„Nu eu am adus sfânta jertfă, nici nu am dat-o poporului de când m-am despărțit de Dumnezeu și m-am făcut vrăjitor, ci un înger al Domnului venea și mă lega de stâlpul altarului și el aducea jertfa și o dădea poporului”

SF. ANASTASIE SINAITUL, ÎNTREBĂRI ȘI RĂSPUNSURI, APPENDIX 17           CUM TREBUIE SĂ NE ÎMPĂRTĂȘIM CU SFINTELE TAINE, FĂRĂ SĂ NE SMINTIM CÂND AUZIM ȘI VEDEM PE PREOT CĂZUT ÎN UNELE PĂCATE TRUPEȘTI?

RĂSPUNS: A judeca și a cerceta pe preot ține numai de arhiereu și nu de poporul laic, deși unii de astăzi, și-au închipuit că pot încerca aceasta. Căci dacă vom da îndrăznire gândului de a judeca viața preoților, în acest fel Satana va încerca, toți smintindu-ne, să ne vătămăm propriile suflete, și să rămânem neîmpărtășiți. Iar dacă preotul are nevoie de judecată sau îndreptare, să aducem faptele lui la cunoștința episcopului, iar nouă, cei ce avem rânduiala oilor, ne este cu neputință să judecăm faptele păstorului, afară numai dacă nu alunecă din credință.

Și dacă noi suntem vrednici de Sfintele Taine, în acest caz, împărtășirea noastră ne este spre luminare și viața nevrednică a preotului nu poate cu nimic să ne vatăme, iar dacă suntem nevrednici de dar și de împărtășirea cu Sfintele Taine, chiar dacă un înger ni le-ar da nouă, nimic nu vom folosi[1]. Căci și Iuda, primind împărtășirea din înseși mâinile dumnezeiești ale lui Hristos, nici un folos nu a aflat. Seamănă preotul păcătos cu un bărbat care are lepră pe mâini și care își împarte banii. Lepra rămâne pe mâinile lui, iar aurul și cei ce îl primesc rămân fără pată și nevătămați de lepră[2].

Și ascultă iarăși despre aceasta o istorioară folositoare de suflet care s-a petrecut în vremea lui Arcadie, episcop mai înainte cu cincizeci de ani[3].

Trahiades este un sat cam la cincisprezece stadii de Constanția. În acest sat trăia un preot care prin lucrare diavolească rătăcindu-se, a devenit vrăjitor și atât de nelegiuit era, încât ajunsese să bea și să mănânce cu desfrânatele și curtezanele din sfintele vase. Apoi, după oarecare vreme, s-a aflat, a fost prins, arestat și cercetat. L-a întrebat pe el judecătorul la judecată zicând: Spune, nenorocitule și nevrednicule de milă, vrednicule de toată osânda și pedeapsa, fie!, înfricoșătorul scaun de judecată ce va să vie l-ai disprețuit și de tribunalul nostru nu te-ai temut, dar cum nu te-ai cutremurat de înfricoșătorul jertfelnic din altar, să aduci înfricoșătoarea aceea jertfă fără de sânge, cum nu te-ai gândit că foc din cer va coborî și te va mistui sau pământul își va deschide gura lui și te va înghiți?

Iar vrăjitorul răspunse la acestea zicând: Pe Dumnezeu, Cel ce mă pedepsește acum prin mâinile voastre și Care mă va pedepsi dincolo cu mâna Lui, mă jur pe El că nu eu am adus sfânta jertfă, nici nu am dat-o poporului de când m-am despărțit de Dumnezeu și m-am făcut vrăjitor, ci un înger al Domnului venea și mă lega de stâlpul altarului și el aducea jertfa și o dădea poporului. Și când zicea: „Cu pace de Hristos să ne apropiem!”, atunci mă dezlega și ieșeam. Dar taina aceasta nimeni din popor nu o vedea, ci numai eu singur, iar poporul socotea că eu eram cel ce aduceam jertfa și o dădeam lor.

O [altă] istorioară[4] nu mai puțin vrednică de a fi amintită mi-a spus și fericitul Isidor scolasticul care a murit cu trei ani înainte. Căci zicea că a avut un cumnat, pe când era încă mirean în Alexandria, care avea pe frunte o umflătură de mărimea unui măr. Și zicea că avea obiceiul când se împărtășea cu Sfintele Taine, pecetluia umflătura osului cu Sfântul Sânge[5].

Într-una din zile, fiindcă venea zilnic la amiază să se împărtășească la biserica Sfintei Născătoare de Dumnezeu cea din Teona[6], prin lucrarea diavolească, privind prin deschizătura ușii a văzut înăuntru pe preot că era cu o femeie în cămara cu odoare. Și trăgându-se puțin mai departe, când a văzut că femeia se dă înapoi, fără să judece nimic și păstrând tăcerea, s-a gândit în sinea lui, zicându-și că și dacă ar păcătui acum clericul, iar mâine s-ar pocăi desăvârșit, se mântuiește și nu este treaba mea să îl judec pe el, până ce Hristos îl va judeca pe el. Totuși eu așa cred că nu din mâinile oamenilor, ci din mâinile sfinților îngeri ne sunt date nouă Sfintele Taine. Și apropiindu-se de împărtășanie, când a deschis gura lui și a zis „Amin!”, de îndată umflătura de pe fruntea lui s-a vindecat și s-a făcut nevăzută.

Iar dacă cei ce sunt cu adevărat osândiți spun că aceste cuvinte sunt basme, să se rușineze de Sfântul Sinod Ecumenic al celor 318 părinți adunați la Niceea [de] la care s-a adus o asemenea istorioară [7] despre fericitul și Sfântul Împărat Constantin, că după moartea spurcatului Arie și după ce a fost statornicită credința ortodoxă, nesuferind diavolul a vedea pacea sfintelor biserici, i-a ridicat pe unii episcopi împotriva altora și i-au trimis Împăratului tot felul de calomnii, unul despre cutare, altul despre cutare, cu privire la unele și altele pricini trupești spurcate și necurate. Primindu-le așadar și citind asemenea scrisori nelegiuite, de Dumnezeu purtătorul și imitatorul iubirii de oameni a lui Hristos, Constantin Împăratul, i-a adunat pe episcopi și aducând scrisorile lor a poruncit să se aducă o lumânare aprinsă și să le ardă pe acestea toate înaintea lor spunând un cuvânt vrednic de Dumnezeu: „Dacă aș vedea cu propriii mei ochi pe preotul lui Hristos păcătuind, mi-aș desface hlamida mea și l-aș acoperi pe el, pentru ca și Hristos să acopere păcatele mele, căci cel care batjocorește un preot al lui Dumnezeu, batjocorește credința creștinilor și a Bisericii, făcând bucurie elinilor și dușmanilor crucii”.

EXTRAS DIN SF. ANASTASIE SINAITUL, ÎNTREBĂRI ŞI RĂSPUNSURI, APPENDIX 17, TRAD. LAURA ENACHE, ED. PR. DRAGOŞ BAHRIM, ÎN PREGĂTIRE PENTRU COLECŢIA VIAŢA ÎN HRISTOS, PAGINI DE FILOCALIE 7, ED. DOXOLOGIA, IAŞI, 2017  

[1] Cf. Sf. Anastasie Sinaitul, Homilia de sacra synaxi, PG 89, 848B.

[2] Cf. Anastasie al Antiohiei, Capita ad Sergium Grammaticum (CPG 6957), ed. S.N. Sakkos, Anastasii I Antiocheni Opera omnia genuina quae supersunt, Tesalonic, 1976, p. 139; ed. I.B. Pitra, Iuris ecclesiastici graecorum historia et monumenta, II, Roma, 1868, p. 276.

[3] Sf. Arcadie a fost Arhiepiscop al Ciprului între anii 625-642. Această menţiune sugerează datarea acestui răspuns cel mai târziu în ultima decadă a secolului al VII-lea. Povestirea de la §§ 4 şi 5 de presbytero mago (BHG 1444v, CPG 7758,B7) se găseşte de asemenea şi în Narrationes II, 15, ed. A. Binggeli, Anastase le Sinaïte. Récits sur le Sinaï et Récits utiles à l’âme, pp. 236-237, VHPF 3, pp. 107-109. Despre Sfântul Arcadie a se vedea mai multe la Sf. Anastasie Sinaitul, Povestiri duhovniceşti, VHPF 3, Ed. Doxologia, Iaşi, 2016, nota 60, p. 108.

[4] Este vorba de povestirea de fide sincera, seu de sanatione tuberis (BHG 1444y), ed. F. Nau, LVI, Oriens Christianus, 3, 1903, pp. 69-70. O altă ediţie în A. Binggeli, Anastase le Sinaïte. Récits sur le Sinaï et Récits utiles à l’âme, Appendix 3, p. 277.

[5] Cf. Sf. Chiril al Ierusalimului, Mystagogiae, V, 22, PG 33, 1125B: „sfinţeşte-te împărtăşindu-te din sângele lui Hristos. Şi pe când sunt încă umede buzele tale, du degetele la gură şi sfinţeşte cu umezeala buzelor tale ochii, fruntea şi celelalte simţuri. Apoi, aşteptând rugăciunea, mulţumeşte lui Dumnezeu, care te-a învrednicit de atât de mari taine”, ed. D. Fecioru, în Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, partea a II-a, Izvoarele Ortodoxiei 7,  Bucureşti, 1943, p. 577.

[6] Localitate neidentificată.

[7] De episcopis se invicem accusantibus (BHG 369n), citată aici după Teodoret de Cyr, cf. F. Halkin, „Constantin se voilant la face?”, AB, 85, 1967, p. 440.

Sursa: https://www.aparatorul.md/cel-care-batjocoreste-un-preot-al-lui-dumnezeu-batjocoreste-credinta-crestinilor-si-a-bisericii-facand-bucurie-dusmanilor-crucii/

Reclame
Publicat în Inselari contemporane, Sfaturi folositoare | 1 comentariu

Profetia Sfantului Moise Arapul despre calugarii neamului de pe urma

Sfântul Moise Arapul a profeţit, zicând că în zilele cele de pe urmă ale veacului al şaptelea şi jumătate, viaţa monahicească se va defăima cu totul şi monahii nu vor mai ţine socoteală de mântuirea sufletului. Ei vor umbla prin mijlocul tulburărilor şi al gâlcevilor, întunecaţi, fără nici un folos şi leneşi, neîngrijindu-se nicidecum de fapta bună, robiţi de patimile păcatului, pentru că de acolo de unde l-au ars pe Satana nevoitorii cei dintâi, tot aşa şi el [de acolo] are să ardă şi să pârjolească. Şi de unde s-a biruit, va birui şi el pe monahii cei leneşi şi defăimători. Unde a sporit dreptatea, acolo vor prisosi mai mult păcatul şi fărădelegea, pentru că se va răci dragostea multora şi monahii vor petrece prin mijlocul lumii şi al mirenilor fără frică, cu mâncări şi băuturi, amăgindu-se de poftele trupului, prin deşertăciuni, în necurăţii şi fapte ruşinoase. În acele zile va fi urâciune, zavistie, sfezi şi bătăi până la sânge în mănăstirile de obşte, tot asa şi în lavre unde nu este [viaţă] de obşte, din răutatea unuia asupra celuilalt; şi pentru că s-au defăimat sfintele canoane şi nevoinţa cea duhovnicească, se vor pune egumeni şi stareţi oameni neîncercaţi în fapta bună, fără credinţă, nepricepuţi, de nici un folos si simpli, nedeosebind binele de rău, leneşi, fără fapte bune, grijindu-se numai de cele pământeşti, purtându-se cu neruşinare în slujbe.

Răpind cu sila egumeniile, cu daruri, şi neştiind să înveţe şi să povăţuiască turma şi frăţimea, neştiind că ei sunt chip şi pildă de folos pentru cei care urmează fapta bună şi neînţelegând că ei au să dea seamă lui Dumnezeu în ziua judecăţii pentru turma lor. Şi din pricina nepăsării egumenilor care nu poartă grijă de turmă, se vor pierde, se vor osândi nu numai cei leneşi şi trândavi, ci şi fraţii cei cu viaţă bună şi înfrânaţi.

După aceea, robul lui Dumnezeu, Moise, a văzut că nor şi vârtej, negură întunecoasă şi ispite foarte înfricoşate au venit asupra monahilor din partea de la miazănoapte, căci îi alergau pe monahi şi cinul cel monahicesc se împrăştia de blestematele eresuri

Sileau pe mulţi să lepede hainele monahiceşti şi să se masoare. Atunci, putini nevoitori care vor fi încercaţi ca aurul si argintul in cuptor în necazuri multe, în prigoană şi strâmtorare, se vor lămuri. Şi câţi se vor afla încercaţi şi vor birui atâtea ispite înfricoşate, se vor preamări şi se vor preaslăvi şi se vor cinsti de Dumnezeu mai mult decât acei care au răbdat căldura şi zăduful zilei şi gerul nopţii.

După aceea a văzut robul lui Dumnezeu, Moise ca a trecut lama aceea a necazurilor şi ispitirilor şi prigoana acelor înfricoşate eresuri şi s-a făcut linişte. Şi, dupa ce vor trece câţiva ani, iarăşi se va dispreţui ceata cea ingerească a monahilor şi vor veni iarăşi ispite asupra lor, mai multe si mai silnice. A văzut că monahii vor petrece împreună cu călugăriţele şi împreună cu pofta cea rea va veni şi tirania, căci şi cei ce nu vor voi, se vor batjocori cu sila.

Preoţii se vor spurca prin păcatul desfrâului şi preotesele lor vor preacurvi, asemenea şi ei vor preacurvi cu altele. Atunci va veni mânia cea mare a lui Dumnezeu şi va distruge tot neamul cel viclean şi-l va trimite în focul cel veşnic.

Deci, fericiţi vor fi câţi nu se vor pleca la cea mai mare fărădelege a necurăţiei, care este mai silnică şi mai grave decât uciderea, ci se vor împotrivi şi vor mustra faradelegea ca Sfântul Ioan Botezătorul, şi vor stărui mustrand amestecarea de sânge. Şi vor fi ucişi de cei prea fărădelege, spurcaţi şi prea necuraţi oameni din vremea aceea şi apoi se vor odihni în sânul lui Avraam Isaac şi Iacov, al preaslăviţilor Patriarhi, şi vor locui în Impărăţia Cerurilor cu toţi Sfinţii, bucurându-se şi veselindu-se, de care [bucurie] să ne învrednicească Dumnezeu şi pe noi, cu darul Lui cel Sfânt. Amin.

Din Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, Din Ierihon către Sion, Ierusalim, 1999, pp. 274-276.

Vedeti si:
https://invataturilesfintilorparinti.wordpress.com/2017/05/22/sfantulu-anatolie-al-optinei-povatuire-si-inaintevestire-ereticii-vor-pune-mana-pe-biserica-isi-vor-numi-peste-tot-slugile-si-i-vor-prigoni-pe-adevaratii-pastori-pe-monahi-si-pe-slujitori/

https://invataturilesfintilorparinti.wordpress.com/2017/11/30/sa-ne-ferim-de-duhovnicii-contemporani-care-au-gandire-ecumenista/

https://deasaimpartasirecunevrednicieosandavesnica.wordpress.com/2017/07/23/ne-permit-oare-sfintele-canoane-locuirea-impreuna-monahii-si-calugari/

https://invataturilesfintilorparinti.wordpress.com/2017/08/09/despre-sfanta-neascultare/

Publicat în Ecumenism, Inselari contemporane | Lasă un comentariu

Cuviosul Arhimandrit Serafim Alexiev despre smerenia fățarnică

https://www.predania.ro/pdf/parinti-duhovnicesti-viata-duhovniceasca.pdf

Dar pe lângă adevărata smerenie există și o smerenie mincinoasă. Aceasta este „smerenia” deșartă, care își aruncă privirea de jur împrejur ca să vadă dacă cumva a zărit-o cineva, dacă se vorbește despre ea, sau este pizmuită. Ea nu este altceva decât mândrie înveșmântată în haine smerite. Numai pe dinafară are înfățișarea smereniei, însă pe dinlăuntru clocotesc toate patimile. Cel cu adevărat smerit este întotdeauna liniștit și în pace; nu se bucură de laudele ce i se aduc, nici nu se necăjește din pricina umilințelor. Pe când smeritul cel mincinos caută, printr’o părută evlavie, slava omenească. El a văzut că smerenia aduce laude și cinstiri celor care o au – așa că și-a pus masca smereniei, spre a se mări și el într’acest chip. Un astfel de om arată că nu a înțeles nimic din esența smereniei. Lui îi place să spună despre sine: „O, eu, păcătosul! o, eu, nevrednicul!” Dar în același timp așteaptă ca ceilalți să se împotrivească și să-i spună că nu este adevărat, că nu este păcătos. Iar dacă este contrazis în acest fel, se simte bine. Dar dacă ceilalți sânt de acord cu el și îi spun: „Așadar tu însuți recunoști că ești păcătos! Sânt adevărate, deci, cele ce se spun despre tine?,” de îndată se arată nemulțumit, jignit și începe a întreba: „Dar ce se spune despre mine?” O astfel de smerenie nu este mântuitoare, ci fățarnică și de aceea este socotită a fi o greșeală mai rea decât mândria. „Nu cel ce se hulește pe si­ne dă dovadă de smerită cugetare,” spune Sfântul Ioan Scărarul „ci cel ce, văzându-se hulit de altul, nu-și micșorează dragostea față de acesta.”

Smerenia fățarnică nu este primejdioasă atât pentru oamenii din lume, căci adeseori ei nu iubesc nici adevărata smerenie – cum ar putea fi atrași de măsluirea ei prin fățarnica smerire? Acest fel de smerenie este mai primejdioasă pentru oamenii duhovnicești, mai cu seamă pentru monahi, a căror cale este îndeosebi cea a smereniei. Pentru că adevărata smerenie cu anevoie se dobândește, monahii se prefac adesea a fi smeriți, din dorința de a dobândi slavă grabnică și ieftină. Adeseori, chiar și

Creștinii evlavioși cad pradă acestei ispite – păruta smerenie. Pentru a ne feri de această smerenie mincinoasă și păguboasă, Sfinții Părinți ne sfătuiesc să nu zicem nimic de la noi: nici de bine, nici de rău, ci să fim cu luare aminte la sufletul nostru și să ne luptăm lăuntric cu toate mișcările păcătoase ale acestuia. Dacă sântem dojeniți, să tăcem și să nu ne îndreptățim, căci de nu o vom face, se va ivi mândria. Dacă sântem lăudați, să păstrăm iarăși tăcerea și să nu ne împotrivim, căci altfel se va ivi fățărnicia. Trebuie să căutăm a dobândi smerenia lăuntrică, care nici nu se tulbură din pricina mustrărilor, nici nu se clatină din pricina laudelor. Preacuviosul Ambrozie de la Optina istorisește despre un monah care neîncetat spunea despre sine: „O, eu, cel nevrednic! Odată egumenul, venind la trapeză și văzându-l, l-a întrebat: «Dar atunci ce cauți aici, cu sfințiții părinți?» Monahul, jignit, i-a răspuns: «Dar nu sânt și eu unul dintre ei?»”

Spre deosebire de aceasta, adevărata smerenie lucrează în chip cu totul osebit. Iată o pildă: „Un monah oarecare, având adâncă smerenie și viață sfântă, a sosit în vizită la o mănăstire. A intrat în biserică să se roage, iar când frații s’au așezat la cina frățească a dragostei, a luat și el loc. Unii din­tre frați au început să se întrebe: «Dar acesta ce caută aici?» și i-au spus monahului: «Ridică-te și ieși afară!» El s’a ridicat și a ieșit. Alții dintre frați însă, mâhnindu-se-se din pricina izgonirii acestuia, l-au chemat înapoi. Fără a arăta în vreun fel că s’ar fi simțit jignit, el s’a întors. Apoi unul dintre frați l-a întrebat: «Spune-ne, ce ai gândit și ce ai simțit când ai fost izgonit, iar apoi chemat îndărăt?» Aceasta le-a răspuns: «Mi-am amintit că sânt asemenea unui câine care iese când este izgonit și vine când este chemat.»”

Aceasta este adevărata smerenie. Smerenia fățarnică are părtășie cu aceasta pe cât au paiele cu aurul. Foarte frumos a zugrăvit smerenia mincinoasă Sfântul Tihon al Zadonskului. El spune: „Sânt oameni care pe dinafară se arată smeriți, însă pe dinlăuntru nu sânt așa. Mulți renunță la feluritele trepte și titluri ale lumii acesteia, dar nu vor să renunțe la buna părere pe care o au despre ei înșiși; se leapădă de cinstirile și rangurile lumești, dar vor să adune cinstiri pentru sfințenia lor. Multora nu le este rușine să se numească pe sine păcătoși înaintea oamenilor, sau chiar cei mai păcătoși dintre toți, însă nu vor să audă aceste cuvinte de la alții – și, de aceea, se numesc astfel numai cu gura. Alții își îndoaie spatele ca o seceră, dar înlăuntrul lor se înalță cu cugetul. Alții se pleacă până la pământ înaintea fraților, dar rămân neclintiți în inimile lor. Un altul poartă rasă sfâșiată, dar nu vrea să-și sfâșie inima. Mulți vorbesc puțin și cu glas scăzut, iar alții defel nu vorbesc, dar în inimile lor îi hulesc neîncetat pe semenii lor. Unii își acoperă trupul cu rasă și cu mantie, dar inima nu doresc să și-o acopere. În același chip, ei arată și alte semne ale smereniei!… Aceștia toți, însă, nu au smerenie în inimi pentru că, deși poartă semnele smereniei, le lipsește tocmai înțelesul lor (simțământul sincer de smerenie în adâncul inimii) – ele nu sânt altceva decât fățărnicie. Astfel de oameni sânt asemenea unui burduf, umflat cu aer, care pare plin, însă când se golește de aer, se vădește că a fost gol. Sau, după cuvintele lui Hristos, aceștia se aseamănă „mormânturilor celor văruite, carile din afară se arată frumoase, iar dinlăuntru pline sânt de oasele morților și de toată necurăția.” /Mt. 23:27/ De aceea trebuie ca omul să aibă în lăuntrul inimii sale smerenie, precum și toată evlavia. Pentru că Dumnezeu judecă după „sfaturile inimilor” /I Cor. 4:5/ și nu după cele părelnice, nu după cum ne arătăm noi înaintea oamenilor.”

Sfinții Părinți ne dau toate aceste îndrumări ca să ne păzească de primejdia smereniei fățarnice, care nu numai că nu aduce omului mântuirea, ci îi agonisește mai mari pedepse. Singura mântuitoare este adevărata smerenie. Prin toate celelalte nevoințe, dacă nu sânt presărate cu sarea adevăratei smerenii, nu ne putem mântui. Însă, având adevărata smerenie, ne putem mântui și fără nevoințe. Un mare nevoitor din vechime a prorocit că în vremile din urmă nu vor mai fi ostenitori aspri sau mari nevoitori, ci adevărații Creștini se vor mântui numai prin smerenia lor. Și unii dintre ei vor ajunge la mare desăvârșire doar cu aceasta.

Publicat în Inselari contemporane, Lectura zilnica a unui crestin, Sfaturi folositoare | Lasă un comentariu

Sfântul Simeon Noul Teolog despre trufie și despre dragostea mincinoasă, întâlnite și la așa-zișii mari duhovnici considerați sfinți fără să existe dovezi conform învățăturilor ortodoxe

„De voi vorbi, zice [Apostolul], în limbile oamenilor şi ale îngerilor, dacă am proorocie și văd tainele toate și toată cunoștința, dacă am toată credinţa încât să mut şi munţii şi dacă voi dărui averile mele și dacă voi da trupul meu ca să fie ars, dar nu am dragoste, nimic nu-mi foloseşte.”


(I Cor. 13, 1-3)

Apoi ce zice [Apostolul]? Ca unul care este în nedumerire și se întreabă cum se poate ca toate aceste mari fapte să fie fără dragoste, dezlegând nedumerirea, zice mai întâi:

„Dragostea îndelung rabdă, este binevoitoare, nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește, nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu întărâtă, nu socotește răul, nu se bucură de nedreptate, dar se bucură de adevăr; toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă; dragostea nu cade niciodată” .


(I Cor. 13, 4-8)

Așadar, arată din acestea că cel ce vorbește în limbi se poate să se laude, cel ce proorocește să se trufească, cel ce are credință și face minuni să se înalțe, cel milostiv să-și adune slava de la cei miluiți și cel ce aleargă la mucenicie să cugete cu mândrie.

Și, de vreme ce a închis cuvântul cu expresia: „Dragostea nu cade niciodată”, a indicat smerita cugetare ca rădăcină a dragostei, pentru că nu are de unde să cadă rădăcina, fiind mereu ținută în adâncul pământului. Așa încât cel ce pare că are dragoste, dar nu rabdă îndelung, nu este binevoitor, ci este pizmaș, lăudându-se, trufindu-se și purtându-se cu necuviință, caută ale sale, se întărâtă, socotește răul, se bucură de nedreptate, se întristează de adevăr, nu suferă toate, nu crede toate, nu nădăjduiește toate, nu rabdă toate, [acesta] nu are dragoste, minte.

Sfântul Simeon Noul Teolog – 24 de cuvinte despre viața duhovnicească, Cuvântul 8

Citiți și:https://invataturilesfintilorparinti.wordpress.com/2017/07/16/adevaratele-fapte-bune/

Publicat în Inselari contemporane | Lasă un comentariu

Sf Ignatie Briancianinov vorbind despre inselarile duhovnicilor contemporani pe care multi ii fac sfinti


Sfântul Ignatie Briancianinov – Vrednici de compătimire sunt cei ce părăsesc cuvântul, căutând încredințare de la minuni.

Năzuința spre săvârșirea de minuni e foarte dojenită de Sfinții Părinți; această năzuință dă în vileag amăgirea de sine care trăiește în suflet și stăpânește sufletul, întemeiată pe părerea de sine și slava deșartă.”

**********

MINUNILE NU POT FI O DOVADĂ A SFINȚENIEI
„Dumnezeu-Omul i-a fericit pe cei ce nu au văzut semne și au crezut. El și-a arătat compătimirea față de cei care, nemulțumindu-se cu cuvântul, aveau nevoie de minuni. <De nu veți vedea semne și minuni, nu veți crede.> (In 4,48), i-a spus El fruntașului din Capernaum. Întocmai! Vrednici de compătimire sunt cei ce părăsesc cuvântul, căutând încredințare de la minuni. Această căutare a lor dă în vileag o deosebită precumpănire a cugetării trupești, O NEȘTIINȚĂ GROSOLANĂ, o viețuire adusă jertfă stricăciunii și păcatului; lipsa îndeletnicirii cu deprinderea legii lui Dumnezeu și cu virtuțile cele iubitoare de Dumnezeu, lipsa din suflet a capacității de împreună-simțire cu Sfântul Duh, de simțire a prezenței și a lucrării Lui în cuvânt. Semnele erau îndeobște menite convingerii și aducerii la credință a oamenilor robiți simțurilor, prinși de grijile lumii. Cei cufundați în grijile lumești, țintuiți pururea cu sufletul de pământ și de lucrurile acestuia, au o capacitate mică de a prețui valoarea cuvântului.”
~ sf Ignatie Briancianinov ~ Predici p 282.
Din explicația sfântului Ignatie Briancianinov, se înțelege limpede că minunile au fost date pentru a întoarce pe cei necredincioși la credință. Odată intrați pe drumul credinței, nu mai este nevoie de semne și minuni. De ce? …am putea întreba noi. Pentru că noi, credincioși fiind, credem în Evanghelia lui Hristos, și pentru a o înțelege mai bine avem învățătura Sfinților Părinți care ne tâlcuiesc nouă Sfânta Evanghelie. A cere semne și minuni ca să credem ori să înțelegem, este o dovadă de multă necredință și obrăznicie din partea noastră pentru că ispitim pe Dumnezeu, cerând ceva de care nu este nevoie, pentru că noi avem învățătura Sfinților Părinți, care ne tâlcuiesc nouă Evanghelia, rămâne doar să ne dăm osteneala să învățăm creștinismul. Adevărul este, că noi, creștinii de pe urmă am vrea să ne pice din cer cunoștința de Dumnezeu, fără a ne mai da noi osteneala de a studia creștinismul. Această lipsă de interes, arată cât de căldicei suntem! Tot sfântul Ignatie ne spune că în vremea de pe urmă, creștinii vor înseta după minuni mai mult ca oricând, arătând prin asta cât sunt de necredincioși, cât sunt de superficiali, străini aproape cu totul de creștinismul autentic.
„Odată cu trecerea vremii, cu slăbirea treptată a creștinismului și cu știrbirea vieții duhovnicești, bărbații săvârșitori de semne s-au împuținat. În fine, ei au lipsit cu desăvârșire. Între timp, oamenii, pierzându-și evlavia și cinstirea față de tot ce e sfințit, pierzându-și smerenia, care se socoate nevrednică nu numai de săvârșirea minunilor, ci chiar și de vederea lor, însetează (ei, oamenii) de minuni mai mult ca oricând. Oamenii, îmbătați cu părere de sine, cu nădăjduirea în sine, cu neștiința lor, năzuiesc cu nechibzuință, fără prevedere, cu îndrăzneală, spre tot ce e miraculos, nu se dau în lături să fie părtași la săvârșirea de minuni, se aruncă să facă asta fără a sta câtuși de puțin pe gânduri. Această orientare e mai primejdioasă decât oricând. Ne apropiem treptat de vremea în care trebuie să se deschidă un larg spectacol de numeroase și izbitoare minuni mincinoase, atrăgând în pierzare pe acei nefericiți fii ai cugetării trupești care vor fi amăgiți și înșelați de aceste minuni.”
~ sf Ignatie Briancianinov ~ Predici p 296.
Un alt aspect foarte important pe care îl explică sfântul Ignatie, este faptul că minunile NU SUNT O DOVADĂ A SFINȚENIEI. El ne arată că adevăratul următor al lui Hristos este cel care împlinește poruncile Evangheliei, nu cel ce face minuni.
„De mă iubiți, păziți poruncile Mele.” (In 14, 15) „Cel ce are poruncile Mele și le împlinește acela este cel care Mă iubește.” (In 14, 21) „Cel ce nu Mă iubește nu păzește cuvintele Mele.” (In 14, 24)
Și sfântul Ignatie explică că, fără a împlini întru-totul toate poruncile evangheliei nu poate fi cineva sfânt. Este de-a-dreptul împotriva oricărei înțelegeri, adică să calci porunca lui Dumnezeu și să mai fii și catalogat ca „sfânt”!!!
„Încălcarea chiar și a celei mai mici porunci evanghelice e însoțită de urmări amare: <Cel ce va strica una dintr-aceste porunci foarte mici, și va învăța așa pe oameni>, a grăit Domnul, <foarte mic se va chema în Împărăția cerurilor>, adică nu va fi părtaș al ei. Iar deplina neluare-aminte la poruncile evanghelice, ca față de o învățătură morală, care nu trebuie neapărat împlinită, atrage după sine în chip hotărâtor pierzania. Împlinirea poruncilor Domnului nu poate fi înlocuită prin nici un fel de nevoințe, NU POATE FI ÎNLOCUITĂ NICI MĂCAR PRIN MINUNI. <Mulți>, spune Mântuitorul, <vor zice Mie în ziua aceea: Doamne! Doamne! Au nu cu numele Tău am proorocit, și cu numele Tău draci am scos, și cu numele Tău multe minuni am făcut? Și atunci voi mărturisi lor: niciodată nu v-am știut pe voi; depărtați-vă de la Mine, cei ce lucrați fărădelegea!> Zidirea sufletească ce se întemeiază NU PE PLINIREA PORUNCILOR, ci doar pe nevoințe, e nestatornică, e deșartă; ea nu poate îndura nici necazurile de la oameni, nici ispitele de la draci, este străină de lumină, plină de întuneric și amăgire de sine. <Tot cel ce aude aceste cuvinte ale Mele și nu le face pe ele>, vestește Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, <asemăna-se-va bărbatului nebun, care și-a zidit casa sa pe nisip; și a căzut ploaie și au venit râurile, și au suflat vânturile, și au lovit în casa aceea, și a căzut, și căderea ei a fost mare>.”
~ Predici p 43. – Sfântul Ignatie Briancianinov. Editura Sophia 2008
De unde dar, dorința aceasta arzătoare după minuni? De ce sunt socotiți sfinți cei ce fac azi multe „minuni”? Răspunsul la aceste două întrebări este: din NEȘTIINȚA GROSOLANĂ!
„Năzuința, întâlnită în societatea creștină de astăzi, de a vedea minuni și chiar de a face minuni nu trebuie lăsată nebăgată în seamă. Această năzuință trebuie cercetată amănunțit. Năzuința spre săvârșirea de minuni e foarte dojenită de Sfinții Părinți; această năzuință dă în vileag amăgirea de sine care trăiește în suflet și stăpânește sufletul, întemeiată pe părerea de sine și slava deșartă.”
~ Predici. p 287. ~ Sfântul Ignatie Briancianinov.
Da, oamenii, fiindcă nu au idee ce este creștinismul se încred cu totul orbește în „făcătorii de minuni” ai zilelor noastre care înșeală foarte ușor pe creștinii care nu-și cunosc credința, prin minuni false și cu totul mincinoase.
„Înfricoșătoare nenorocire este lipsa din om a adevăratei cunoașteri de Dumnezeu; ea primește lucrurile diavolului drept lucruri ale lui Dumnezeu.”
~ sfântul Ignatie Briancianinov ~ Predici p 274.
De vom avea ca temelie, noi creștinii, Piatra-Hristos, și ne vom hrăni cu învățătura Sfinților Părinți din vechime, vom putea deosebi adevăratele minuni de falsele minuni, și vom putea să ne ferim de falșii îndrumători care fac minuni cu nemiluita!
„Ca atare, eu de semne nu am nevoie. De ce? Fiindcă m-am învățat a crede Harului Dumnezeiesc și fără semne (minuni). Cel necredincios are nevoie de dovadă; eu, însă, credincios fiind, nu am deloc nevoie nici de dovadă, nici de semne; chiar dacă nu vorbesc în limbi, știu că sunt curățit de păcat. Cei de pe vremuri nu credeau până nu primeau semne. Semnele (minunile) li se dădeau ca dovedire a credinței pe care o primeau. Drept aceea, se dădeau semne nu celor credincioși, ci necredincioșilor, ca să se facă credincioși; așa spune și Sfântul Apostol Pavel: <Semnele nu sunt pentru credincioși, ci pentru necredincioși.>” p 286.
~ Predici. – Sfântul Ignatie Briancianinov Editura Sophia 2008.
„De mă iubiți, păziți poruncile Mele.” (In 14, 15)
Deci, să ne fie clar nouă tuturor că Hristos Domnul cere de la noi împlinirea poruncilor întru-totul și întocmai, nu minuni sau nevoințe nesăbuite.
„ÎMPLINIREA PORUNCILOR DOMNULUI NU POATE FI ÎNLOCUITĂ PRIN NICI UN FEL DE NEVOINȚE, NU POATE FI ÎNLOCUITĂ NICI MĂCAR PRIN MINUNI.”
~ un monah.
Publicat în Inselari contemporane | Lasă un comentariu

Sfinții Părinți despre oprirea de la Sfânta Împărtășanie a celor care erau în comuniune cu iconoclaștii. Despre tăgăduirea adevărului și importanța împlinirii Canonului

În următoarea scrisoare, Sfântul Theodor Studitul se referă la gravitatea rugăciunii și împreună-liturghisirii cu ereticii iconoclaști, precum și la tăgăduirea adevărului.

Părtășia cu ereticii este ceva foarte grav. Pentru a te vindeca, e nevoie de darea din toată puterea anatemei în mod public a ereziei și nerepetarea acestui obicei al comuniunii cu ereticii.

„Erezia, fiind păcat greu, păcat de moarte, se vindecă uşor şi hotărâtor – ca păcat al minţii -prin darea ei nefăţarnică, din toată inima, anatemei.

Sfântul Ioan Scărarul a zis:

Sfânta Biserică sobornicească îi primeşte pe eretici când ei dau anatemei fără făţărnicie erezia lor , şi îndată îi învredniceşte de Sfintele Taine; iar pe cei căzuţi în curvie, chiar dacă îşi mărturisesc şi părăsesc păcatul, porunceşte, urmând apostoleştilor rânduieli, să fi despărţiţi de Sfintele Taine pentru mulţi ani”

Urma lăsată de păcatul trupesc rămâne în om şi după mărturisirea păcatului, şi după părăsirea lui; urma lăsată de erezie e nimicită îndată după lepădarea ei

Sfântul Ignatie Briancianinov – extras din Predica la Duminica Ortodoxiei

Se pare că batjocorirea Sfintelor Icoane era socotită ca fiind foarte gravă, întrucât erau pângărite Cinstitul și Scumpul Chip al Mântuitorului și cel al Preacuratei Sale Maici și Cinstitele Chipuri ale Sfinților. De aceea vedem cum Sfântul Theodor Studitul insistă ca epitimiile privind oprirea de la Împărtășirea cu Sfintele Taine (aproximativ între un an până la 3 ani de la caz la caz) să nu fie scurtate nicidecum.

SCRISOAREA 384 – Fiului Naucratie

Obişnuiai întotdeauna să faci o lungă introducere la e­pis­tolă, aducând laude nouă, nevrednicilor, care nu erau a­devărate, ci semne ale dragostei tale prieteneşti [faţă de noi]. Dar eu [ţi-am scris totdeauna în cuvinte] puţine. Pen­tru ce [am făcut] aceasta? Ca să fii tare163 în Domnul, fra­te­le meu, pururea făcându-te mai aprins prin dragostea lui Hris­tos spre a suferi cele pentru EL, iar nu spre a te opri în ceva din laşitate [uşurătate]. Şi încă să-ţi fie ţie luminare şi căl­dură duhovnicească [exafix], încât să cânţi împreună cu Sfântul David: „În ce chip doreşte cerbul izvoarele a­pe­lor, aşa doreşte sufletul meu spre Tine, Dumnezeule” (Ps. 41, 1). Aceasta o cântă cineva în chip lucrător164, dacă are inima curăţită sau şi-o curăţeşte. Căci unde e curăţire, după cum zice Teologul, e luminare165. Cât de fericit e sufletul a­cesta care doreşte foarte a pătimi toate pentru Hristos şi so­­co­teş­te urâciune toată lucrarea cărnii. Roagă-te, frate, ca eu, cel ce sunt plin de mirosul patimilor, să mă umplu de mirosul a­cestei bune miresme. Acesta este răspunsul la prima în­tre­bare.

Al doilea e în legătură cu Anatolie: cât de întristătoare îmi este căderea lui! Însă [în locul ei] am primit tă­mă­du­i­rea ta. Aşadar poartă încă de grijă de dragostea frăţească faţă de el.

În al treilea rând, [îţi răspund] la chestiunile pe care mi le-ai pus înainte.

Dacă un ortodox clevetit [de eretici] că nu se îm­păr­tă­şeşte [la ei], îşi face semnul crucii166 [spunând acelora] că <mă voi împărtăşi> şi nu este iscodit mai în amănunt în nimic altceva de către eretici, iar el are în cugetul lui, pe ascuns, că <mă împărtăşesc de la un ortodox>, aşa ceva nu este iconomie, ci trădarea adevărului. Epitimia [pentru unul ca acesta] este jumătate faţă de [cea dată] celui care are părtăşie totală cu erezia. Iar cât este o asemenea [e­pi­ti­mie], fiind deja întrebat mai înainte şi răspunzând, e de pri­sos a spune de două ori aceleaşi lucruri. (Nota noastră: Scrisorile Sfântului Theodor nu au fost publicate integral, vom cerceta și noi în măsura posibilităților, despre ce

scrisoare și despre cât timp anume era vorba)

– Dacă cineva, spre a-i încredinţa pe necredincioşi, îşi ascunde preoţia ortodoxă167 înaintea ochilor lor, dar nu-l po­me­neşte pe vreun eretic, nici nu se împărtăşeşte de tainele lui, şi acesta să aibă ca epitimie un an depărtare de la Sfin­tele Taine, ca unul ce este trădător al adevărului.

– Dacă cineva se jură că nu se închină dumnezeieştilor icoa­­ne, nici nu primeşte vreun monah ortodox, dar, după ju­ră­mânt, cunoscându-şi greşeala, se pocăieşte şi se închină în ascuns, grea cădere [a suferit]. Căci deja s-a făcut tăgăduitor al lui Hristos şi al Născătoarei de Dumnezeu şi al sfinţilor. Trei ani să se oprească de la Sfintele Taine, [şi aceasta] cu mul­tă iubire de oameni.

– Dacă cineva se teme să se atingă de icoana lui Hristos sau de a unuia dintre sfinţi, un an să se oprească de la îm­păr­tă­şanie.

– Dacă un preot îl pomeneşte pe un eratic în public, dar, fiind chemat în particular de către un ortodox într-o casă de ru­găciune, evită să-l pomenească pe eretic, cel ce ţine cu a­cri­vie [ortodoxia] trebuie să se roage într-o asemenea casă de rugăciune?

– Nicidecum!

– Dacă cineva poate să primească, după caz, în ce pri­veş­te epitimia sa o oarecare uşurare a epitimiei?

– În cazul îm­păr­tă­şaniei nicidecum, dar în cazul altor [epitimii], nu e de le­pă­dat [gândul]. Şi nici în ce priveşte milosteniile168 nu ar putea să scadă ceva din [canonul] ce îi este rânduit. Căci cel ce dă e­pitimie ştie să cerceteze, de bună seamă, şi persoana şi vre­mea şi cele din afară, pentru a scădea [ceva din epitimie]. Căci canoanele care au această posibilitate conţin prin de­fi­ni­ţie asemenea [uşurări sau a­dău­giri ale epitimiei], după cum a spus însuşi Marele Vasile. Căci, dând episcopului puterea de a adăuga sau a scădea [la epitimie], nu în chip necesar, adică ab­solut, i-a pus canonul, ci în măsura în care [canonul] îi permite [lucrul acesta]169. Aşa încât cel ce dă [adaos sau scă­de­re a epitimiei] să ia aminte cum dă. Căci şi eu, smeritul, nu ca unul ce dau hotărâri, ci fără să silesc, adică în chip sfă­tui­tor – cum adeseori am spus – răspund la întrebările puse de tine sau de altul.

În rest, roagă-te pentru smerenia mea, ajutând după pu­te­rea celor ce se nevoiesc în cele de la Studion, ori de câte ori poţi întru Domnul.

Fratele Nicolae te salută.

Note:

163 Literal: sănătos.

164 În mod real şi adevărat, dar nu cu buzele sau cu mintea, ci cu toată fiinţa.

165 Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvântarea 39, PG. 36, 344.

166 Probabil în sensul că făgăduieşte solemn, luând ca martori ai fă­­­găduinţei lui semnul crucii.

167 Literal: preoţia conform dogmei ortodoxiei.

168 Fraza poate fi înţeleasă şi astfel: „Dar nici prin milostenii nu poate să scadă cu ceva [canonul] ce îi este rânduit [în ceea ce priveşte o­pri­­rea de la împărtăşanie]”.

169 Episcopul nu are puterea de a adăuga sau a scădea epitimia decât numai în măsura în care şi unde îi permit canoanele. Puterea episcopului este îngrădită de conformitatea hotărârilor canonice.

Pe de altă parte există o mare asemănare între ecumenism și iconoclasm, ne arată printre altele acest lucru și Cuviosul Serafim Rose:

„Tot creștinismul occidental modern este pătruns deja de această orientare lumească, în esență hiliastă, și bisericile ortodoxe cu cat sunt mai “liberale”, lumești (precum Mitropolia) au fost infectate din această sursă; și probabil motivul pentru care majoritatea oamenilor din Mitropolie acceptă cu ușurință autocefalia este că, din interior, ei nu înțeleg ce se întâmplă, sunt ei înșiși deja pe jumătate pe aceeași cale pe care a luat-o Patriarhia Moscovei.

Zilele trecute am citit un comentariu amănunțit asupra crizei iconoclaste din secolele VII-VIII. Înainte de cel de-al Saptelea Sinod Ecumenic, Biserica Ortodoxă nu avea nici o „doctrină despre icoane” explicită și astfel s-ar putea susține că Iconoclastii nu erau eretici deloc, iar disputa era una despre chestiunea secundară a „ritului” sau „practicii”. Cu toate acestea, Biserica (în persoana aparatorilor ei, cei mai importanți cinstitori ai icoanelor) a simțit că se luptă cu o erezie, ceva distructiv pt Biserica însuși; și după ce aparatorii ei au suferit și au murit pentru această sensibilitate ortodoxă, iar teologii ei au reușit în cele din urmă să formuleze în mod explicit doctrina pe care o cunoștea deja în inima ei – atunci cauza ortodoxiei a triumfat la cel de-al Saptelea Sinod Ecumenic și Iconoclastii au fost aratati ca eretici.

Bănuiesc că același lucru, mult mai extins și mai complicat, se întâmplă astăzi: aceia care simt ortodoxia (trăind viața sa de har și fiind in legatura și atasati de comorile sale de bază – vieți ale sfinților, scrieri patristice etc. .) se luptă împreună împotriva unui dușman, o erezie, care nu a fost încă deplin definită sau manifestată. Se pot identifica și combate aspecte separate sau manifestări ale acesteia (hiliasmul, evanghelia socială, renovationismul, ecumenismul), dar batalia este în mare măsură instinctivă și cei care nu simt Ortodoxia în inima și oasele lor (de ex. sus formati pe Concern și Young Life în loc de Viețile Sfinților!) nu știu cu adevărat despre ce vorbești și nu înțeleg cum poți deveni atât de agitat de ceva pe care nici un Sinod nu l-a identificat vreodată ca erezie. În mărturia episcopilor Bisericii Catacombei de la sfârșitul anilor 1920 se constată iar și iar că agenții GPU îi întrebau mai întâi dacă erau pentru sau împotriva lui Serghie și dacă erau împotriva,atunci acești agenți demonstrau că Serghie „nu a încălcat nici dogmele nici canoanele „! Astfel, fie tortionarii atei „apărau Biserica” ​​- sau există ceva ingrozitor de greșit, iar Biserica este impotriva unui inamic extrem de formidabil. După cum se dovedește, totuși, există câteva motive dogmatice și canonice legat de care Serghie a greșit; dar, în primul rând, sufletul ortodox a simțit că el era de partea gresită.

Deci, prima parte a luptei se indreapta spre prezentarea Ortodoxiei de bază și la sensibilizarea oamenilor în duhul real al Ortodoxiei – mai presus de toate exemplul celor care au trăit Ortodoxia, sfinții și mărturisitorii lui Dumnezeu. De aceea, pentru timpurile noastre, cel mai important lucru nu este cunoașterea generală și abstractă a istoriei ortodoxe, a dogmelor, a canoanelor etc. (Seminariile Sf. Serghie și Sf. Vladimir scot mulți care cunosc destul de bine aceste lucruri, dar ei nu devenit apărători ai Ortodoxiei, CEEA CE este necesar), ci mai degrabă exemplele date pentru timpul nostru – mai ales noii martiri și mărturisitori ai Rusiei.”

Sursa:
https://nudinlumeaaceasta.wordpress.com/2018/10/11/scrisoarea-078-fragment/

Publicat în Ecumenism, Impartasania cu pacate opritoare | 2 comentarii

Ereticii de la Mitropolia Iasiului il haituiesc pe Ieromonahul Tihon

Ieri 26 Martie 2019 , ereticul Dumitru Boboc care se pretinde a fi preot , presedintele consistoriului eparhial, in frunte cu Marian Timofte (mai jos aveti fotografiile cu cei doi indivizi) au intrat abuziv in curtea ieromonahului Tihon sa il ia la rost, fara a-l intreba daca au voie sa intre , ba mai mult , acestia au avut un comportament agresiv si se manifestau de parca parintele Tihon era pe proprietatea lor si nu invers. La solicitarea parintelui Tihon ca acestia sa paraseasca proprietatea, acestia s-au facut ca nu aud si s-au revoltat ca sunt scosi afara de pe proprietatea pe care au intrat ilegal.

Parintele Tihon, ca un bun pastor de suflete s-a oferit sa ii catehizeze in privinta ereziei, iar ei se intrebau unde au nimerit.

Acesti asa zisi profesori in teologie care imping caruta lui veliar nu stiu care este autoritatea suprema in biserica a preotilor si crestinilor ingraditi de eretici.

Ori te condamna un sinod, ori nu te condamna, tot eretic ramai si nu esti scutit de muncile cazanelor cu smoala.

Cu cei doi mai era venit un eretic, care s-a ascuns de frica imediat cand si-a dat seama ca tocmai violase domiciliul parintelui Tihon. Acestia l-au intrebat pe parintele Tihon cu ce se ocupa, comportandu-se ca niste securisti .

Tovarasilor Timofte, Boboc, bobocel etc…. daca inca nu ati aflat, orice preot cu adevarat ortodox si nu eretici ca voi, are dreptul sa faca si biserica pe proprietatea lui.

De ce oare acesti eretici nu merg si la casele de sectari sa ii intrebe ce fac ? Zona Botosaniului este impanzita de inselatii: martori ai lui Iehova, de penticostali , adventisti si tot felul de rataciti, iar reprezentantii Mitropoliei in frunte cu EUROpreotii de acolo nu fac nimic .

In curand vom reveni cu noi dovezi care sa arate cu adevarat cine sunt acesti pseudo preoti care nu fac decat sa raspandeasca erezia acestui popor.

Marian Timofte



Dumitru Boboc



Publicat în Ecumenism, Evenimente cotidiene importante | 1 comentariu

Sfântul Simeon Noul Teolog: Cel care nu păzește poruncile evanghelice este mai rău decât ereticii și decât păgânii

„Unii se minuneaza cum de multi dintre crestini nu iubesc pe Hristos. De fapt, a iubi pe Hristos nu inseamna altceva decat a pazi poruncile Lui, dupa cum a zis: «Cel ce are poruncile Mele si le pazeste, acela este cel ce Ma iubeste» (In 14, 21). Prin urmare, cel ce nu pazeste poruncile Lui si spune: «Iubesc pe Hristos» nu savarseste adevarul. Crestinul care nu-L slaveste pe Dumnezeu prin faptuirea randuielilor Lui si prin pazirea poruncilor Lui nu este cu nimic mai prejos decat cei ce nu cred in Hristos, daca nu cumva este mai rau decat aceia.”

Sfântul Simeon Noul Teolog – 24 de cuvinte despre viața duhovnicească

Publicat în Lectura zilnica a unui crestin, Sfaturi folositoare | 3 comentarii

Update – Atenție la cei care îndeamnă ca slujba de înmormântare să se facă la Ecumeniști

Sunt unii duhovnici, foarte cunoscuți, care în loc să atragă atenția fiilor duhovnicesti să Îl pună pe Dumnezeu și mărturisirea credinței înaintea pretențiilor lui x și y din familie, pentru a nu își pierde ucenicii și suportul lor, și pentru a rezolva situația comod, îi îndeamnă să își îngroape morții la ecumeniști, chiar și pe cei dintre adormiți care renunțaseră să meargă la slujbele pomenitorilor de eretici.

Aceștia nici până acum nu sunt de acord cu hotărârile Sinaxei de la Mestecăniș și susțin că oamenii „de la țară” sunt „neștiutori” și că au dezlegare să meargă la preoți ecumeniști, și că nu avem voie să îi numim eretici. Dacă cel care participă la un jaf se numește hoț, atunci cum se numește cel care participă la slujbele făcute de eretici?

Aceasta atitudine a acestor duhovnici nu este după Sfinții Părinți. Sfântul Marcu Evghenicul a lăsat scris ca niciun eretic latino-cugetator să nu vină la îngroparea sa, nici la slujbele de pomenire.

Sfântul Sofronie de la Cioara și mulți alți sfinți au îndemnat oamenii să își îngroape morții de unii singuri. Fără preoți latino-cugetatori.

Cu atât mai grav este când cel adormit era și îngrădit de erezie și exista și preot îngrădit care să se ofere să facă slujba de înmormântare, dar din cauza unor duhovnici cu mulți ucenici și comozi, va fi ingropat de ecumeniști, care chipurile vor sa evite „dezbinarea”.

Toate vin de la faptul că acești duhovnici au rămas afectați de părtașia la erezie, și cu greu, împinși din spate au renunțat să îl mai primească pe renumitul „teolog” care a inveninat lumea cu această teorie ecumenistă și dezbinatoare.

Vom reveni cu dovezi de la Sfintii Părinți care arată că nu trebuie sa facem slujbele de înmormântare sau alte slujbe la eretici, deși unora li se pare comod așa.

https://invataturilesfintilorparinti.wordpress.com/2017/01/30/sfantul-marcu-evghenicul-al-efesului-nici-dupa-moartea-sa-nu-doreste-comuniune-cu-preotii-si-ierarhii-eretici/

Sf. Sofronie de la Cioara

” Indeamna pe oameni sa se roage fiecare la el acasa, sa se intalneasca in taina cu preotii ortodocsi pentru spovedanie, impartasanie, cununii, botezuri si alte nevoi religioase si explica oamenilor ca popii uniti (cu papistasii, cu orice alta credinta neortodoxa, uniati) nu sunt altceva decat niste tradatori lepadati ”

Unii au fost duși în eroare, necitind Scrierile Sfântului Theodor Studitul și dând o interpretare superficială și mincinoasă, potrivit cu compromisurile pe care le practică. Când cineva încă nebotezat, aflat în primejdie de moarte vrea să se boteze și în caz că după aceea trece la cele veșnice, un preot care a căzut de curând în părtășia cu ereticii, și care acum se pocăiește, poate să facă și înmormântarea. Însă în alte situații nu îi e îngăduit, până nu își va ispăși Canonul, cu atât mai mult când în preajmă sunt preoți îngrădiți de erezie, și este cu atât mai grav când unii duhovnici îi împing pe fiii duhovnicești in comuniune de rugăciune cu ereticii!

Din Scrisoarea Sf Teodor Studitul către călugărul Metodiu:

Întrebarea 11: Cuvine-se ca cei ce doresc sa se boteze, mai ales daca-i ameninta moartea, sa se boteze de catre preoti patati sau necunoscuti, daca nu se gaseste vreun presbiter ortodox sau neprihanit?

(*Pătați înseamnă că acei preoți au greșit în trecut, iar în momentul respectiv sunt sub canonisire. Mulțumim tuturor celor ce ne atrag atenția când greșim!)

Raspuns: Aici, în privinta acestora s-a pronuntat de catre ierarhii marturi­sitori si superiori norma aceasta, se permite ca presbiterii mentionati, care sunt opriti de la liturghisire din cauza comunicarii cu ereticii, daca nu se ga­seste preot ortodox, atât sa boteze, cât si sa dea Sfintele Taine, sfintite mai înainte de catre un preot necoplesit de erezie, si sa dea schima monahala, si sa savârseasca rugaciunea la înmormântare, si sa rosteasca Evanghelia la Utrenie, si sa binecuvânteze apa la Teofanie, dar, precum s-a spus, numai în caz de primejdie, pentru ca poporul sa nu ramâna cu totul fara de ascultarea Evangheliei si neluminat prin botez. Si de sunteti si voi de acord, aceeasi norma sa fie în vigoare si acolo.

Iată despre ce fel de preot este vorba, ne explică Sf Teodor Studitul in scrisoarea 340, Fiului Talaleu:

„În problema cu preotul care pare ortodox, dar care mă­nân­că cu episcopul, după cum am zis, dacă încetează de o astfel de mâncare împreună, primind şi epitimia de a slu­ji cele sfinte până la o vreme, şi dacă nu mai cade în a­ce­eaşi greşeală, are vindecare ca să slujească [la vremea po­tri­vită lui Dumnezeu]. Dar dacă este indiferent, nu îi va fi iz­băvire bărbatului propria bogăţie încât prin darea ei [ca milostenie] să scape şi de părtăşia eretică, şi de altă faptă păcătoasă; că nu se dă în schimb binele ca să primească răul, după cum nu se dă lumina şi să se primească în­tu­ne­ri­cul. Dacă ar da cineva toţi banii lumii şi are părtăşie cu erezia nu este prieten al lui Dumnezeu, ci vrăjmaş. Dar ce zic părtăşie? Chiar ar face compromis cu ereticii în mân­­care şi băutură şi prietenie e vinovat. Hotărârea este a lui Gură de Aur, însă este şi a fiecărui sfânt.”

Publicat în Ecumenism | 21 comentarii

Cum se comportau marturisitorii autentici in vechime cu pseudo ierarhii

Mai jos sunt practicalele sinoadelor ecumenice traduse din greaca in romana.

In aceste practicale sunt consemnate reactiile crestinilor din vremea Patriarhului Mina si a imparatului Iustinian.

Oare ce ar zice ”marii teologi luminati” din vremea noastra daca ar exista o asemenea reactie fata de actualii pseudo ierarhi?

Întâmplarea cuprinsă în următoarele câteva pagini a fost găsită în PG de către monahul Alipie Kapsaliotul de la chilia Sf. Nicolae din Kapsala, aparținătoare de Sf. Mănăstire Pantokrator a Sfântului Munte Athos, chilie în care și Sf. Nicodim Aghioritul a viețuit vreme de doisprezece ani. Părintele a tradus-o din greaca veche în greaca nouă, din aceasta făcându-se apoi traducerea în limba română.

Publicat în Ecumenism | 2 comentarii

„Această opinie (teoria caderii automate din har-n.n.) nu este deloc rezultatul unei ecleziologii sanatoase sau stricte, ci este rezultatul unei logici prea stricte (o boală tipică a mentalității apusene) aplicată acolo unde nu se potrivește”

Din scrisorile necenzurate ale Cuviosului Serafim Rose:

Scrisoarea 311 – fragment

311. August 13/26, 1981 Odovania Schimbarii la Fata

Dragă Dr. Johnstone.
Binecuvântarea Domnului cu tine!

[…] Vrajba și tulburarea vin mai degrabă de la convertiții ca și dvs din Biserica noastră, care, se pare că găsesc dezacordul lor mult mai profund. Acest dezacord poate fi văzut în unele dintre judecățile de valoare pe care le faceți în scrisoarea către Mitropolit: un episcop din Biserica sovietică este un „pseudo-episcop”, „episcopii sovietici nu sunt episcopi”. Prin urmare, dezacordul dvs cu noi este unul profund față de eclesiologie; evident sunteți de acord cu Pr. Michael Azkoul, care a declarat recent (in Orthodox Christian Witness, Aug, 10/23) că „erezia a negat aceste vechi tronuri episcopale. Nu există „biserică”, prin urmare nici Taine „în Bisericile Moscovei și Constantinopolului. Sper că știți că Biserica noastră rusă din afara Rusiei n-a învățat niciodată și nu o învață asta nici acum; aceasta este o opinie care a fost introdusă în mijlocul nostru de unii convertiți care se consideră mai înțelepți decât episcopii noștri. Îmi pare rău că nu vedeți înțelesul evident al Bisericii noastre in a nu avea comuniune cu Biserica Sovietică: în acest fel rămânem liberi de fata de politică și nu ne legăm de episcopii care nu sunt liberi și care sunt adesea forțați să trădeze adevărul . Dar a afirma că această Biserică nu are nici un har este o prezumție pe care Episcopii noștri nu au îndrăznit niciodată să o facă. Această opinie, după părerea mea, nu este deloc rezultatul unei ecleziologii sanatoase sau stricte, ci este rezultatul unei logici prea stricte (o boală tipică a mentalității apusene) aplicată acolo unde nu se potrivește. Cred că confortul vieții noastre occidentale (în special, lipsa alegerilor agonizante care se prezintă uneori clerului în Rusia) îi ajută pe unii să fie „strict logici” fără să vadă întregul context al vieții bisericești din Rusia sovietică. Cred că afirmația despre situația bisericii din „Epistola Catacombelor” tipărită în aceeași lucrare nr. 96 spune frumos ce trebuie spus despre acest subiect și vă încurajez să o studiați mai îndeaproape, fără să va grăbiți să credeți că se contrazice; ea afirmă însăși poziția Bisericii noastre ruse din străinătate: fara comuniune cu Patriarhia sovietică, dar nici o declarație despre „lipsa harului” și compasiunea pentru cei care nu au altă sursă de viață bisericească. Aceasta este cu siguranță poziția mitropolitului nostru Filaret, care ne-a trimis materialul despre Arhimandritul Tavrion pentru publicare, nu a fost cel puțin inconsistent cu poziția sa strictă împotriva episcopilor sovietici.

[…] Mă rog ca, din moment ce vă interesați atât de mult de această problemă, nu veți fi mulțumiți de un răspuns superficial și nu veți face „deducții logice” care să înlocuiască ecleziologia reală, dar veți examina mai profund problema în declarațiile episcopii noștri ruși (atât din Biserica din Catacombe, cât și Biserica Rusă din Străinătate – a se vedea, de exemplu, declarațiile episcopilor noștri în The Orthodox Word, 1976, nr.5, pp. 160-166). Cred că veți găsi că poziția episcopilor noștri nu s-a schimbat deloc; mai degrabă, ceea ce s-a descoperit este că dvs. (și cei care gândesc ca dvs.) n-au avut acelasi cuget cu episcopii noștri în trecut, iar dvs acum descoperiti asta. Mă rog să descoperiți că puteți fi de un cuget cu episcopii noștri; atitudinea lor este de fapt singura sănătoasă în lumea ortodoxă de astăzi, chiar dacă nu este întotdeauna ușor să o „definim” minții noastre foarte apusene și moderne.

Letter 311

Sursa: https://nudinlumeaaceasta.wordpress.com/2018/11/07/scrisoarea-311-fragment/

Scrisoarea 313 – fragment

313. August 21/Septembrie 3, 1981 Sf Mucenita Vasa

Prea Sfintite, dragă Vladica Gregory,
Binecuvantati!

Am auzit din mai multe surse că clerul grec din Biserica noastră face un protest destul de puternic împotriva articolelor noastre recente despre Arhimandritul Tavrion (The Orthodox Word nr. 96). Principalul articol ne-a fost trimis de către Mitropolitul Filaret în mod special pentru publicare și am tipărit și scrisoarea sa scurtă care a declarat acest fapt. Am crezut că declarația Mitropolitului ar împiedica orice comentariu negativ și ar determina clerul nostru grec să înceapă să își regândească propria poziție fanatică cu privire la situația bisericii din Rusia. Din păcate, rezultatul a fost ceva cu totul diferit, iar ultimele două numere ale Orthodox Christian Witness conțin articole de părintele Michael Azkoul și de Mănăstirea Schimbarea la Fata, care nu numai că au făcut declarații foarte nerespectuoase față de declarația Mitropolitului, dar au dat nastere și unei ecleziologii credem care este total străina bisericii noastre ruse din afara Rusiei: că Bisericile Ortodoxe din Moscova și Constantinopol (și probabil toate celelalte Biserici Ortodoxe Locale care sunt în comuniune cu ele) sunt fără har, că „episcopii lor nu sunt episcopi” etc.

Acestea sunt afirmații atât de grave încât, dacă li se permite să meargă necorectate, vor crea impresia puternică că Biserica noastră a devenit într-adevăr ceea ce vrăjmașii noștri ar dori să creadă că este: o sectă.

[…] Cred că am menționat o dată înainte într-o scrisoare către dumneavoastră că „majoritatea tăcută” a membrilor Bisericii noastre, atât clerici, cât și laici, atât ruși cât și convertiți, nu urmează linia fanatică a partidului grecilor noștri. Noi (și foarte mulți cu noi) cu siguranță sperăm că vocea strigătului grecilor noștri nu va cauza nici o declarație din partea conducerii noastre bisericești, care ar putea fi interpretată ca fiind favorabilă în vreun fel cauzei fanatismului asa cum sunt grecii noștri acum atât de tare predica. Biserica noastră rusă din afara Rusiei poate continua să fie o far purtator de lumină pentru celelalte biserici ortodoxe – dar nu va fi așa dacă devenim o sectă asa cum grecii noștri ne-ar face să fim (și o sectă care ar fi războinică doar cu alte „secte” mici din Grecia – pentru că grecii noștri nu au nicio legătură cu mișcarea Vechilor Calendaristi din Grecia). Vă rog să-mi iertați îndrăzneala că vorbească așa sincer. Am făcut acest lucru știind că ne-fanaticii din Biserica noastră (marea majoritate, sunt sigur) nu sunt organizați și nu cred că este de datoria lor să vorbeasca tare (și uneori forțat) în modul grecilor noștri.

Letter 313

Sursa: https://nudinlumeaaceasta.wordpress.com/2018/11/07/scrisoarea-318-fragment/

Scrisoarea 318 – fragment

318. Sept. 25/Oct. 8, 1981B SF. Serghie de Radonej

Dragă părinte Demetrios,
HRISTOS IN MIJLOCUL NOSTRU!

[…] De fapt, articolele noastre despre Staretul Tavrion nu au fost ele însele controversate – am prezentat pur și simplu materialul pe care Mitropolitul Filaret la trimis în mod deliberat cu instrucțiuni de traducere și imprimare. Comentariile editoriale proprii au avut scopul de a arăta cum este posibil să avem o atitudine strictă față de Biserica sovietică și să fim încă compatimitori fata de un adevărat luptător, cum ar fi Staretul Tavrion. „Controversa” a izbucnit numai atunci când unii oameni au insistat asupra impunerii definițiilor lor juridice ale situației bisericești asupra acestui fenomen. Episcopul Grigorie tocmai ne-a scris și a spus cât de obosit este încearcand să combată ideea extrem de apuseană a Bisericii pe care criticii Mitropolitului o exprimă – aceasta este problema noastră. Și într-adevăr crezi că ne-am schimbat în ultimii ani fata de The Orthodox Word din vechime? Cu excepția diminuării tonului nostru, la cererea episcopilor noștri, nu ne-am schimbat deloc. Citiți The Orthodox Word din anul 1971: l-am numit pe Boris Talantov ca „Mărturisitor ortodox” (un nume pe care nu l-am aplicat Pr. Dimitrie Dudko sau Staretului Tavrion), în ciuda faptului că Talantov a numit Biserica din Catacombe o „sectă” – am văzut că acesta din urmă este un aspect secundar in învățătura lui, iar cel primar a fost unitatea sa cu Biserica noastră în anti-serghianismul său. Și toți cei care cheamă acum numele nostru au salutat acest articol despre Talantov; Fr. Neketas din Seattle a reprodus chiar o parte din el. Citiți Orthodox Word al nostru chiar și în 1965: acolo i-am prezentat pe călugării de la Pochaev și pe alți membri ai Bisericii Sovietice în cea mai simpatică lumină și nimeni nu a protestat. Vrei să știi unde este diferența de fapt, în opinia mea? Cei care ne critică acum atât de mult, s-au schimbat: acum ei doresc să declare Patriarhia Moscovei drept fără har (recentele articole ale Pr. Mihail Azkoul și ale Mănăstirii Schimbarea la Fata din Orthodox Christian Witness sunt primele pe care le cunosc în ultimii 13 ani în care această poziție este prezentată în mod clar) și doresc să înceteze orice simpatie activă pentru preoții și laicii Patriarhiei Moscovei, contrazicând astfel poziția lor de acum zece ani.

[…] Dacă aveți influență la Manastirea Schimbarea la Fata, spuneți-le că dorim să le trimitem (ca și mai înainte) 30 sau mai multe copii ale (The) Orthodox Word, care ar trebui să fie în mod liber acordate tuturor fraților care o doresc – noi suntem cenzurați acolo!

Letter 318

Sursa: https://nudinlumeaaceasta.wordpress.com/2018/11/07/scrisoarea-318-fragment/

https://nudinlumeaaceasta.wordpress.com/

Atat Cuviosul Serafim Rose, cat si Mitropolitul Filaret sustin intreruperea comuniunii cu ereticii. Nu sustin insa ca Biserica Rusa si Biserica Constantinopolului sunt lipsite de Sfinte Taine. Dimpotriva, sustin ca daca am crede asa ceva, am ajunge o secta. Sustinatorii unei erezii (botezați și hirotoniți ortodox) pierd harul mantuitor, dar harul sacramental se pierde prin caterisire. (Notă: Aveți grijă la sursele distorsionate de simpatizanții zeloților vechi-calendariști, precum Vladymir Moss)

Cititi si:

https://sangiulio.org/articles/open-letter-of-metropolitan-philaret-to-archbishop-iakovos/

Epistola Părinţilor Aghioriţi către împăratul Mihail Paleologul, împotriva uniaţiei de la Lyon (1272-74), Străjerii Ortodoxiei, Editura Egumenița, pp. 349-350

Publicat în Uncategorized | 23 comentarii