti; fiind că creştinii mai mult la acestea se adună, decât la Biserici. Şi ca nici un creştin să nu fie silit a merge la acestea, şi să se mute acestea într-alte zile.

 

Dilemă a lumii contemporane: PUTEM MERGE CU HRISTOS PE STADION?

"Corabia ortodoxă" singura corabie care merge spre Rai

„Nu puteţi sluji la doi domni” preciza însuşi Hristos acum 2000 de ani apostolilor săi, precum şi urmaşilor lor. În cele ce urmează vom vedea însă că cele ce la Dumnezeu „nu sunt cu putinţă” la oameni sunt cu putinţă. Despre ce este vorba? Un însemnat ziar ieşean relata un fapt nemaiîntîlnit în istoria Bisericii Ortodoxe Române (şi nu numai): organizarea unei „olimpiade ortodoxe”(!?) intitulată „Cupa parohiilor” eveniment ce a întrunit tineri „credincioşi”practicanţi ai 11 discipline sportive din care amintim doar câteva: baschet, fotbal, tenis, cros, atletism, ciclism, badminton, etc. La înfăptuirea acestui mare „hram” sportiv şi-au adus obolul păcătoşii smeritelor parohii: „Sf. Apostol Toma”„Sf. Lazăr”„Sf. Haralambie”„Pogorârea Sf. Duh”„Intrarea Domnului în Ierusalim”, etc. (Iaşi)

Din judeţ au participat parohiile Bârnova şi Dancu, iar din depărtate „pustii”: Protopopiatul Roznov (jud. Neamţ) şi Săveni şi bineînţeles Asociaţia Umanistă Italiană „Il Chicco”. Gazdă a acestui „sfânt” eveniment: Parohia Bârnova cârmuită de preotul Mihai Doroşincă cel ce a purtat totodată greaua cruce a arbitrajului „misionar”.

Fericiţii beligeranţi invitaţi să jertfească zeului „SPORT” copii intre 10-14 ani şi tineri între 15-18 ani, doritori de a se încununa cu laurii jocului şi norocului (ortodox?). Acestea fiind spuse ne întrebăm nedumeriţi: Ce legătură este oare între Biserică şi sport? Ce sporturi au practicat mucenicii, apostolii şi însuşi Hristos?

Are Biserica tradiţie patristică în aceste deprinderi inovatoare? Este canonic oare ca Biserica să se îndeletnicească cu păgâneştile performanţe ale trupului stricăcios, performanţe ce duc pe sportiv la trufie, părere de sine, dispreţuirea celui neputincios? „Blestemaţi cei ce se abat de la poruncile tale” (ps.118) spune proorocul David „abateri” ce privesc nu doar pioniereştile păcate: înjuratul, fumatul, beţia, cearta, limbajul vulgar, minciuna, etc. ci mai ales deprinderile civice şi obşteşti, activităţi care astăzi mai mult ca oricând distrag şi împrăştie atenţia omului în diferite chipuri pentru a nu lua aminte la dezastrul duhovnicesc personal şi a celor din jur.

Dacă în antichitate păgânii romani şi nebotezaţii elini preocupaţi fiind de performanţele trupului îşi etalau curajul şi dibăcia în circuri, teatre, iarmaroace şi spelunci astăzi s-ar fi cuvenit să fie altfel. Parcă adresându-se atât anticilor cât mai ales Bisericii „modernilor” pontici „de 2000 de ani creştini” (să ne convingă) Hristos-Mântuitorul ne prooroceşte lămurindu-ne : „…şi acestea le vor face pentru că n-au cunoscut nici pe Tatăl nici pe Mine” (Ioan 16,3)

Sarcina Bisericii este să-i desprindă pe oameni de lumea aceasta şi de toate lucrurile ei fie ele „sportive” şi „culturale”„ artistice” şi „estetice” oricât ar părea de blânde şi domestice. „Nu iubiţi lumea nici cele ce sunt în lume …” ne sfătuieşte însuşi Hristos-Dumnezeu. De ce? Fiindcă „…lumea şi chipul ei vor trece…”. Aşadar Biserica bineştiind că tot ce este trecător este şi înşelător şi că totodată vom da socoteală pentru ceea ce se „organizează” în afara poruncilor lui Hristos inclusiv olimpiade, jocuri, concursuri şi competiţii ar trebui să-şi înfrâneze atât blagosloveniile cât mai ales participarea directă (ortodoxă?!) la aceste bâlciuri.

Hristos s-a întrupat pentru ca oamenii întrecându-se duhovniceşte (pe ei înşişi şi unii pe alţii) nu trupeşte să treacă peste legile trupului îndemnându-ne prin gura sfântului apostol Pavel ca „dacă trăim în Duhul în Duhul să şi umblăm” fiindcă noi „suntem trupul lui Hristos şi mădulare fiecare în parte”. Legile sportului sunt înseşi legile trupului: „arata-ţi forţa puterea şi tăria, întrece-i pe toţi, arată-le ce poţi, demonstrează-le ce ştii, etc.” legi contrare vieţuirii lui (şi în) Hristos şi poruncilor sale. Doar necunoscând ori ignorând aceste aspecte „mărunte” au putut purcede la treabă părintele paroh al comunei Bîrnova slujitor al bisericii Sf. Ioan Botezătorul (ce-ar fi făcut Sfântul Ioan parohului şi participanţilor dacă ar fi trăit între noi; ar fi fost el arbitru ori jucător?) dimpreună cu oaspeţii şi edilii primăriei.

Îngrijorător pentru noi creştinii de rând e faptul că la această „sfântă” competiţie a mântuirii prin sport au fost ademeniţi înşişi copii şi tinerii (botezaţi?!) cărora de le-ar pricinui careva vre-o sminteala, spune Mântuitorul: „mai bine i-ar fi fost lui să-şi fi atârnat o piatră de gât şi să se arunce în apă”. Proorocul David arătând că şi tinerii sunt chemaţi pe drumul mântuirii chiar dacă pomeneşte între altele de-o „îndreptare”„cale”, şi „păzire”„Întru ce-şi va îndrepta tânărul calea sa; când va păzi cuvintele tale” (ps.118). Cum vor păzi copiii poruncile lui Hristos când înşişi preoţii (lui Hristos?!) nu le dau voie, ba chiar organizează sindrofii, ceremonii ce nu au nimic duhovnicesc în sine? Cum să-şi îndrepte tinerii „căile” când duhovnicii îi scot din Biserică ducându-i pe stadioane şi orientându-i pe „calea eresului”?

Sfântul Ioan Hrisostom avertizează că: „dacă vremea aceasta nu o vom cheltui cum se cuvine, ce răspuns vom da când vom merge acolo (în faţa lui Hristos n.n.)”?, iar proorocul David adaugă: „în tot locul stăpânirii lui binecuvintează suflete al meu spre Domnul.” Dintre cei ce merg pe stadioane, în săli de sport, ştranduri, etc. nimeni nu „cheltuie vremea cum se cuvine”: nici organizatori, nici sportivi, nici suporteri şi spectatori precizând totodată că respectivele „spaţii” nu pot fi „locuri ale stăpânirii lui” şi nici nu sunt prielnice pentru a-L „binecuvânta” creştinii „pe Domnul”.

Nu ne vom mira dacă slujitorii Bisericii fiind „posedaţi” de un duh nou, mâine le vor propune creştinilor slujbe ale mucenicilor sportului, sinaxare cu fotbalişti, celebrând liturghii „sportive” în trening şi adidaşi totul culminând cu dobândirea unui loc întâi în „raiul sportivilor” blagosloviţi de Sarsailă cu harul lui Aghiuţă. Dacă astăzi Biserica prin slujitori şi popor a ajuns într-o situaţie atât de penibilă se întâmplă una ca aceasta fiindcă toţi „au iubit slava oamenilor mai mult decât slava lui Dumnezeu” (Ioan 12,43) ne spune Hristos-Dumnezeu. Pentru toţi creştinii (intrigaţi unii de aceste comentarii) ţinem să precizăm: sportul (oricare ar fi el) nu are nimic comun cu viaţa duhovnicească nici cu virtuţile creştineşti; nu face parte din vieţuirea sfinţilor şi a Bisericii; nu este binecuvântat de Hristos nici de sfinţi, deci netrebuincios mântuirii.

Ştim că sfinţii poruncesc ca „toate câte le facem în Hristos să le facem”. Sportivii însă chiar de s-ar strădui nu ar putea îndeplini această poruncă tocmai pentru că parte din timp ei îl dedică sportului. Aşadar lumea sportului nu e prielnică vieţuirii în Hristos. Când arhiereii şi duhovnicii binecuvintează ori participă la astfel de evenimente nu ne surprinde faptul că în Biserică poposesc „harisme” sportive: e semn vădit că slujitorii Sf. Altar şi-au uitat menirea.

Pentru sfinţiţii slujitori, pentru ostenitorii sportivi şi pentru noi toţi: „vremea este să lucreze Domnul pentru că oamenii au stricat legea Ta Doamne” (ps.118) bine ştiind că „pe cei ce se abat la îndărătnicii îi va duce Domnul cu toţi cei ce lucrează fărădelegea.” (ps.118).

Extras din cartea „Despre chipul omului nou”
de Ieromonah Martirie Păduraru

 

Publicat în Inselari contemporane | 3 comentarii

Inselari dracesti. Putem fi siguri că unii parinti slaviti de oameni sunt „vazatori cu duhul”? Mirenii si chiar monahii lipsiti de dreapta socoteala duhovniceasca sunt aproape totdeauna atrasi de amagitori, fatarnici si oameni care se gasesc in inselare draceasca, recunoscandu-i de sfinti si harismatici


Nota redacției: În acest veac din urmă starea de păcătoșenie a oamenilor a atins apogeul. Chiar dacă unii au conștientizat pericolul ereziei și s-au îngrădit de ea, mulți dintre ei continuă să fie creștini doar cu numele și să manifeste un optimism bolnăvicios față de propriile lor persoane sau față de diferiți părinți și povățuitori, contemporani sau care au trecut de curând la cele veșnice. Mărturisirea credinței nu se limitează doar la nepomenirea arhiereului eretic sau la câteva citate aparent bune, dacă în spate se ascund alte rele precum: slava deșartă, nevederea păcatelor proprii, părerea de sine ce îi făcea pe mulți să se creadă sfinți în viață, neripostând și nesmerindu-se pe sine atunci când alții îi lăudau. De multe ori binele firii căzute este foarte cinstit de mirenii nepricepuți și exaltați, care ajung să slăvească diferiți părinți, fără a cunoaște de fapt ce înseamnă în realitate a crede și a trăi ortodox. Idealul vieții creștine este desăvârșita smerenie și vederea păcatelor proprii, plânsul și pocăința sinceră pentru acestea și îndreptarea vieții în lumina Sfinților Părinți, nicidecum buluceala contemporană de care dau dovadă foarte mulți mireni și chiar monahi din zilele noastre, în jurul diverselor nume vestite, și observând în același timp și roadele acestui veac plin de fățărnicie: toate discuțiile se învârt în jurul celor materiale: hrană, adăpost, preocuparea excesivă pentru mâncăruri și alimente gustoase, pentru lucruri formale, pelerinaje, dar lipsite de duhul autentic, defăimarea vieții monahale, amestecarea monahilor, monahiilor și mirenilor, vorbirea deșartă, lăudăroșenie, încălcarea Canoanelor și rânduielilor bisericești (unele dintre ele pot fi păzite iar altele încălcate, tocmai pentru ca lucrarea înșelătoare să fie mai puternică). Noi nu trebuie să uităm însă că: „Cine va păzi toată legea, dar va greși într-o singură poruncă, s-a făcut vinovat față de toate poruncile” (Iacov 2, 10).

În cele ce urmează scoatem în evidență mai multe cazuri de înșelări drăcești, pe care le-a prezentat Sfântul Ignatie Briancianinov în cartea „Despre înșelare”. După cum veți vedea în cele ce urmează, degeaba face cineva multe nevoințe trupești, degeba a pătimit neajunsuri, degeaba s-a nevoit la cazne în închisori, dacă va cădea în slavă deșartă va fi pierdut, pentru că a se apropia de Dumnezeu nu poate decât o inimă smerită, iar smerenia nu poate fi înțeleasă de oamenii trupești ai acestui veac, ea este străină de lume și nu înseamnă slugărnicie, ci o recunoaștere adâncă a popriei nevrednicii, un suspin tainic al inimii de neînțeles pentru lume, întărite de credința nestrămutată în toată Legea lui Dumnezeu și mărturisirea în fața tuturor ca nicio poruncă să nu fie nesocotită. Oricâte fapte bune ar fi făcut cineva, oricâte nevoințe și suferințe ar fi îndurat, trebuie să nu se mândrească niciodată, nici înaintea oamenilor, nici în adâncul sufletului, pentru că de aici pornesc toate înșelările diavolești, din mândrie, iar oamenii care nu știu ce înseamnă adevărata pocăință se apucă să îi numească „prooroci”, „văzători cu duhul” și binefăcători pe tot felul de părinți și monahi căzuți în slavă deșartă și astfel se nasc fenomene în masă, mulțimi nenumărate care nu știu ce se întâmplă cu ele și tot felul de proclamări de sfinți, fără să se cerceteze dacă viața lor a fost în concordanță cu poruncile evanghelice și cu Sfinții Părinți. De ce se întâmplă acest lucru? Pentru că oamenii nu cunosc scrierile Sfinților Părinți în duhul lor autentic, pentru că nu îi interesează să se schimbe și să sporească duhovnicește, ci sunt auto-suficienți, PUNÂNDU-ȘI NĂDEJDEA ÎN FEL DE FEL DE PĂRINȚI PE CARE ÎI INTITULEAZĂ EI ÎNȘIȘI „VĂZĂTORI CU DUHUL”.  Grija lor se leagă doar de adăpost, hrană și alte aspecte materiale (de multe ori cu pretextul că sunt vremuri de prigoană, oamenii uită că trebuie să poarte de grijă pentru a evita rătăcirile de tot felul sau chiar se ajunge la tot felul de călcări de porunci), dar noi știm că Mântuitorul ne-a zis: „Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33).

  • Istorisire cu demonii care au înșelat un monah, făcându-l să creadă că sunt îngeri de lumină și să profețească cu ajutorul lor, încât multă mulțime de oameni se minuna de  învățătura pe care le-o dădea sub insuflarea diavolului

In Prolog citim urmatoarea istorisire: in Palestina era o oarecare manastire asezata la poalele unei stanci mari si inalte, iar in stanca sa afla o pestera, deasupra  manastirii. Monahii acelei manastiri povesteau: „Cu oarecare vreme mai inainte, cineva din obstea noastra a poftit sa vietuiasca in pestera care este in munte si i-a cerut aceasta egumenului. Egumenul avea darul dreptei socotinte. El a zis fratelui: „Fiul meu, cum vrei tu sa vietuiesti singur in pestera, de vreme ce n-ai biruit catusi de putin cugetele patimase trupesti si sufletesti ? Cel ce voieste sa se linisteasca trebuie sa fie sub calauzirea unui povatuitor, nu sa se carmuiasca singur pe sine. Tu, fara sa fi atins catusi de putin masura trebuitoare, ceri nemerniciei mele sa-ti ingadui ca sa traiesti singur in pestera; dar eu socot ca tu nu pricepi feluritele curse diavolesti. Mult mai bine este pentru tine sa slujesti parintilor ca sa primesti ajutor de la Dumnezeu pentru rugaciunile lor si impreuna cu ei sa slavesti si sa lauzi, la ceasurile randuite, pe Stapanul tuturor, decat sa te lupti de unul singur cu cugetele necuvioase si viclene.

Nu ai auzit tu, oare, ce spune Parintele Ioan, Glasuitorul de cele Dumnezeiesti, scriitorul Scarii: „Vai celui ce vietuieste de unul singur: daca va cadea in desnadejde sau lenevie nu va fi cineva sa-l ridice ! Iar „acolo unde sunt doi sau trei adunati in numele Meu, sunt si Eu in mijlocul lor”, a zis Domnul. Astfel i-a vorbit egumenul, insa nu l-a putut desprinde pe calugar de gandurile cele pierzatoare de suflet. Vazand nebiruita dorinta a fratelui si cererile sale staruitoare, egumenul i-a ingaduit, in cele din urma, sa locuiasca in pestera.

La ceasurile randuite pentru hrana, aceasta ii era adusa la pestera de catre cineva din obste, iar zavoratul avea un cos atarnat de o franghie, pe care il lasa in jos ca sa primeasca mancarea. Dupa ce a petrecut el in pestera oarecare vreme, diavolul, care se lupta pururea cu cei ce voiesc a trai in chip placut lui Dumnezeu, a inceput sa-l tulbure ziua si noaptea prin cugete viclene; iar dupa cateva zile, luand chip de inger de lumina, i s-a aratat si i- spus: „Sa-ti fie spre stiinta, ca pentru curatia si pentru petrecerea ta cea cu bun obicei, Domnul m-a trimis sa slujesc tie”. Monahul a raspuns: „Ce lucru bun am facut eu, ca sa-mi slujeasca mie ingerii ?” Diavolul a intors cuvant: „Toate faptele pe care le-ai facut sunt mari si inalte. Ai parasit frumusetile lumii si te-ai facut monah, te ostenesti in posturi, rugaciuni si privegheri; si apoi, parasind manastirea, te-ai salasuit aici: cum oare sa nu slujeasca ingerii sfintiei tale ?” Prin aceste vorbe, sarpele pierzator de suflete l-a adus in ingamfare, in trufie si a inceput sa i se arate mereu.

Odata, a venit la monah un om care fusese pradat de hoti. Demonul necurat, care, amagindu-l, i se arata in chip de inger, i-a spus: „Acest om a fost pradat de hoti; lucrurile furate se afla in cutare loc: spune-i sa mearga acolo si sa-si ia ce este al lui”. Omul, venind la pestera, s-a inchinat, iar monahul i-a glasuit de sus: „Bine ai facut, frate, ca ai venit ! Eu stiu: te-a ajuns necazul, fiindca la tine au venit hotii, au furat asta si cealalta. Nu te intrista! Si au pus cele furate in cutare loc: mergi acolo si le vei afla pe toate, si roaga-te pentru mine!”. Omul s-a minunat, a facut precum i s-a spus si a aflat cele furate. El l-a proslavit pe monah in tot tinutul acela, spunand ca monahul care traieste in pestera este prooroc. La monah au inceput sa curga o multime de oameni; ascultandu-l, ei se minunau de invatatura pe care le-o dadea sub insuflarea diavolului. El prezicea, si prezicerile lui se implineau. Nefericitul a petrecut nu putina vreme in aceasta amagire. In a doua zi a celei de-a doua saptamani dupa Inaltarea Domnului nostru Iisus Hristos, spurcatul demon s-a aratat monahului si i-a zis: „Afla parinte, ca pentru vietuirea ta cea neprihanita si intocmai cu a ingerilor, vor veni alti ingeri si te vor inalta, in trup fiind, la cer: acolo te vei indulci, dimpreuna cu toti ingerii, de privelistea negraitei frumuseti a Domnului”. Spunand acestea, demonul s-a facut nevazut. Insa Iubitorul de oameni si Multmilostivul Dumnezeu, Care nu vrea pierzarea omului, a insuflat in inima monahului ca sa vesteasca despre cele intamplate egumenului. Atunci cand a venit fratele care aducea de obicei hrana zavoratului, acesta, ivindu-se din pestera, i-a zis: „Frate ! Mergi de spune egumenului sa vina incoace”. Fratele a dus vorba egumenului. Egumenul s-a grabit sa vina: a urcat pe o scara pana in pestera, la zavorat, si i-a zis: „Din ce pricina, fiul meu, mi-ai poruncit sa vin incoace ?” Acesta a raspuns: „Ce-ti voi rasplati tie, parinte sfinte, pentru toate cate ai facut pentru nevrednicia mea !”. Egumenul a zis: „Ce bine tiam facut eu tie ?” Monahul zise: „Cu adevarat, parinte, prin mijlocirea ta eu m am invrednicit de multe si mari bunatati. Tu m-ai imbracat in chipul cel ingeresc; prin mijlocirea ta vad ingeri si ma invrednicesc de impreuna vorbirea cu ei; prin mijlocirea ta am primit darul stravederii si al proorociei !„. Egumenul, auzind acestea, s-a minunat si a spus: „Nefericitule ! Oare tu vezi ingeri ? Oare tu te-ai invrednicit de darul stravederii ? Vai tie, nefericitule ! Oare nu ti-am spus eu tie: nu te du in pestera, ca sa nu te amageasca demonii„. Spunand acestea, fratele i-a intors cuvarit astfel: „Nu spune aceasta, cinstite parinte ! Pentru sfintele tale rugaciuni vad eu ingeri: maine chiar voi fi inaltat de ei la cer, cu trupul meu. Sa stie sfintia ta, ca vreau sa cer de la Domnul Dumnezeul nostru ca sa te ia si pe tine ingerii, ca sa fii si tu cu mine in slava cereasca”. Auzind acestea, egumenul i-a spus cu glas amenintator: „Esti amagit de demon, nefericitule ! Totusi, daca am venit incoace, nu voi pleca de aici: am sa raman aici ca sa vad ce se va intampla cu tine. Pe demonii cei spurcati, pe care tu ii numesti ingeri, eu nu ii vad; ci tu, atunci cand ii vei vedea ca au venit, sa-mi spui”. Egumenul a poruncit sa fie trasa scara si a ramas in pestera cu cel inselat, petrecand in post si neincetata cantare de psalmi. Atunci cand a venit ceasul in care cel inselat nadajduia sa se inalte la ceruri, acesta i-a vazut pe demoni venind si a zis: „Au venit, parinte”. Atunci egumenul l-a imbratisat si a strigat: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajuta robului Tau celui inselat si nu ingadui necuratilor demoni sa puna stapanire pe el”. Pe cand egumenul spunea acestea, dracii l-au inhatat pe cel inselat si au inceput sa-l traga, silindu-se sa-l smulga din imbratisarea egumenului. Egumenul i-a certat pe draci. Acestia, smulgand mantia de pe cel inselat, au pierit. Mantia a fost vazuta inaltandu-se in vazduh la inaltime pana ce a pierit din vedere. Dupa scurgerea a deajuns de multa vreme, mantia s-a aratat iarasi zburand in jos si a cazut pe pamant. Atunci, batranul i-a zis celui inselat: „Nebunule si nefericitule ! Vezi ce au facut demonii cu mantia ta ? Asa hotarasera sa faca si cu tine. Hotarasera sa te inalte in vazduh, ca pe Simon magul, si sa-ti dea drumul jos, ca sa te sfarami si sa-ti dai nevoiasul tau suflet intr-un chip nenorocit.” Egumenul i-a chemat pe monahi, le-a poruncit sa aduca scara, l-a scos pe inselat din pestera in manastire si l-a randuit spre slujire la brutarie, la bucatarie si la alte ascultari manastiresti, ca sa se smereasca gandurile lui. In acest chip l-a mantuit el pe fratele” (Prolog, 9 ianuarie).

  • În tinerețe, diavolul l-a amăgit pe Cuviosul Isachie de la Pecerska să se închine lui, crezând că este Hristos, după care a avut de pătimit mulți ani din pricina acestei lucrări demonice.

In grea ispita au cazut din pricina intrarii prea de timpuriu in zavorare si compatriotii nostri, Preacuviosii Isachie (Patericul Lavrei Pecerska si Vietile Sfintilor, 14 februarie) si Nichita (Patericul Lavrei Pecerska si Vietile Sfintilor, 31 ianuarie) ai Lavrei Pecerska.  Vrednic de luare aminte in viata Preacuviosului Isaachie, traitor in aceleasi vremuri cu Preacuviosii Antonie si Teodosie, este faptul ca el s-a zavorat de voia lui. El se nevoia trupeste cu mare asprime; nazuinta spre o nevointa inca si mai aspra i-a insuflat gandul de a se zavori intr-una din cele mai stramte pesteri ale manastirii Pecerska din Kiev. Se hranea cu prescura si bea numai apa, iar aceasta hrana saracacioasa o primea din doua in doua zile. Nevoindu-se trupeste cu atata asprime si neavand destula cercare in ce priveste nevointa si lupta duhovniceasca, era cu neputinta sa nu puna pret pe nevointa in sine. Indeobste, ispita cu care il bantuiesc demonii pe nevoitor se intemeiaza pe starea lui launtrica. „Daca omul insusi, spune Preacuviosul Macarie Egipteanul, „nu da pricina satanei sa-l supuna inrauririi, satana, nu poate nicicum sa puna stapanire pe el cu de-a sila” (Cuvantul 4, cap. 2).

Demonii i s-au infatisat lui Isachie in chip de ingeri de lumina; unul dintre ei era mai stralucitor decat ceilalti; demonii l-au numit pe acesta Hristos si au cerut nevoitorului sa se inchine lui. Prin inchinarea cuvenita numai lui Dumnezeu si pe care a dat-o, insa, diavolului, nevoitorul s-a supus demonilor, care l-au muncit prin saltarea silita a trupului (dantuire) pana ce l-au lasat pe jumatate mort. Preacuviosul Antonie, care-i slujea zavoratului, a venit la el cu hrana obisnuita; insa, vazand ca zavoratul nu scoate nici un cuvant si intelegand ca s-a intamplat cu el ceva aparte, a spart, cu ajutorul altor monahi, intrarea, care era inchisa cu totul, intrand in pestera lui Isaachie. L-au scos pe acesta afara ca pe un mort si l-au pus inaintea pesterii; bagand, insa, de seama ca mai traieste inca, l-au asezat in chilie pe pat. Preacuviosii Antonie si Teodosie il ingrijeau cu randul. Din pricina ispitei, Isaachie ramasese slabanogit cu mintea si cu trupul: nu putea sa stea in picioare, nici sa sada, nici sa se intoarca de pe o parte pe cealalta, fiind intins; vreme de doi ani a zacut nemiscat, mut si surd. In al treilea an a inceput sa vorbeasca si a cerut sa fie ridicat si pus in picioare. A inceput, apoi, sa umble ca un copil mic, insa nu a aratat nici un fel de dorinta sau gand sa mearga la biserica; acolo l-au dus abia-abia si numai cu sila; incetul cu incetul, a inceput sa stea in biserica lui Dumnezeu. Mai apoi, a inceput sa mearga si la trapeza, si s-a deprins putin cate putin, sa manance: in cei doi ani cat zacuse in nemiscare, nu pusese in gura nici paine, nici apa. In cele din urma, s-a liberat cu desavarsire de infricosata si uimitoarea pecete pe care o lasase asupra lui aratarea si lucrarea demonilor. Dar pana la sfarsitul vietii sale, Preacuviosul Isaachie a atins o inalta masura a sfinteniei.

  • Tot în tinerețe, Preacuviosul Nichita, din cauza râvnei năsăbuite a dobândit multă slavă din partea oamenilor lumești deoarece aceștia credeau că avea darul proorociei, dar în realitate demonii îi aduceau la cunoștință anumite lucruri.

Preacuviosul Nichita era mai tanar decat Preacuviosul Isaachie, insa a trait in aceleasi vremuri ca acesta. Manat de ravna, el a cerut egumenului sa-l blagosloveasca la nevointa zavorarii. Egumenul – pe atunci era egumen Preacuviosul Nikon – l-a oprit, spunandu-i: „Fiul meu ! Nu-ti este de folos tie, om tanar, sa petreci in nelucrare. Mai bine sa traiesti cu fratii: slujindu-le, nu te vei lipsi de plata ta. Insuti stii cum a fost inselat de diavol Isaachie, pe cand era zavorat: ar fi pierit, daca un har neobisnuit al lui Dumnezeu nu l-ar fi mantuit, pentru rugaciunile Preacuviosilor Parintilor nostri, Antonie si Teodosie”. Nichita a raspuns: „Eu nu ma voi lasa nicicum amagit de unele ca acestea, ci voiesc sa stau cu tarie impotriva mestesugirilor demonilor si sa-l rog pe Iubitorul de oameni Dumnezeu ca sa ma invredniceasca de darul facerii de minuni ca pe Isaachie zavoratul, care savarseste pana acum multe minuni”. Egumenul a zis iarasi: „Dorinta ta iti este mai presus de putere; ia seama, ca nu cumva, inaltandu-te, sa cazi. Eu iti poruncesc, dimpotriva, sa slujesti obstii, si vei primi cununa de la Dumnezeu pentru ascultarea ta”. Nichita, atras de o puternica ravna catre viata de zavorat, nu a vrut nicicum sa ia aminte la spusele egumenului. El si-a implinit gandul: s-a inchis pe sine in zavorare, petrecand acolo si rugandu-se fara a iesi nicaieri. Dupa o anumita vreme, a auzit o data, la vremea rugaciunii, un glas care se ruga impreuna cu el si a simtit o buna mireasma neobisnuita. Amagindu-se, si-a spus in  sinea sa: „Daca acesta n-ar fi fost inger, nu s-ar fi rugat impreuna cu mine si nu s-ar fi simtit buna mireasma a Sfantului Duh”. Dupa aceea, Nichita a inceput sa se roage cu osardie, zicand: „Doamne, arata-Te mie in chip intelegator, ca sa te vad pe Tine”. Atunci s-a facut catre el glas: „Esti tanar ! Nu ma voi arata tie, ca nu cumva, inaltandu-te, sa cazi”. Zavoratul a raspuns cu lacrimi: „Doamne ! Nu voi cadea nicicum in inselare, caci egumenul m-a invatat sa nu iau aminte la inselarea draceasca, ci voi face tot ce-mi poruncesti”. Atunci, sarpele pierzator de suflete, luand putere asupra lui, a zis: „Nu este cu putinta omului sa ma vada, aflandu-se in trup; ci, iata ! trimit pe ingerul meu, ca sa petreaca impreuna cu tine: implineste voia lui”. Spunand acestea, a stat inaintea zavoratului un demon in chip de inger. Nichita a cazut la picioarele lui, inchinandu-se ca unui inger. Dracul a spus: „De acuma nu te mai ruga, ci apuca-te de citit carti: prin acestea, vei intra intr-o necontenita impreuna-vorbire cu Dumnezeu si vei primi puterea de a da cuvant folositor de suflet, celor ce vin la tine, iar eu il voi ruga neincetat pe Ziditorul tuturor pentru mantuirea ta”. Zavoratul, increzandu-se in aceste vorbe, s-a amagit si mai mult: a incetat sa se mai roage, se indeletnicea cu cititul, il vedea pe demon rugandu-se neincetat si se bucura socotind ca un inger se roaga pentru el. Mai apoi, a inceput sa stea de vorba mult despre Scriptura cu cei ce veneau la el si sa propavaduiasca asemenea zavoratului din Palestina. Slava lui s-a raspandit printre oamenii lumesti si chiar la curtea marelui cneaz. De fapt, el nu proorocea, ci le spunea celor ce veneau la el,  incunostiintat fiind de catre demonul ce vietuia cu el, unde erau puse lucrurile furate si cele ce se petreceau in locuri departate.

Astfel, l-a instiintat pe marele cneaz Iviaslav, despre uciderea lui Goleb, cneazul de Novgorod, sfatuindu-l a-l trimite in Novgorod pe fiul sau, ca sa fie cneaz. Acest lucru a fost deajuns pentru mireni ca sa-l tina de prooroc pe zavorat. Este vrednic de luare aminte faptul ca mirenii si chiar monahii lipsiti de dreapta socoteala duhovniceasca sunt aproape totdeauna atrasi de amagitori, fatarnici si oameni care se gasesc in inselare draceasca, recunoscandu-i de sfinti si harismatici. Nimeni nu se putea masura cu Nichita in cunoasterea Vechiului Testament; insa nu suferea Noul Testament si niciodata nu se folosea in cuvintele sale de Evanghelie si de Epistolele Apostolice, nici nu ingaduia cuiva dintre cei care-l cercetau sa-i pomeneasca vreun rand din Noul Testament. Din pricina acestei orientari ciudate a invataturii lui, parintii manastirii Pecerska din Kiev au priceput ca este inselat de demon. Pe atunci, in manastire se aflau multi ~monahi sfinti, impodobiti cu daruri harice. Cu rugaciunile lor, ei l-au gonit pe diavol de la Nichita; Nichita a incetat sa-l mai vada. Parintii l-au scos pe Nichita din zavorare si i-au cerut sa le spuna ceva din Vechiul Testament; dar el s-a jurat ca niciodata n-a citit acele carti, pe care mai inainte le stia pe dinafara. S-a aratat ca uitase sa si citeasca din pricina urmarilor inselarii dracesti, si abia l-au deprins iar, cu mare osteneala, sa citeasca. Adus in sine prin rugaciunile Sfintilor Parinti, el si-a cunoscut si si-a marturisit pacatul, a plans pentru el cu lacrimi amare, a atins o masura inalta a sfinteniei si darul facerii de minuni prin vietuirea smerita in mijlocul obstei. In cele din urma, Sfantul Nichita a fost hirotonit episcop de Novgorod.

  • Diferența dintre Darul Proorociei de la Duhul Sfânt și înșelarea diavolească este limpede: Sfântul Duh vestește fără răgaz tainele cerești și pământești pe când diavolul mai întâi iscodește.

Putem sesiza diferența comparând modul în care un clarvăzător de la un azil de nebuni făcea tot felul de prevestiri cu ajutorul duhurilor căzute și cum s-a vestit pe loc împlinirea proorociei despre moartea împăratului Iulian Apostatul din vremea Sfântului Atanasie cel Mare:


In timpurile noastre, se afla in Moscova, intr-un azil de nebuni, un asemenea prooroc, la care se strangea o multime de curiosi – Ivan Iakovlevici. Un oarecare monah a fost vizitat  de niste moscoviti, care au inceput sa-l laude pe „proorocul” lor. Si spuneau ca s-au convins din proprie experienta de inainte-vederea lui, intrebandu-l despre o ruda a lor, care se afla ca ocnas in Nercinsk. lvan Iakovlevici n-a dat raspuns vreme de un ceas. Atunci  cand cei ce-l intrebasera au inceput sa-l zoreasca. el le-a zis: „Departe-i pana la Nercinsk?” Ei au raspuns: „Mai mult de 6000 de verste”. „Apoi degraba ajungi acolo ?„ – a intors cuvant „proorocul”. Raspunsul lui a fost ca exilatului i se rosesera picioarele pana la sange. Dupa oarecare vreme, cei care intrebasera au primit de la ruda din Nercinsk o scrisoare in  care acesta descria situatia sa grea si amintea si faptul ca picioarele ii fusesera roase de lanturi pana la sange”. „Inchipuiti-va ce clarviziune la Ivan Iakovlevici !”- cu aceasta exclamatie si-au incheiat moscovitii povestirea. Monahul a raspuns: „Nu-i vorba aici de nici o clarviziune, ci de o le~atura batatoare la ochi cu duhurile cazute. Sfantului Duh nu-i trebuie vreun ragaz: El vesteste fara intarziere tainele, atat pamantesti cat si ceresti. Sfantul Duh vesteste intotdeauna lucruri duhovnicesti. Ivan Iakovlevici l-a trimis pe demonul aflat pe langa el din Moscova in Nercinsk si care a adus o marturie desarta, materialnica, spre a indestula slava desarta a „proorocului” si curiozitatea oamenilor trupesti care il intrebasera, ca unul ce se tarase dupa caderea sa in patimi pacatoase si materializate !”. Ca pilda a lucrarii si caracterului inaite-vederii sfinte, daruite de Dumnezeu, infatisam o intamplare  vrednica de luare-aminte din istoria bisericeasca. Sfantul Atanasie cel Mare, arhiepiscopul Alexandriei, instiintandu-l pe Ammonie despre fuga sa de imparatul Iulian Apostatul, vorbeste: «In vremea aceea i-am vazut pe marii barbati ai lui Dumnezeu – Teodor, intai statatorul manastirii Tabenisiotilor si Pammon, avva monahilor care traiau in imprejurimile Antinoei. Hotarand sa ma ascund la Teodor, m-am suit in barca lui, care era acoperita din toate partile; Pammon ne-a intovarasit dintr-un simtamant de cinstire. Vantul nu era prielnic, eu ma rugam intru stramtorarea inimii; monahii lui Teodor, iesind pe mal, au tras barca. „Avva Pammon, vazand intristarea mea, ma mangaia. Eu i-am raspuns: crede-ma ca nu are inima mea atata barbatie in vreme de pace cata are in vreme de prigoana: caci patimind pentru Hristos si intarit fiind prin harul Lui, nadajduiesc cu atat mai mult ca primesc de la EI mare mila, de as fi si ucis”. Nici nu mi-am terminat cuvintele, ca Teodor s-a uitat la Avva Pammon si a zambit; Pammon s-a uitat la randul sau la el, zambind. Eu i-am zis: „De ce radeti de cuvintele mele, ma invinuiti oare de frica ?” Teodor, intorcandu-se catre Pammon, zice: „Spune Patriarhului pricina rasului nostru”. Pammon a raspuns: „Tie ti se cuvine aceasta”. Atunci, Teodor a spus: „In acest ceas, Iulian a fost ucis in Persia, dupa cum a prezis despre el Dumnezeu: ,barbatul dispretuitor si asupritor si semet nimic nu va savarsi”. (Avac. 4, 5). Se va scula imparat crestin, barbat ales, dar zilele lui vor fi scurte. De aceea, nu te afunda in Tebaida, nu te osteni, ci te intoarce, in taina, in intampinarea noului imparat: te vei vedea cu el in cale, te va primi cu multa bunavointa si te vei intoarce la Biserica ta, iar pe el il va lua degraba Dumnezeu din aceasta viala”. Asa s-au si intamplat toate” (Sancti Athanasii, Opera omnia, tom. 2, pag. 979-982).


  • Din pricina râvnei nesăbuite pentru nevoința trupească, un mirean intors de la schisma rascolnicilor, a fost amăgit de demoni, crezând înșelării ce i s-a arătat în chip de porumbel, că ar fi Duhul Sfânt, apoi a căzut în patima desfrânării.

Experientele mai noi intaresc cele aratate cu limpezime de experientele vremurilor trecute. Inselarea astfel se numeste, pe limba monahilor, amagirea de sine unita cu amagirea draceasca – este si acum o urmare statornica a retragerii mai inainte de vreme intr-o adanca insingurare ori a unei nevointe deosebite in singuratatea chiliei. Pe vrema cand scriitorul acestor sfaturi ascetice, tanar fiind, mergea prin anii 1824-1825, in lavra Aleksandru Nevski spre a se sfatui in legatura cu gandurile sale cu monahul Ioanichie, lumanararul lavrei, ucenicul staretilor Teodor si Leonid, la acest monah veneau pentru sfat duhovnicesc, multi mireni care duceau o viata ascetica (Monahul Ioanichie era ruda de sange cu staretul Teodor. Dupa sfarsitul acestuia, el nu a rupt legatura cu Leonid, si in cele din urma, pentru a vietui impreuna cu el, s-a mutat in sihastria Optinei). Venea la el si un soldat din regimentul Pavlovski, Pavel pe numele sau, intors de curand din schisma rascolnicilor, fost, mai inainte, invatator al acestora, om cu oarecare stiinta de carte. Fata lui Pavel stralucea de bucurie. El, insa, din pricina ravnei foarte puternice care se aprinsese in el, s-a aruncat la o nevointa trupeasca lipsita de masura si nepotrivita cu firea lui, avand multe lipsuri in vederile sale despre nevointa sufleteasca. Odata, Pavel statea noaptea la rugaciune. Deodata, in jurul icoanelor s-a ivit o lumina cu stralucire de soare, si in mijlocul acelei lumini – un porumbel alb, stralucitor. Din porumbel s-a facut auzit un glas: „Primeste-ma: eu sunt Sfantul Duh; am venit sa te fac lacas al meu”. Pavel a incuviintat cu bucurie. Porumbelul a intrat in el prin gura, iar Pavel, istovit de post si priveghere, a simtit deodata in sine, lucrand cu putere, patima desfranarii: a parasit rugaciunea, a fugit la bordel. Patima lui nesatioasa era cu neputinta de ostoit. Toate bordelurile si toate prostituatele pe care si le putea ingadui devenisera pentru el a doua familie. In cele din urma, si-a venit in fire. Amagirea sa de catre aratarea draceasca si intinarea sa datorata urmarilor inselarii le-a descris intr-o scrisoare catre ieroschimonahul Leonid, care traia pe atunci in manastirea Aleksandru Svirsk.

  • Un monah rus slăvit de oameni pentru vedeniile mincinoase, era atât de înșelat încât a ajuns să creadă că Sfântul Ioan Botezătorul i-a poruncit să ucidă părinți din mănăstire și oaspeți ai schitului!

In scrisoare strabatea inalta stare duhovniceasca de mai inainte a celui cazut. Suspomenitul tanar era pe atunci ucenic de chilie al ieroschimonahului Leonid (anii 1827-1828), si citea, cu binecuvantarea staretului, scrisoarea lui Pavel. In primavara anului 1828, ieroschimonahul Leonid s-a mutat din manastirea Svirsk mai intai in pustia Ploscensk, iar apoi in Pustia Optinei. El a fost insotit de ucenicul sau de chilie, care a cercetat, cu acest prilej, cateva manastiri din eparhiile Kaluga si Orlov. Pe cand se afla in vestita pustie Bieloberejsk, era slavit pentru nevointele sale monahul rasofor Serapion, care  vazuse un inger in timpul pravilei sale de chilie. Nu numai mirenii, ci si monahii – dat fiindca la noi in Rusia domneste nevointa trupeasca, iar in ce priveste pe cea sufleteasca aproape ca s-a pierdut si pomenirea ei – il proslaveau pe Serapion, socotindu-l ca pilda de viata monahala. In anul 1829, Serapion s-a mutat, din pricina zdruncinarii sale sufletesti, in Pustia Optinei, spre a se calauzi dupa sfaturile ieroschimonahului Leonid.

In timpul uneia din sfatuirile sale cu staretul, i-a smuls acestuia o parte insemnata din barba. Serapion, caruia i se randuise a locui in schitul Pustiei Optina, din cinstire pentru slava sa de nevoitor, a venit o data, noaptea, la intai statatorul Schitului, Ieromonahul Antonie, vestindu-i ca Ioan Botezatorul i se aratase, poruncindu-i sa-i injunghie pe Antonie, pe ieroschimonahul Leonid, pe ieroschimonahul Gavriil si pe mosierul Jeliabovski, care era atunci oaspete al schitului. „Dar unde ti-e cutitul ?” l-a intrebat istetul si neinfricatul Antonie. „N-am cutit”, a raspuns inselatul. „Apoi ce-ai venit sa tai fara cutit ?” – i-a intors cuvantul Antonie si l-a inchis in chilie pe cel inselat, pe care a trebuit sa-l trimita la casa de nebuni, unde s-a si sfarsit. Pare-se ca inainte de moarte, Serapion si-ar fi venit in fire si ar fi plecat cu nadejde de mantuire.

  • Duhurile căzute caută întotdeauna să primească învoire de la cei înșelați, pentru a pune stăpânire pe ei, pe când atunci când au loc cu adevărat descoperiri dumnezeiești (de care nu pare a mai fi nimeni vrednic în veacul de acum), mintea omenească nu mai poate cugeta cele ale sale.

Trebuie sa bagam de seama, ca duhul cazut, voind sa puna stapanire pe nevoitorul lui Hristos, nu lucreaza ca unul ce are putere, ci cauta sa atraga invoirea omului la inselarea ce i se pune inainte, si, primind aceasta invoire, pune  stapanire pe cel ce i-a dat-o. Sfantul David, zugravind bantuirea ingerului cazut asupra omului, arata adevarul intocmai, atunci cand spune: „Pandeste, ca sa apuce pe sarac, sa apuce pe sarac daca-l va trage pe el in latul lui” (Ps. 9, 30). „Sfantul Duh lucreaza cu de  la Sine putere, ca un Dumnezeu; vine atunci cand omul care s-a smerit si s-a micsorat pe sine nu-i asteapta nicicum venirea. Deodata schimba mintea, schimba si inima. Prin lucrarea sa cuprinde intreaga vointa si toate puterile omului, care nu are putinta de a chibzui asupra lucrarii care se savarseste cu el.

Harul, atunci cand este in cineva, nu-i arata nimic din cele obisnuite sau dintr-ale Scripturi ci il invata in chip tainic care nu le-a vazut si nu si le-a inchipuit niciodata. Atunci, mintea deprinde in chip ascuns tainele inalte si ascunse pe care, potrivit Dumnezeiescului Pavel, nu le poate vedea ochiul omenesc, nici mintea nu poate, de la sine, sa le atinga… Mintea omeneasca, prin sine insasi, fara a fi unita cu Domnul, chibzuieste dupa puterea ei. Iar atunci cand se uneste cu focul Dumnezeirii si cu Sfantul Duh, atunci este cu totul stapanit de Dumnezeiasca Lumina, se face cu totul lumina, se aprinde in flacara Atotsfantului Duh, se umple de intelegere Dumnezeiasca, si ii este cu neputinta, in flacara Dumnezeirii, sa cugete la ale sale sau la cele pe care le-ar voi„. Astfel graia Preacuviosul Maxim Capsocalivitul, Precuviosului Grigorie Sinaitul. (Filoc. rom., vol. VII).

  • Cuviosul Pahomie cel Mare îl alungă pe spurcatul diavol care încerca să îl amăgească, spunându-i că este Hristos, vedenia fiind plină de tulburare și de teamă.

Dimpotriva, in timpul aratarilor dracesti totdeauna ii este lasata omului libertatea de a chibzui asupra aratarii, daca sa o primeasca sau nu. Aceasta reiese din incercarile demonului de a-i amagi pe sfintii lui Dumnezeu. O data, atunci cand Preacuviosul Pahomie cel Mare petrecea in insingurare, in afara de zarva manastirii, i s-a infatisat diavolul intru lumina mare, zicand: „Bucura-te, Pahomie. Eu sunt Hristos, si am venit la tine ca la un prieten al meu”. Sfantul, chibzuind in sine, si-a spus: „Venirea lui Hristos la om este unita cu bucuria, in chip strain de frica. In acel ceas pier toate cugetarile omenesti: atunci, mintea toata, atinteste cu privirea pe Cel vazut. Ci eu, vazandu-l pe acesta care mi se infatiseaza, ma umplu de tulburare si de teama. Acesta nu este Hristos, ci satana„.

Chibzuind astfel, Preacuviosul i-a spus cu indraznire celui ce i se aratase: „Diavole! Pleaca de la mine: blestemat sa fii tu, si vedenia ta si rautatea viclenelor tale ganduri”. Diavolul a pierit fara intarziere, umpland chilia de putoare. (Vietile sfintilor, 15 mai).

  • Toți cei care primesc înșelările se recunosc vrednici de vederea îngerilor. Sfinții Părinți ne învață că mai întâi trebuie să purtăm crucea și că doar smerenia desăvârșită îl ajută pe om să sporească, nicidecum părerea bună despre sine și laudele din partea oamenilor.

Nu este cu putinta omului care se afla inca pe taramul cugetarii trupesti, care nu a primit o cugetare duhovniceasca asupra firii omenesti cazute, sa nu puna oarecare pret pe faptele sale si sa nu recunoasca in sine o oarecare vrednicie, oricate vorbe smerite ar rosti si oricat de smerit ar parea la aratare unul ca acesta. Adevarata smerenie nu sta in firea cugetarii trupesti, fiindu-i acesteia cu neputinta: smerenia tine de intelegerea duhovniceasca, Preacuviosul Marcu Ascetul spune: „Cei care nu se socotesc pe sine datornici catre orice porunca a lui Hristos, cinstesc trupeste legea lui Dumnezeu, neintelegand cele ce zic, nici cele pe care se intemeiaza: de aceea ei socotesc ca implinesc legea desavarsit prin fapte” (Cuvant despre legea duhovniceasca, cap.34).

Din cuvintele Preacuviosului Parinte se arata limpede ca cel care recunoaste in sine vreun lucru bun, se afla in stare de amagire de sine. Aceasta stare de amagire de sine slujeste ca temei pentru inselarea demonica: ingerul cazut isi afla adapost in intelegerea gresita, trufasa a crestinului, la care se adauga lesne si amagirea sa, iar prin amagire il supune pe om stapanirii sale, aruncandu-l in asa-numita inselare demonica. __Din experientele aratate mai sus se vede ca nici unul din cei inselati nu s-a socotit pe sine nevrednic de vederea ingerilor, asadar a recunoscut in sine o oarecare vrednicie.__ Nici nu poate cugeta astfel despre sine omul trupesc si sufletesc. De aceea au si zis Sfintii Parinti indeobste despre toti nevoitorii lipsiti de deprindere indestulatoare cu lucrarea sufleteasca si neadumbriti de har, ca pe pe acestia linistirea ii pierde.

Pilduitoare este purtarea Preacuviosilor Varsanufie cel Mare si a tovarasului sau de nevointe Ioan Proorocul (care erau ei insisi zavorati in chinovia avvei Serid, pentru ca tot vorbim despre zavorati si linistire). Intreaga obste a acelei manastiri, sau cel putin, cea mai mare parte a obstii, se calauzea dupa povatuirile acestor mari bineplacuti ai lui Dumnezeu, plini din belsug de Duhul Cel Dumnezeiesc; se calauzea dupa povetele lor insusi egumenul Serid, pe care Varsanufie cel Mare il numea fiu. Serid, il slujea de altfel, pe sfantul Staret, care petrecea inchis cu desavarsire in chilie, primind la sine doar pe Serid si prin aceasta dand raspunsuri scrise celorlalti frati. Calugarii manastirii, calauziti de cuvintele ziditoare ale barbatilor insuflati de Dumnezeu, au aratat sporire duhovniceasca grabnica si imbelsugata. Unii dintre ei au devenit buni pentru viata in zavorare, la care au si fost chemati de Dumnezeu, Cel Care vazuse dinainte inzestarea lor. Astfel, Varsanufie cel Mare i-a prevestit lui Ioan de la Berseba ca lui i-a fost mai dinainte randuita de Dumnezeu linistirea, si pregatindu-l pe acest monah prin vietuirea dupa poruncile evanghelice in mijlocul obstei calugaresti, in cuptorul ascultarii, la vremea potrivita, aratata de Dumnezeu, l-a adus la zavorare. (Raspunsurile 1-54).

Din schimbul de scrisori dintre Marele Varsanufie si Ioan de la Berseba se poate vedea ca Ioan era inviforat de cugete patimase si dupa intrarea in zavorare. Alti monahi carora le-a fost ingaduita zavorarea erau si mai tulburati de patimi; dar zavorarea nu le-a fost oprita. Dimpotriva, Preacuviosului Avva Dorotei, care se deosebea atat prin intelepciunea lumeasca, precum si prin cea duhovniceasca, prin inzestrarea de a calauzi pe alti monahi si care aratase cu fapta acest dar duhovnicesc, staretii purtatori de Duh i-au oprit zavorarea, oricat ar fi dorit-o el. „Linistirea”, i-au spus ei, „da omului pricina de cugetare semeata mai inainte ca el sa se fi dobandit pe sine, adica sa fie neprihanit. Doar atunci are loc adevarata linistire, cand omul a purtat deja crucea. Si astfel, daca vei patimi impreuna cu aproapele, vei primi ajutor; iar daca te vei tine deoaparte de impreuna-patimire, voind sa intri in cele ce sunt mai presus de masura ta, sa stii atunci ca vei pierde si ceea ce ai. Nu te abate nici inauntru, nici 22 in afara, ci tine mijlocul, pricepand care este voia Domnului, „ca zilele rele sunt” (Efes.S, 16.- Raspunsul 311).

Cuvintele mele au urmatorul inteles: nu te increde in linistire, si nu fi nepasator in indeletnicirile tale, pe care le ai de facut: iata calea de mijloc, care nu cunoaste primejdia caderii. In linistire trebuie sa ai smerenie, iar in indeletnicirile tale sa fii cu trezvie, si sa-ti infranezi cugetul tau. Toate acestea nu sunt ingradite de oarecare soroc de vreme. Oricine este dator sa rabde cu multumire cele ce vin fara putinta de ocolire asupra lui. Cu cat se pogoara omul mai mult in smerenie, cu atata sporeste. Ramanerea in chilia ta nu te face incercat, pentru ca tu esti in ea, ferit de necazuri; pare-se ca din lipsa luptei cu dracii, care pe cel zavorat in chilie il aduce intr-asemenea scarba si razboi, care sunt cu totul necunoscute monahului de chinovie (Vezi Vietile Preacuviosilor Antonie cel Mare, Onufrie cel Mare si ale altor pustnici si zavorati). Iar prin faptul ca lasi, inainte de vreme, toate indeletnicirile, vrajmasul iti gateste nu odihna, ci mai mult tulburari, ca sa te faca sa spui, in cele din urma: „Mai bine nu m-as fi nascut” (Raspunsurile 312,313).

  • Înșelările și vedeniile mincinoase sunt însoțite de simțăminte amăgitoare care sunt luate de cei înșelați drept „stări harice”, iar de multe ori aceștia se fac propovăduitori de învățături mincinoase în fața oamenilor, câștigând multă slavă înaintea lor, sau chiar întemeiază secte și erezii.

Preacuviosul Dorotei, recunoscut ca sfant de catre Biserica soborniceasca, unul din cei mai alesi scriitori ascetici, a vietuit in chinovie, printre frati, iar dupa sfarsitul sfintilor povatuitori si-a intemeiat propria sa manastire si a fost intai-statator al ei. Sfantul Ioan Scararul atentioneaza ca cei inclinati spre cugetare semeata si alte patimi sufletesti nu trebuie nicicum sa-si aleaga viata in pustnicie, ci sa petreaca in mijlocul obstii si sa se mantuiasca prin lucrarea poruncilor (Cuvantul 8, cap. 10, 18, 21, 25 – Cuvantul 27, cap. 13, 36): caci orice fel de vietuire, fie in pustie, fie in chinovie, atunci cand este potrivit, atunci cand este potrivit cu voia lui Dumnezeu, si are ca tel a placea lui Dumnezeu, este preafericit (88 de capete ale Preacuviosului Simeon Noul Teolog). Din zavorarea de mai inainte de vreme odrasleste inselarea draceasca, nu numai cea care bate la ochi, ci si cea care este nevazuta la aratare: a cugetului, a sufletului, fara de asemanare mai primejdioasa decat cea dintai, ca una care se tamaduieste foarte anevoie, iar adesea nici nu cunoaste tamaduire. Acest rod al inselarii, care se intemeiaza pe cugetarea semeata, este numit de catre Sfintii Parinti „parere” (Ale Sfantului Grigorie Sinaitul, capetele 128,131,132), atunci cand nevoitorul primeste pareri mincinoase despre lucrurile duhovnicesti si despre sine, socotindu-le adevarate. Parerilor si vedeniilor mincinoase le urmeaza intotdeauna, potrivit legaturii firesti de simtire si de lucrare dintre minte si inima, simtiri amagitoare, desfatatoare ale inimii: ele nu sunt altceva decat lucrarea unei patimi subtiri a dulcetii si slavei desarte. Cei molipsiti de catre aceasta inselare se fac propavaduitori ai unei invataturi ascetice mincinoase, cateodata si ereziarhi, spre vesnica pieire a lor si a celor apropiati lor. Sfantul Isaac Sirul pomeneste, in cel deal 55-lea Cuvant, ca un oarecare Malpas a dus in pustnicie o viata foarte aspra de nevoitor, cu telul de a atinge o inalta stare duhovniceasca, si a cazut in trufie si inselare demonica vadita, facandu-se intemeietor si capetenie a sectei evhaitilor.

  • Învățătorii mincinoși îi fac pe păcătoși să creadă că sunt în stare să dobândească daruri duhovnicești fără să ducă o viață de pocăință și fără o smerenie desăvârșită, ce presupune a te socoti cel mai nevrednic dintre oameni.

Spre exemplu, Francisc de Assisi a ajuns la cea mai cumplită înșelare drăcească, rătăciții considerând în mod hulitor că Dumnezeu ar fi putut vreo clipă să considere că ar putea să-i dea întâietate ereticului Francisc, înaintea lui Hristos!

Ca pilda de carte ascetica scrisa in acea stare de inselare numita „parere” putem da lucrarea lui Toma de Kempis, numita „Urmarea lui Hristos”. Ea rasufla o patima subtire a dulcetii si o cugetare semeata, care naste in oamenii orbiti si plini pe deasupra peste masura de patimi, o desfatare pe care ei o socot gustare a harului Dumnezeiesc. Nefericitii si intunecatii ! Ei nu pricep, ca adulmecand damful subtire al patimilor care traiesc in ei, se indulcesc de el, socotindu-l in orbirea lor, mireasma a harului ! Ei nu inteleg ca de desfatarea duhovniceasca sunt in stare doar sfintii, ca inaintea desfatarii duhovnicesti trebuie sa mearga pocainta si curatirea de patimi, ca desfatarea duhovniceasca nu sta in puterea pacatosului, ca el trebuie sa se cunoasca pe sine ca fiind nevrednic de desfatare, sa o alunge, daca aceasta va incepe sa-i dea tarcoale, sa o alunge ca pe un lucru nepotrivit cu el, ca pe o vadita si pierzatoare amagire de sine, ca pe o miscare subtire a slavei desarte, a cugetarii semete si a patimii dulcetii. In pustnicie, au ajuns, asemenea lui Malpas, la cea mai vartoasa inselare demonica Francisc de Assisi, Ignatiu de Loyola si alti nevoitori ai latinilor (Dupa caderea Bisericii de Apus de la cea din Rasarit), recunoscuti de ei ca sfinti. „Atunci cand Francisc a fost rapit la cer” spune scriitorul Vietii acestuia, „Dumnezeu Tatal, vazandu-l, S-a intrebat, fiind pentru o clipa in nedumerire: cui sa dea intaietate, Fiului Sau Celui dupa fire, sau fiului dupa har – Francisc”. Ce poate fi mai cumplit, mai had decat aceasta hula, ce poate fi mai intristator decat aceasta amagire !

Fragmente extrase din: Sfântul Ignatie Briancianinov – „Despre înșelare”- PDF

Citiți și: https://invataturilesfintilorparinti.wordpress.com/2018/05/12/staretul-iosif-isihastul-mustra-o-monahie-inselata-de-diavol-careia-i-se-parea-ca-e-vazatoare-cu-duhul/

https://invataturilesfintilorparinti.wordpress.com/2018/04/29/cuviosul-serafim-rose-felul-acesta-de-calauzire-nu-este-dat-unor-vremuri-ca-ale-noastre-si-sa-fim-sinceri-noi-in-starea-noastra-de-slabiciune-stricaciune-si-pacatosenie-nici-n/

https://invataturilesfintilorparinti.wordpress.com/2017/06/04/de-ce-duhovnicii-contemporani-despre-care-se-spune-ca-au-avut-viata-sfanta-nu-au-intrerupt-pomenirea-ierarhilor-dupa-venirea-papei-in-romania/

https://invataturilesfintilorparinti.wordpress.com/2017/07/15/de-ce-ne-plac-falsii-sfinti-contemporani/

https://invataturilesfintilorparinti.wordpress.com/2017/07/10/a-face-sfant-pe-oricine-inainte-de-proslavirea-lui-dumnezeu-este-hula-impotriva-duhului-sfant/

https://invataturilesfintilorparinti.wordpress.com/2017/08/06/smerenia-falsa-i-a-cuprins-pe-foarte-multi-chiar-si-din-randul-asa-zisilor-marturisitori/

https://invataturilesfintilorparinti.wordpress.com/2017/07/09/despre-fratii-cei-mincinosi/

Publicat în Inselari contemporane | 3 comentarii

Mărturisirea publică de credință a ieromonahului Teofan Andone – Mănăstirea Petru Vodă


Către

Prea Cuviosul Părinte Arhimandrit Hariton Negrea

Starețul Mînăstirii „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”

„Petru Vodă” („Hașca”), jud. Neamț

 

Prea Cuvioase Părinte Stareț,

 

Subsemnatul, ieromonah Teofan Andone, în vîrstă de 64 ani, viețuitor al mînăstirii „Petru-Vodă”, jud. Neamț în perioada 23 martie 2010 – 28 aprilie 2017, vă aduc la cunoștință următoarele:

Nu cu mult timp în urmă mi-a fost predată o lecție de ortodoxie, de „bărbăție duhovnicească” și de curaj, cum nu mi s-a mai întîmplat niciodată. De către cine? De către sora Eugenia Andone, care s-a retras de la mînăstirea „din vale” („Paltin”) și s-a îngrădit de erezia ecumenismului. Amintind aici de sora Eugenia Andone, nu mă îndoiesc că știți bine de cine este vorba și de ce purtăm același nume de familie. Această lecție aspră și usturătoare mă îndeamnă să vă scriu astăzi și să vă readuc în atenție cele pe care le-am discutat împreună, în mai multe rînduri, fie în cancelaria stăreției, fie în chilia dvs. Ele s-au referit cu precădere la situația creată de hotărîrile „adunării cretane” (iunie 2016) și cele ale Sfîntului Sinod al B.O.R. (oct. 2016), care m-au îndemnat și pe mine, ca și pe mulți alții, la îngrădirea de erezia ecumenismului și la oprirea pomenirii ierarhului locului (Vlădica Teofan) la sfintele slujbe.

De altfel, vă este foarte bine cunoscut faptul că, după o scurtă perioadă de „iconomie”, începînd din ziua de 07 decembrie 2016, nu am mai participat la programul liturgic al mînăstirii. Aceasta, pînă în ziua de 28 aprilie 2017, cînd după așteptare zadarnică și (probabil) naivă, în nădejdea că lucrurile se vor îndrepta, am decis să mă retrag din mînăstire.

Pînă la data la care vă scriu aceste rînduri, nu am cunoștință ca situația să se fi schimbat, adică obștea mînăstirii să procedeze la îngrădirea de erezie și la încetarea pomenirii arhiereului.

Întîrzierea cu care fac public cunoscute toate acestea, evident că, nu mă onorează. Se afirmă adesea că „…mai bine mai tîrziu decît niciodată…”, deși este dovedit faptul că, de nenumărate ori, acest „prea tîrziu” a devenit „foarte tîrziu” sau „mult prea tîrziu”. Sper că, nu se întîmplă astfel, și cu mine, acum.

De aceea, nu mai întîrzii a vă mărturisi dvs., întregii obști a mînăstirii, precum și tuturor celor ce vor citi aceste rînduri că socotesc „adunarea cretană” (iunie 2016) ca fiind un sinod tîlhăresc, mincinos, ecumenist și eretic. Pe cale de consecință nu primesc și nu accept hotărîrile și documentele elaborate acolo, mă scîrbesc de ele și le lepăd ca fiind neortodoxe, viclene și pline de hule. Numai faptul că acordă recunoaștere instituțională și legalitate panereziei ecumenismului și așa-zisului „consiliu mondial al bisericilor”, că provoacă în chipul cel mai vădit și scandalos caracterul eclesial al înșelărilor și al ereziilor, sînt suficiente și mai mult decît suficiente, pentru orice ortodox cu mintea sănătoasă ca să se depărteze și să se îngrădească de astfel de erezii și, mai mult, să se oprească la a avea comuniune bisericească și de orice alt fel cu cei ce le popovăduiesc ori le acceptă.

Astăzi, documentele și hotărîrile eretice ale acestei „adunări cretane”, precum și concluziile formulate în ședința de lucru a Sfîntului Sinod al B.O.R. (oct. 2016) sînt arhicunoscute și sînt supuse, aproape fără întrerupere, unor interpretări, analize și dezbateri ample, care par a nu mai avea sfîrșit.

S-a impus, însă, fără nici cea mai mică îndoială, faptul că, ne aflăm în plină și intensă etapă de răspîndire și consolidare a acestei panerezii a ecumenismului.

Ori, eu, unul, nu voiesc, în nici un chip, să mă fac părtaș la toate acestea, ci, dimpotrivă, doresc să mă delimitez, să mă depărtez clar, deplin și definitiv de orice aduce întinare credinței noastre ortodoxe celei dulci, smerite, prigonite și veșnice, precum și Bisericii dreptmăritoare strămoșești. Ceea ce, de altfel, și fac și întăresc acum, din nou, prin această mărturisire, care nu se vrea nici trufașă și nici înfățișîndu-se ca un act de bravură.

Așadar, ca să nu vă obosesc cu lungimea epistolei (aproape că) închei aici, neascunzîndu-mi marea durere și multa amărăciune, constatînd că, nici pînă acum, obștea mînăstirii nu s-a îngrădit, (așa cum de altfel obligă canonul 15 al Sinodului I-II Constantinopol (861) și canonul 31 al Sfinților Apostoli) de această panerezie spurcată a ecumenismului ce a fost impusă oficial ca doctrină eclesiologică și politică misionară în Biserica Ortodoxă. Mai mult, obștea mînăstirii continuă să pomenească pe arhiereul locului, deși acesta a participat nemijlocit la „adunarea cretană”, a semnat toate documentele și și-a însușit și asumat hotărîrile eretice și hulitoare ale acesteia (și de care nu s-a delimitat public și fără echivoc nici pînă acum).

V-am spus și cînd m-am retras din mînăstire și vă scriu și acum că, rămînerea mea în obște devenise imposibilă, pentru că, în circumstanțele date, aș fi recunoscut că și eu sunt ecumenist și eretic.

Vicleana „linie roșie” a „potirului comun” nu cred că va mai reuși să amăgească în continuare pe mulți dintre cei care „cu multă înțelepciune” și „cu profund discernămînt”, așteaptă izbăvirea, ci am mari nădejdi că destui părinți și frați ai mînăstirii vor înțelege, pînă la urmă, ce au de făcut pentru a dobîndi darul veșnic al mîntuirii.

Așadar, pînă cînd un Sfînt Sinod Ortodox nu va avea loc în mod oficial și nu va condamna „adunarea cretană” și toate ereziile introduse de aceasta în viața Bisericii Ortodoxe și nu va condamna pe toți cei care le propovăduiesc ori le acceptă, sînt dator să mă îngrădesc de toate ereziile acestea spurcate și să mă țin cît mai departe de orice comuniune bisericească cu cei învinovățiți de erezie.

Mai mult de atît ce pot să vă mai scriu, că nu mă pricep? Ca fost milițian și (pentru scurt timp) polițist la „circulație”, nu mă rușinez și – ce să fac? – admit că nu am la îndemînă abilitățile lexicale adecvate, menite să înfrumusețeze epistola. Așa, încît, mă opresc aici și semnez fără rezerve,

 

ieromonah Teofan Andone

 

astăzi, 12 iunie 2018

 

Prea Cuviosului Părinte Arhimandrit Hariton

Starețul Mînăstirii „Sfinții Arhangheli Mihail

și Gavriil”, „Petru Vodă” („Hașca”),

jud. Neamț

Sursa

Publicat în Ecumenism, Evenimente cotidiene importante | 4 comentarii

Scrisoarea de mărturisire a sorei Eugenia Andone adresată Maicii Iustina, Stareța Mănăstirii „Paltin” („Petru-Vodă”)


Preacuvioasă maică stareță,

Subsemnata (sora) EUGENIA ANDONE, în vârstă de 64 ani, viețuitoare a mănăstirii “PALTIN”, PETRU-VODĂ, jud. Neamț, din data de 04 august 2010, vă aduc la cunoștință că, după îndelungă chibzuință și cercetare amănunțită, pe cât mi-a stat în putere, am hotărât să mă retrag din mănăstire, din următoarele motive, pe care, de altfel, vi le-am înfățișat și prin viu grai:

La aproape 2 (doi) ani de la încheierea lucrărilor sinodului mincinos, tâlhăresc și ecumenist din Creta (iunie 2016) și a publicării concluziilor formulate și exprimate în cadrul ședinței de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române (29 octombrie 2016), conducera și obștea mănăstirii “PALTIN” nu au exprimat o opinie clară și puternică în legătură cu documentele eretice elaborate de acestea și pe care să le respingă cu toată hotărârea. Dar, mai ales, nu au pus în aplicare, după datorie și după cum se cuvenea, prevederile Canoanelor 31 Apostolic și 15 al Sinodului I-II Constantinopol (861), care obligă la îngrădirea imediată de arhiereul ce “propovăduiește erezii în public și cu capul descoperit le învață”.

Așadar, nedorind să mă fac părtașă la această erezie spurcată a ecumenismului, condamn așa-numitul sinod din Creta (iunie 2016) ca adunare eretică, nu primesc, mă scârbesc și lepăd toate hotărârile acestuia, pe motiv că legiferează panerezia ecumenismului sincretist ca doctrină eclesiologică și politică misionară în Biserica Ortodoxă, acordă statut eclesial ereziilor monofizismului, papismului și protestantismului, aprobă căsătoriile mixte, recunosc așa-numitul “consiliu mondial al bisericilor” și multe altele pe care nu le mai înșir aici.

Temeiurile scripturistice, apostolice, patristice și canonice, atât de mult dezbătute în ultima vreme, sunt îndestulătoare pentru a mă întări în hotărârea pe care am luat-o; și ele nu vă sunt necunoscute. Dimpotrivă. Și ,cu toate acestea, mănăstirea nu se delimiteaza decisiv, tranșant de erezie și de cei ce o propovăduiesc, așteptând, zice-se, “cu discernământ și înțelepciune”, ajungerea la acea “linie roșie” a “potirului comun”, și celelalte de acest fel, pentru a se proceda la întreruperea pomenirii la sfintele slujbe a ierarhului locului care a semnat direct hotărârile adunării din Creta.

De aceea, pentru a nu lungi cuvantul, mărturisesc, în chip hotărât și neclintit, decizia mea de a ma îngrădi de această erezie spurcată a ecumenismului, precum și de toate celelalte erezii și de a nu avea comuniune bisericească  cu nimeni din cei ce le promovează și cei ce le acceptă.

Iar, pentu că, rămânând în mănăstire ar fi însemnat că recunosc faptul  că și eu sunt ecumenistă și eretică, am decis să mă îndepartez și să mă îngrădesc până când un Sfânt Sinod Ortodox se va întruni oficial și va condamna adunarea din Creta, ereziile introduse de aceasta în viața Bisericii și , nominal, pe toți arhiereii ce vor rămâne adepții acestor hule nemaiauzite și pe aceia ce vor urma lor.

Mai adaug doar atât: rămân, pe mai departe, fiica dreptcredincioasă a Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolești, fără a avea nici cea mai firavă intenție de a mă separa de Ea și a mă alătura unor comunități eretice și schismatice sau de a intra sub ascultarea altui episcop decât cel al locului.

 

04 iunie 2018                                                                sora EUGENIA ANDONE

 

Preacuvioasei maici Iustina,

Stareța mănăstirii “PALTIN”, PETRU VODĂ, jud. Neamț

Srisoarea deschisă poate fi descărcată în format pdf de aici: 2018.06.11 – scrisoare

 

Sursa 

Publicat în Ecumenism, Evenimente cotidiene importante | 3 comentarii

Sfântul Teofan Zăvorâtul despre mărturisirea Botezului prin închinarea de bunăvoie lui Dumnezeu


O nouă făptură în Hristos prin Sfântul Botez

„Dacă este cineva in Hristos, este făptură nouă” invaţă Apostolul (II Corinteni 5, 17). Creştinul devine această făptură nouă prin Botez. Din cristelniţă omul nu iese nicidecum la fel cum a intrat. Cum este lumina faţă de intuneric, cum e viaţa faţă de moarte, aşa este un
om botezat faţă de unul nebotezat. Zămislit intru fărădelegi şi născut in păcate, inainte de botez omul poartă in el toată otrava păcatului, cu toată povara urmărilor acestuia. Se află intro stare de necinste pentru Dumnezeu; este din fire un fiu al maniei. Este un om distrus, cu toate părţile şi puterile sale răvăşite, indreptate cu precădere spre inmulţirea păcatului. E robul aflat sub inraurirea Satanei, care lucrează cu putere multă in el din pricina păcatului care zace in el. Iar in urma a toate acestea, după moarte va fi negreşit fiu al iadului, unde se va chinui in veci alături de stăpanul său şi de slugile şi ajutoarele acestuia.

Botezul ne izbăveşte din toate aceste răutăţi. El ridică blestemul cu puterea Crucii lui Hristos şi aduce iar binecuvantarea. Cei botezaţi sunt fiii lui Dumnezeu, aşa cum Domnul insuşi i~a indreptăţit a fi: „Şi dacă suntem fii, suntem şi moştenitori , moştenitori ai lui Dumnezeu şi impreună-moştenitori cu Hristos” (Romani 8, 17). Deja impărăţia cerurilor este a celui botezat in virtutea botezului său. El este scos de sub stăpanirea Satanei, care işi pierde acum puterea ce o avea asupra lui şi cu care lucra in el după placul său. Prin intrarea in Biserică – casa cea de scăpare – Satana nu mai poate ajunge la cel botezat. Căci acesta se află acum intro adevărată ingrădire de apărare.

Toate acestea sunt daruri şi inlesniri in afară. Dar ce se petrece inlăuntru? Tămăduirea vătămării şi stricăciunii pricinuite de păcat. Puterea harului pătrunde inăuntru şi reface aici dumnezeiasca randuială in toată frumuseţea ei. Vindecă neoranduiala intocmirii şi vălmaşia diferitelor părţi şi puteri ale ei şi intoarce privirea sufletului de la sine la Dumnezeu -pentru a bineplăcea Domnului şi a-şi inmulţi faptele cele bune. Aşadar Botezul este o renaştere sau o nouă naştere care aşază omul intr-o stare in intregime refăcută. Apostolul Pavel ii aseamănă pe cei botezaţi cu Mantuitorul inviat, lăsandu-ne să inţelegem că şi aceştia prin innoirea lor au aceeaşi fire luminată ca firea omenească pe care a avut-o Mantuitorul Hristos prin invierea Sa in slavă (Romani 6, 4).

Iar faptul că intr-o persoană botezată rostul lucrărilor se schimbă se poate vedea din cuvintele aceluiaşi Apostol, care spune in altă parte că cei botezaţi deja trebuie „să nu mai vieze loruşi, ci Aceluia care, pentru ei, a murit şi a inviat” (II Corinteni 5, 15). „Căci ce a murit, a murit păcatului o dată pentru totdeauna, iar ce trăieşte, trăieşte lui Dumnezeu” (Romani 6, 10). „Ne-am ingropat cu El, in moarte, prin botez” (Romani 6, 4); şi: „Omul nostru cel vechi a fost răstignit impreună cu El, pentru a nu mai fi robi ai păcatului” (Romani 6, 6). Şi aşa, viaţa intreagă a unui om, prin puterea Botezului, este intoarsă de la sine insuşi şi de la păcat către Dumnezeu şi sfinţenie.

Remarcabile sunt cuvintele Apostolului: „pentru a nu mai fi robi ai păcatului” şi celelalte: „păcatul nu va avea stăpanire asupra voastră” (Romani 6, 14). Aceasta ne face să  inţelegem că puterea care in firea noastră căzută şi răvăşită ne tarăşte la păcat, nu este in intregime nimicită prin Botez, ci doar este adusă intr-o stare in care nu mai are nici o putere asupra noastră, nici o stăpanire peste noi, iar noi nu-i mai suntem robi. Dar e incă in noi, trăieşte şi lucrează, insă nu ca stăpan. De acum intaietatea este a harului lui Dumnezeu şi a sufletului care se predă de bunăvoie Lui.

Lămurind puterea Botezului, Sfantul Diadoh (Filocalia rom., vol. l, Ed. Humanitas, 1999, nr. 76, p. 369-370) zice că inainte de Botez păcatul sălăşluieşte in inimă, iar harul lucrează din afară, dar după Botez harul se sălăşluieşte in inimă iar păcatul ne atrage din afară. Este izgonit din inimă precum e alungat duşmanul dintr-o cetate, şi se aşază afară, in  mădularele trupului, de unde dă la răstimpuri năvală. Iată de ce rămane permanent un ispititor, un amăgitor, dar nu mai e stăpan: tulbură şi nelinişteşte, dar nu mai porunceşte. Şi aşa se naşte in Botez viaţa cea nouă!

Acum ne vom indrepta atenţia asupra felului in care viaţa creştină incepe prin Botez in cei care au fost botezaţi cand erau copii – aşa cum se obişnuieşte. Căci aici inceperea vieţii creştineşti se randuieşte intr-un fel deosebit care vine din legătura ce există intre har şi libertate.

Am aflat deja că harul pogoară asupra unei dorinţe şi a unei căutări de bunăvoie şi că numai prin impreună-lucrarea lor ia naştere noua viaţă in duh, care se face atat după har cat şi după firea omului liber. Domnul dăruieşte harul, dar El vrea ca omul să il caute şi să dorească a-l primi, inchinandu-se cu toate ale sale lui Dumnezeu. Săvarşirea acestui lucru in Pocăinţa şi Botezul celor maturi e limpede; dar cum se săvarşeşte el prin Botezul pruncilor? Un prunc nu ştie incă a-şi folosi nici cugetul, nici libertatea; prin urmare, el nu poate implini ceea ce ii revine lui pentru inceperea unei vieţi creştineşti – adică să dorească a se inchina lui Dumnezeu. Cu toate acestea, lucrul trebuie neapărat implinit. Felul deosebit in care viaţa (creştină) incepe prin Botezul pruncilor atarnă de felul in  care această condiţie se implineşte.

Botezul pruncilor

Harul se pogoară in sufletul unui prunc şi săvarşeşte acolo acelaşi lucru pe care l-ar face şi dacă libertatea ar lua parte, dar numai cu condiţia ca in viitor, cand i se va dezvolta conştiinţa de sine, pruncul, care in clipa botezului nu avea conştiinţă de sine şi nu a săvarşit nimic personal, să se inchine de bunăvoie lui Dumnezeu, să primească din proprie dorinţă harul care şi-a arătat lucrarea in el, să fie bucuros că il are, să fie recunoscător că i s-a dăruit, şi să spună că, dacă in clipa Botezului său ar fi avut inţelegerea şi libertatea, nu ar fi făcut altfel decat i s-a făcut şi nu ar fi dorit altceva. Pentru această liberă inchinare viitoare a sa lui Dumnezeu şi pentru unirea harului cu libertatea, dumnezeiescul har dăruieşte totul pruncului, săvarşind chiar şi fără el, in el, tot ceea ce ii este propriu a săvarşi, cu făgăduinţa că dorinţa şi inchinarea omului lui Dumnezeu se vor implini negreşit. Aceasta este de fapt făgăduinţa pe care o fac naşii cand mărturisesc lui Dumnezeu in faţa Bisericii că acest prunc, cand va avea propria sa conştiinţă de sine, va dovedi in chip neindoielnic acea folosire a libertăţii care se cere pentru har, luandu-şi asupra lor drept datorie tocmai a aduce pană in acea stare pe pruncul căruia ii sunt naşi.

Şi astfel, prin Botez, sămanţa vieţii in Hristos e pusă in prunc şi rămane in el; dar rămane ca şi cum n-ar fi: lucrează in el ca un indemn. Viaţa duhovnicească, zămislită in prunc prin harul Botezului, devine un bun al omului şi se vădeşte in chip desăvarşit nu numai după har, ci şi după felul de a fi al făpturii cuvantătoare, incepand din clipa in care aceasta, ajungand la inţelegere, se inchină de bunăvoia sa lui Dumnezeu şi işi insuşeşte puterea harului care este in el, primindu-l cu dragoste, bucurie şi recunoştinţă. Şi pană atunci viaţa creştină lucrează cu adevărat in el, dar o face oarecum fără ca el să ştie; lucrează in el, dar  ca şi cum incă nu ar fi a lui. Însă din clipa inţelegerii şi a alegerii, devine a lui, nu numai  prin har ci şi prin libertate. Din pricina acestui răstimp mai lung sau mai scurt dintre Botez şi inchinarea de bunăvoie lui Dumnezeu, inceputul vieţii creştine morale prin harul Botezului la prunci este prelungit, ca să zicem aşa, pe o perioadă nedeterminată, in care pruncul creşte şi devine creştin in Sfanta Biserică printre ceilalţi creştini, aşa cum s-a format trupeşte mai inainte in pantecele maicii sale.

Să mai zăbovim puţin, cititorule, asupra acestui lucru. Va fi de mare trebuinţă pentru noi să hotăram cum ar trebui să se poarte părinţii, naşii şi invăţătorii faţă de pruncul botezat incredinţat lor de către Domnul şi Sfanta Lui Biserică. Se inţelege de la sine că, după Botezul pruncului, in faţa părinţilor şi a naşilor stă o problemă de cea mai mare insemnătate: cum să il crească pe cel botezat pentru ca, atunci cand va ajunge la inţelegere, să poată recunoaşte in el darurile harului şi să le primească cu bucurie, alături de indatoririle şi felul de viaţă pe care ele il cer. Aceasta ne pune faţă in faţă cu problema educaţiei creştineşti, adică a unei educaţii care să se facă după cerinţele harului de la Botez, şi să aibă ca rost al ei păstrarea acestui har. Pentru a lămuri cum trebuie să ne purtăm faţă de un prunc botezat, ţinand cont de cele spuse, să ne amintim ideea mai sus pomenită, că harul umbreşte inima şi se sălăşluieşte in ea cand inima se intoarce de la păcat spre Dumnezeu. Iar dacă aceasta se săvarşeşte cu fapta, urmează şi toate celelalte daruri ale harului şi toate insuşirile proprii celui ce trăieşte in har: ajutor de la Dumnezeu, impreună-moştenirea cu Hristos, traiul in afara stăpanirii satanei şi in afara primejdiei de a fi osandit la iad. Insă in clipa in care această stare a minţii şi a inimii slăbeşte sau se risipeşte, tot atunci păcatul incepe iarăşi să stăpanească inima, prin păcat legăturile satanei cad asupra omului, iar bunăvoinţa lui Dumnezeu şi impreună-moştenirea cu Hristos se pierd, in prunc, harul slăbeşte şi stinge păcatul, dar dacă păcatul este hrănit şi lăsat in voia sa, va prinde iarăşi viaţă. Şi astfel, intreaga atenţie a celor care au datoria de a păzi intreg pe pruncul creştin pe care l-au primit din cristelniţă ar trebui să se indrepte spre a nu ingădui in nici un fel păcatului să pună iarăşi stăpanire pe el, să zdrobească păcatul şi să ii taie puterea cu orice chip, pentru a trezi şi intări in prunc chemarea către Dumnezeu. Trebuie făcut in aşa fel incat această chemare in creştinul care creşte să crească de la sine, chiar dacă sub călăuzirea altuia, iar el să fie tot mai obişnuit să izbandească asupra păcatului şi să il invingă pentru a plăcea lui Dumnezeu, şi tot mai deprins cu punerea in lucrare a puterilor sufletului şi trupului său, astfel incat să slujească nu păcatului, ci lui Dumnezeu. Că lucrul este cu putinţă se vede din faptul că cel născut şi botezat este in intregime sămanţă pentru viitor, sau un camp plin de seminţe. Această nouă aşezare a lui de către harul Botezului nu e ceva doar gandit sau inchipuit, ci este ceva foarte real, adică este deja o sămanţă de viaţă. Dacă, in general, fiecare sămanţă creşte potrivit felului său, atunci şi sămanţa vieţii in har din cel botezat poate să crească. Dacă in el se pune sămanţa intoarcerii la Dumnezeu, care biruieşte păcatul, atunci şi ea, ca şi celelalte seminţe, poate fi hrănită şi ingrijită. Numai că pentru aceasta este nevoie de mijloace folositoare, sau, cu alte cuvinte, trebuie hotărată calea cea mai potrivită de a lucra asupra pruncului botezat.

Citiți și: https://invataturilesfintilorparinti.wordpress.com/2018/04/16/sfantul-teofan-zavoratul-despre-cresterea-si-educarea-copiilor/

https://invataturilesfintilorparinti.wordpress.com/2017/04/22/despre-necesitatea-botezarii-ereticilor/

Publicat în Lectura zilnica a unui crestin | Lasă un comentariu

Minciunomitropolitul Serafim de Pireu slujeste cu ereticul Bartolomeu in timp ce neoecumenistii urla ca acesta este un autentic episcop


Iunie 2018 – Mitropolitul Serafim de Pireu slujește și se roagă împreună cu patriarhul eretic Bartolomeu

Canonul 33 Al Sinodului de la Laodiceea : ”Nu se cuvine a ne ruga împreună cu ereticii și cu schismaticii.”

3 iunie 2018: Mitropolitul Serafim slujește și se inchină patriarhului eretic Bartolomeu după cum se poate vedea în filmul de mai jos începănd cu minutul 22:40.

Degeaba ”fanii” acestui mitropolit, membrii ai grupării neoecumeniste conduse de autointitulatul teolog Mihai Silviu Chirilă, vor să îl scoată basma curată. Imaginile de mai jos sunt grăitoare.

Mai multe detalii despre acest eveniment puteți citi la http://prieteniisfantuluiefrem.ro/2018/06/05/leul-din-pireu-si-ereticii-ecumenisti-prieteni-sau-doar-amici-intru-reaua-ascultare/

Sfântul Paisie Agioritul spunea in 1978 într-o scrisoare a sa:” Duhul european crede că și problemele duhovnicești pot intra in Piața Comună.Pe toate le nivelează.Pe de o parte, ortodocșii sunt superficiali și vor să facă pomovare, “misiune”, convoacă, chipurile, congrese, ca să se facă vâlvă,să scrie ziarele și cred că astfel promovează Ortodoxia, dar de fapt fac ghiveci cu ereticii. Încep apoi zelotiștii convinși, care ajung la cealaltă extremă, încât spun și hule despre Tainele celor care țin calendarul nou și smintesc suflete care au evlavie și sensibilitate ortodoxă. De cealaltă parte, eterodocșii vin la congrese, fac pe dascălii, iau materialul duhovnicesc cel mai bun pe care îl găsesc la ortodocși,îl prelucrează în propriul lor atelier, pun culoarea și firma lor și îl prezintă ca prototip, iar lumea ciudată de astazi este impresionată de asemenea lucruri ciudate și se distruge duhovnicește”.

Suna cunoscut? Gruparea Mihai Chirilă cu ghiveciul cu ecumeniștii și gruparea preotului Ioan cu hule și blasfemii. Deci nimic nu este nou, aceștia fiind înrâuriți de aceiași demoni actionează precum acum 40 de ani…

Sursa: http://ortodoxos.ro/2018/06/06/iunie-2018-mitropolitul-serafim-de-pireu-slujeste-cu-patriarhul-eretic-bartolomeu/

Publicat în Ecumenism | 1 comentariu

Predica ieroschimonahului Xenofont la Duminica Sfintilor Romani


Publicat în Evenimente cotidiene importante, Inselari contemporane | Lasă un comentariu

Faptul că horepiscopii nu pot hirotoni alți episcopi sau horepiscopi e un argument suficient care să demonteze toată minciuna bombastică despre așa-zisa schismă a episcopului Artemie, scornită de adepții compromisului


Adepții compromisului nu au întârziat să atace ca hienele tastatura, căci nu mai pot păcăli pe nimeni cu argumentele lor minciuno-juridice.

Pentru a arăta că Înaltpreasfințitul Artemie nu a creat niciun fel de schismă, e suficient să ne reamintim:

  1. Ce pot face episcopii:

să hirotonească alți episcopi (un episcop este hirotonit de un sobor format din mai mulți episcopi, cel puțin 3 în cazuri excepționale) și să hirotonească horepiscopi, preoți și diaconi. Conform Canonului 10 Antiohia, un horepiscop se hirotonește de un singur episcop. Nu există canoane care să spună că e nevoie de mai mulți episcopi pentru a hirotoni horepiscopi. Acest lucru este un sofism, o supoziție drăcească. Nu există Canoane incomplete. Sfinții Părinți nu au dat niciodată Canoane incomplete. Ar fi o hulă la adresa lor; similar cu teoria „bisericilor nedepline”, acum se inventează teoria Canoanelor incomplete. Canonul 10 Antiohia și Canonul 13 Anghira arată cum sunt hirotoniți horepiscopii și ce atribuții, îndatoriri și restricții au.

2.Ce pot face horepiscopii:

-să hirotonească preoți și diaconi doar cu voia episcopului;

-să facă activitate misionară și catehizare în teritoriu și în mănăstiri;

-să fie conducători ai credincioșilor în aceste perioade de mari transformări și de prigoană;

să organizeze modul de slujire în vremuri de prigoană, când lăcașurile de cult au rămas în mâna ecumeniștilor, să sfințească lăcașuri de cult, să aibă grijă de păstrarea sfintelor odoare și a sfintelor moaște;

să ajute la combaterea ereziilor după cum este menționat și în Istoria Bisericii Ortodoxe Române de Mircea Păcurariu, 1991:

„Apoi, trebuie să avem în vedere faptul că, în secolele IV—VII, Sinoadele ecumenice si locale, prin canoanele lor, ca si Sfinţii Părinţi si scriitori bisericesti au reusit să fixeze în scris doctrina sau mărturisirea oficială de credinţă a Bisericii, precum si principiile de organizare bisericească si formele de cult. Comunităţile crestine din nordul Dunării n-au putut rămîne străine de aceste schimbări, de acest «progres»în toate domeniile vieţii bisericesti, de hotărîrile Sinoadelor ecumenice, de asezămintele monahale care au început să ia fiinţă în diferite părţi ale lumii crestine, de bisericile nou construite, de noile slujbe, de sărbătorile introduse în calendarul crestin, de cinstirea sfinţilor, a icoanelor, a moastelor etc.

Aceste schimbări au cerut imperios ca si comunităţile de la noi sa se adapteze la noile situaţii. Dar un astfel de lucru nu-l puteau face credinciosii simpli, ci ei trebuiau să aibă în permanenţa în fruntea lor un conducător, care să dirijeze acest proces de mari transformări în viaţa bisericească, adică un episcop sau cel puţin un horepiscop ori un episcop misionar (periodeut). Dezvoltarea teologiei în genere, a artei crestine, ca si apariţia atîtor învăţături gresite în sînul Bisericii impuneau fiecărui preot datoria de a cunoaste, cît de puţin, aceste probleme.”

HOREPISCOPII NU POT:

-să hirotonească alți episcopi;

-să hirotonească alți horepiscopi;

-să hirotonească preoți și diaconi fără voia episcopului căruia se supun.

CONCLUZII:

În Eparhia de Rașka și Prizren nu s-a creat un Sinod paralel, nu s-a creat schismă.

Episcopul Artemie a hirotonit horepiscopi, nu episcopi deplini. Acești horepiscopi nu vor putea să hirotonească alți episcopi, nici alți horepiscopi. În lipsa sau după moartea episcopului de care se supun, nu vor putea să mai hirotonească nici preoți, nici diaconi, în schimb vor face activitate misionară și vor ajuta la combaterea panereziei ecumeniste; comunicarea învățăturilor de credință corecte și combaterea ereziilor fiind una dintre atribuțiile pentru care rolul lor a excelat în perioada diferitelor erezii condamnate de Sfintele Sinoade Ecumenice și Locale.

Nu există nicio asemănare cu formațiunile schismatice care și-au creat sinoade proprii. Nu s-a creat și nu se va crea o succesiune nelegitimă, după cum s-a demonstrat, pe temeiul diferențelor canonice dintre treapta de episcop și cea de horepiscop.

Așa că pentru oricine mai are un dram de minte, „schisma” este doar în capul unor distinși teologi care și-au consolidat susținerea din partea adepților naivi pe care au reușit să-i păcălească până acum.

Publicat în Ecumenism, Evenimente cotidiene importante, Inselari contemporane | Lasă un comentariu