„Acuma, creştinii au alţi duşmani, mai periculoşi, ei cu diplomaţia te doboară. Ne-am amestecat si incepem sa nu mai tinem cu respect si cu sinceritate Adevarul.”


”Să nu acceptăm minciunile lor! Apostolii lui Antihrist sunt foarte diplomaţi! Va fi o schimbare înfricoşată în omenire!” – Staretul Dionisie de la Colciu, Sf. Munte Athos

„Acuma, creştinii au alţi duşmani, mai periculoşi, ei cu diplomaţia te doboară. Te „introduc” în aşa fel încât să zici că au dreptate. De aceea trebuie mare băgare de seamă şi să ne rugăm la bunul Părinte Ceresc să ne lumineze, să nu acceptăm minciunile lor. Ceea ce cunoaştem că-i spre dărâmarea Ortodoxiei şi a sufletului nostru cel fără de moarte, acelea să nu le acceptăm.”

„Ne-am amestecat si incepem sa nu mai tinem cu respect si cu sinceritate Adevarul. Incepem sa spunem:“Eee, stie Dumnezeu, nu-i nimica daca nu respectam cutare”…

Ortodoxia se bazeaza pe cele sapte Sfinte Soboare Ecumenice, sa avem speranta ca Bunul Dumnezeu o sa ne faca parte sa ne putem mantui. Ca nu avem nicio alta dorinta decat numai si numai sa putem capata raiul, sa putem capata Imparatia lui Dumnezeu. Trebuie sa tii adevarul – si Dumnezeu te va ajuta.”

„Ceea ce spun acuma toti dusmanii Adevarului e un viclesug. Adica, ei iau si din cartile noastre, de unde scrie: “Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta, din tot cugetul tau, din toata virtutea ta si pe aproapele tau ca pe tine insuti” (Matei 22:39) si-ti spun asa: “Cine e aproapele nostru, al fiecaruia dintre noi? Orice om. Fie el din orice natiune, orice credinta ar avea, trebuie sa-l iubesti.” Da, sa-l iubesti, dar asta nu inseamna sa iubesti si credinta lui, ratacirea lui, neadevarul lui! Ca om sa-l iubesti, ca Dumnezeu are grija de fiecare. Fie ca-i jidan, ca-i mahomedan, orice o fi, tu trebuie sa-l iubesti, pentru ca-i om, e zidirea lui Dumnezeu – dar nu sa iubesti credinta lui, eresurile lui. Dar ei, prin viclesug, vor sa se apropie omenirea, vor sa te apropii de alte credinte si sa defaimi adevarul. Nu este alt adevar decat Iisus Hristos. Ortodoxia este Adevarul. (6 aprilie 2002)

Starețul Dionisie de la Colciu, Sfântul Munte Athos despre Sfântul Ilie Lăcătușu și Sfinții Mucenici cu sfinte moaște din temnițiele comuniste 

“- Despre noii martiri in Biserica noastra nu se mai spune nimic. Stiti ca au fost atatia in inchisorile comuniste; acuma au descoperit un parinte cu corpul neputrezit.

– Ia uite!

– Da, parintele Ilie Lacatusu. Si nu se spune nimic. Acuma noi ce trebuie sa facem?

– Vedeti? Lucrarea ispititorului. Vedeti cum o progresat rautatea? Pe acela invederat l-a aratat Dumnezeu si dupa moartea lui sfant, si uite, condu­catorii nu iau masuri ca sa-l sfinteasca [canonizeze, n.n.] si sa propo­vaduiasca ca nevoile si chinurile pe care le-o suferit l-au sfintit pe el, ca asta-i adevarul. Da, dar n-au indrazneala. Vedeti unde am ajuns?

– Si despre toti cei care au suferit in inchisori nu se povesteste nimic. Adica atatia mucenici au fost, poate au fost mai multi acum, in ultimul veac, decat in primele trei veacuri.

Sigur ca da. Uite, lucrarea ispititorului e asta, ca sa nu se propovaduiasca adevarul. Vezi? Da’ la Dumnezeu ei s-o sfintit si stau acolo in viata cea fara de sfarsit unde se vor veseli cu ingerii lui Dumnezeu si cu toti sfintii mucenici care au patimit. Omenirea asa e. Veacul al VII-lea e veacul cel mai periculos. O sa fie schimbari mari. (06-04-2002)”

Din: Staretul Dionisie. Lumea in vremurile de pe urma. Vol. II, Editura Prodromos, 2010

Moaştele părintelui Ilie Lăcătuşu (1909-1983), preot de mir având cinci copii, au fost descoperite în data de 29 septembrie 1998. Trupul sfântului a fost găsit în condiţiile corespunzătoare sfintelor moaşte: nestricăcios, frumos mirositor, uscat şi uşor, pielea de culoarea alunului, păstrându-şi dimensiunile şi aspectul, dând impresia unui om care doarme. Părintele Ilie Lăcătuşu a fost prizonier în închisorile comu­niste în perioada 1952-1954 şi 1959-1964, când a făcut muncă silnică la canalul Dunăre-Marea Neagră, respectiv la Periprava, în Delta Dunării.

 

Din păcate capcana neadevărului se întinde tot mai mult, cu o diplomație din ce în ce mai perfidă. Fundații din zilele noastre preiau controlul asupra oamenilor care mai au un cât de mic sentiment pentru tradiție pentru a-i atrage într-un amestec periculos al binelui cu răul, iar ceea ce rezultă este de fapt un rău mai mare deoarece oamenii nu mai pot să sesiseze ușor pericolul și sunt atrași spre lucruri pierzătoare cum ar fi : comuniunea și împreună rugăciunile cu ereticii, încrederea în stăpânirea antihristică și demonică care nu are niciodată drept scop mărturisirea adevărului sau binele oamenilor, ci dimpotrivă, vrea să-i domine și să-i subjuge.

”Cu Mamona nici o legătură, oricât de mică – nici asupra punctelor comune. Lui Mamona numai blestemele din moliftele Sfântului Vasile cel Mare.”

Marșurile și manifestațiile organizate public au cu toate acest scop. Prin acestea puterea politică poate să țină tendințele populației sub control, dându-le direcția dorită de ei și îi introduce pe oameni într-un ecumenism mascat, ceea ce constituie cea mai înfiorătoare capcană.

Sfantul Marcu Evghenicul al Efesului nici dupa moartea sa nu doreste comuniune cu preotii si ierarhii eretici

Dar acum au ajuns să se folosească și de numele Sfinților Mucenici cu sfinte moaște ale mărturisitorilor din închisorile comuniste pentru a promova ecumenismul și pentru a închide ochii în fața compromisurilor cu ereticii de dragul unor recunoașteri publice.

Iată cum aceste fundații ce au legături cu interesele Statului Mamona colcăie de promovarea unității dintre ortodocși și eretici:

În organizarea Asociației pentru Custodia Monumentului de la Majadahonda, delegații ale Fundației Ion Gavrilă Ogoranu, Fundației George Manu și Frăției Ortodoxe Române, Falangei Spaniole, Partidului Naționalist Francez, Grupul Civic Piața Universității 2012, Fundației Hermandad Divisione Azul și altor organizații românești și spaniole, au participat la ceremonia de comemorare a morții eroice a legionarilor Moța și Marin în lupta împotriva comunismului.

Slujba religioasă a fost oficiată de preotul greco-catolic Marius Visovan.

Au ținut concise dar impresionante discursuri: preotul greco catolic Visovan din partea Fundației George Manu, Sorin Olariu din partea Fundației Ion Gavrilă Ogoranu – acesta dând citire mesajului transmis de comandantul legionar Dan Boghiu (Elveția), ultimul membru al Consiliului Politic al Mișcării Legionare din Exil, Ovidiu Mocanu – reprezentantul filialei spaniole a Frăției Ortodoxe Sf. Mc. Gheorghe (membrii acestei organizații realizând anul acesta curățarea monumentului înaintea comemorării), Miguel-Menendez Pinar în numele Asociației pentru Custodia Monumentului Moța-Marin.

http://www.buciumul.ro/2018/01/16/mota-si-marin-comemorati-la-majadahonda-si-bucuresti/

Ecumenism la parastasul lui Mota si Marin

Oare Sfinților care au pătimit în închisori le place cum se folosesc de numele lor pentru a face înțelegeri cu dușmanii Adevărului, cu ereticii și cu tot felul de instituții publice amestecate aflate în înțelegere cu Statul-Mamona?

Aceștia sunt pași spre a recunoaște că și papistașii au sfinți! Cumplită rătăcire. Ereticii nu au calea spre mântuire.

Sfintii Parinti ne invata ca ereticii nu pot fi numiti martiri, indiferent de chinurile prin care au trecut

Sfantul Ignatie Briancianinov – Despre mantuirea neortodocsilor

Doar știm că uneltele ecumeniste, cum ar fi Radio Trinitas hulesc Adevărul pomenind în fiecare zi ca sfinți pe rătăciții eretici papistași!

Iată cum necinstesc toți aceștia memoria Sfinților Mucenici!

Au fost atâția și atâția Sfinți Mucenici care au fost uciși de catolici. Iar unora li se pare o nimica toată dacă mai mereu sunt prezenți ereticii la manifestațiile lor!

SFÂNTUL MUCENIC PLATON, EPISCOP DE BANJA LUKA, UCIS DE „FRAŢII” ROMANO-CATOLICI

SFÂNTUL SFINŢIT MUCENIC VASILIE, care pentru DREAPTA CREDINŢĂ a fost ucis de catolici (4 mai)

NOII SFINTI MUCENICI POLONEZI CARE AU PRIMIT MARTIRIUL DIN PARTEA CATOLICILOR

Pomenirea Sfinţilor 26 de Cuvioşi Mucenici Zografiţi care în foc s-au săvârşit, uciși de papistași după ce au mărturisit împotriva uniației de la Lyon

Cum să se bucure Sfinții din închisorile comuniste de înțelegerile cu hulitorii?

Iată ce fac promotorii iconomiei nelegiuite, nu îi mai interesează nimic decât popularitatea! Ajung să îi promoveze alandala pe conducători ai sistemului ca Dodon și pe nelegiuții ecumeniști din Mitropolia Moldovei, fără nicio explicație, doar pentru că organizează marșuri fățarnice de doi lei, de parcă ar fi niște modele de urmat! Noi nu putem să facem nicio înțelegere cu statul antihristic sau cu conducătorii ecumeniști. Pe ei doar trebuie să îi dăm pe față înaintea oamenilor, pentru ca să se ferească de ei ca de șarpe!

Sfântul Teodor Studitul: „Fugiţi de şarpe şi de ucigaşii asemenea şarpelui [e­reticii], din pricina cărora pier cei mai mulţi din neam în neam”

Cum să admitem că fac și lucruri bune?

Aceasta este rătăcirea cea de pe urmă, rătăcirea antihristică, deoarece asta e strategia Antihristului să îi facă pe oameni să creadă că urmărește binele lor. Dar un bine construit pe minciună nu este decât închinare la tatăl minciunii, diavolul!

Sfântul Ipolit al Romei despre Antihrist:

La inceput se va arata bland, plin de dragoste, linistit, evlavios, plin de pace, urator al nedreptatii, cu sila de daruri si potrivnic idolatriei. Va spune ca ii face placere sa mediteze asupra Sfintelor Scripturi, ca ii va cinsti pe preoti, va cinsti batranetea, ca nu va accepta desfraul, curvia, ca ii este sila de adulter si nu va da atentie acuzelor (impotriva altora), nu va accep­ta juramintele, va fi iubitor de straini, prietenul celor nevoiasi si milostiv. Va face indemnuri la dragoste si nu va avea in general bogatie. Toate aceste le va face ca un viclean si prefacut, voind sa-i insele pe toti pentru a-l face imparatul lor.”

Vedeți și: Dezmat dupa Marsul pentru Viata sustinut de organizatorii acestuia

Cine sunt cei care organizeaza marsul pentru viata si de ce mai nou acestia colaboreaza cu ecumenistii?

Marsul pentru viata, masca perfecta pentru promovarea ecumenismului

Învățăturile și faptele ultimelor veacuri sunt amestecate. Să preluăm de la mărturisitorii ortodocși ai vremurilor noastre în primul rând pilda de jertfelnicie, de îndelungă răbdare în suferințe pentru a rămâne cu Hristos. Singurele repere sigure în zilele noastre rămân însă Ortodoxia neschimbată a Sfinților Părinți și Sfintele Sinoade Ecumenice.

Citiți și: https://invataturilesfintilorparinti.wordpress.com/2018/05/09/datoria-tuturor-in-vremuri-de-erezie-pastori-monahi-si-mireni-este-studierea-cu-sarguinta-a-invataturilor-bisericii-pentru-a-putea-birui-toate-uneltirile-mincinoase-ale-ereticilor/

https://invataturilesfintilorparinti.wordpress.com/2018/04/29/cuviosul-serafim-rose-felul-acesta-de-calauzire-nu-este-dat-unor-vremuri-ca-ale-noastre-si-sa-fim-sinceri-noi-in-starea-noastra-de-slabiciune-stricaciune-si-pacatosenie-nici-n/

 

Reclame
Publicat în Ecumenism, Sfaturi folositoare | 1 comentariu

„Teologii” neoecumeniști răstălmăcesc Canoanele promovând tolerarea ecumenismului în Biserică și discreditarea mărturisitorilor


Iată și un comentariu al administratorului:

admin MAY 13, 2018 AT 1:44 AM

„In cazul in care episcopul este batran si bolnav si nu se poate deplasa in teritoriu cum se.procedeaza in vremuri de erezie precum acestea? Horepiscopul este persoana episcopului de fapt, in teritoriu, la sate si comune. Nimic mai mult nimic mai putin. MSC a facut mai multe distinctii in trecut, mai precis erezii: cineva poate fi eretic 25% , 50% ortodox si 25% partas la erezie. La fel si acum MSC interpreteaza dupa cum îi convine lui canoanele și rolul de horepiscop. Fiindca MSC și-a ales ca tovarăși pe episcopul Longhin și pe mitr Serafim, în loc să ne spună de ce acești ierarhi sunt in continuare în comuniune cu ereticii, îl critică pe episcopul Artemie care de fapt este singurul episcop ce a întrerupt comuniunea cu ereticii. Mai este vreun episcop ce a facut acest lucru?”

De-acum să ne așteptăm la atacuri și calomnii din ce în ce mai dure, dar să ne bucurăm și să dăm Slavă lui Dumnezeu pentru toate fără să ne descurajăm. Să ne uităm la viețile Sfinților Ierarhi prigoniți de hulitori și de eretici: Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie Palama… Să încercăm să ne ducem crucea mărturisirii fără să cărtim, căci de fiecare dintre noi depinde păstrarea învățăturilor de credință și de un singur om care luptă cu toate înșelările și cu propriile patimi, mărturisind adevărul curat, poate depinde soarta întregii lumi…

„În vremurile din urmă răul și erezia vor stăpâni atât de mult, încât singurul îndrumător sigur va fi scrierile Sfinților Părinți. Nu vor mai fi ierarhi și păstori care să ferească credincioșii de înșelări și să-i conducă pe calea mântuirii.” – Sfântul Ioan Maximovici

Secta „teologilor” neoecumeniști primește răspuns ortodox

Iconomiștii tremură de frică și de rușine din cauză că li s-au deconspirat cursele viclene. Viclenia lor merge până în pânzele albe, dar n-au de ales, trebuie să și-o susțină în continuare, ca să îndeplinească mai departe ordinele stăpânilor lor, a căror autoritate o recunosc, fiind cu bună știință în comuniune cu ei.

Redactorii de la respectivul site poate nu au făcut pe deplin conștienți această afirmație, dar după cum se spune: „gura păcătosului adevăr grăiește”, vădindu-se cine trage în realitate de mai sus, sforile acestui portal ce în ultimul timp s-a transformat într-o platformă care îi scuză la nesfărșit pe ecumeniști și îi promovează doar pe cei care continuă să fie în comuniune cu ecumeniștii sau cu cei care slujesc împreună cu ei…

Răspunsuri ortodoxe la aberațiile neoecumeniștilor:

 

  1. Cum pot neoecumeniștii să mintă cu nerușinare afirmând că ar fi fost nevoie de trei episcopi pentru hirotonirea unui horepiscop când Canonul 10 Antiohia menționează clar că horepiscopul este hirotonit de un singur episcop?

„Prezbiterii cei ce sunt în sate ori în politii, sau cei ce se numesc horepiscopi, de ar fi şi luat hirotesie de episcopi, au socotit sfântul sinod ca să-şi cunoască măsurile lor, şi a ocârmui Bisericile cele supuse lor, şi cu grija acestora a se îndestula, şi cu purtarea de grijă, şi a aşeza anagnoşti şi ipodiaconi, şi catehisitori, şi cu înaintarea acestora să se îndestuleze, dar nici prezbiter, nici diacon să îndrăznească a hirotonisi, fără de episcopul cel ce este în cetatea, căreia se supune şi el, şi satul. Iar de ar îndrăzni cineva să calce aceste hotărâte, să se caterisească, şi de cinstea de care se împărtăşeşte. Iar horepiscopul să se facă de episcopul cetăţii, căreia acela se supune.”

  1. Cum pot ei să invoce faptul că Sinodul de la Laodiceea ar fi abolit chipurile definitiv instituția horepiscopilor, din moment ce cu totul altceva menționează Canonul 57 și anume:

„Nu se cade în sate, şi în târguşoare a se aşeza episcopi, ci voejeri (trecători). Însă cei acum mai înainte aşezaţi, nimic să facă fără de socotinţa episcopului celui din cetate.Dar asemeni şi prezbiterii nimic să facă fără socotinţa episcopului.

TÂLCUIRE

Ca să nu se defaime dregătoria episcopului, porunceşte canonul acesta, că nu trebuie a se face episcopi prin sate, şi prin târguri mici, ci numai exarhi, adică horepiscopi iar câţi de acest fel acum au apucat a se face să rămână, însă fără ştirea episcopului cetăţii să nu facă nimic, asemenea nici preoţii. Vezi şi pe 39 apostolesc.

Notă:

Zonara şi Valsamon voiajori (trecători) zic că se numesc pentru că înconjură, umblând prin eparhii spre a întări pe cei credincioşi, neavând osebită a lor aşezare într-un loc. Iar patriarhul Hrisant al Ierusalimului în Sintagmation zice, că se numesc de la vindecare, că are şi această înţelegere cuvântul. Drept aceea, şi după cei dintâi, şi după cel din urmă, se înţeleg vindecători ai sufletelor. Unii însă voiesc, că voiajerii aceştia sunt osebiţi de horepiscopi.”

Chiar dacă voiajerii ar fi diferiți de horepiscopi, Canonul nu vorbește de niciun fel de destituire, ci doar de o altă instituție, cea a periodeuților de care vorbește și Epistola Sfântului Ghenadie 95 de ani după Sinodul din Laodiceea, menționându-i concomitent și pe horepiscopi.

  1. Cum spun ei că a fost desființată din secolul IV instituția horepiscopilor, din moment ce Sinodul VII Ecumenic (787) arată că treapta horepiscopilor poate exista oricând în istorie fără a necesita aprobarea specială din partea unui Sinod?

Faptul că instituția horepiscopilor era învechită și a fost din ce în ce mai puțin folosită, nu înseamnă că nu poate fi folosită oricând. Canonul 14 de la Sinodul VII Ecumenic este mai mult decât clar în această privință, descriind o situație ca în zilele noastre: chiar dacă obiceiul de a hirotoni horepiscopi era învechit, arată că aceștia pot bineînțeles, la rândul lor să hirotonisească citeți și toate celelalte ale treptei lor cu voia episcopului sub a cărui jurisdicție sunt.

„Cum că rânduială urmează în preoţie, tuturor este bine arătat. Şi cu scumpătate a se păzi încredinţările preoţiei, este lucru bine plăcut lui Dumnezeu. Deci, fiindcă vedem, că fără de hirotesie din pruncie unii iau tunderea clericatului, neluând încă de la episcop hirotesia; şi citesc pe amvon în adunare, afară de canon făcându-o aceasta, poruncim de acum înainte a nu se face aceasta. Aceasta însă a se păzi şi la monahi. Că hirotesie de anagnost, este slobod fiecărui egumen, a face numai în însăşi monastirea sa. Dacă şi însuşi egumenului i s-a făcut hirotesie de episcop spre şederea întâi egumenească; adică fiind el prezbiter. Aşişderea şi după obiceiul vechi, horepiscopii după voia dată de episcopul, se cuvine a proherisi anagnoşti.

[Sinod 6, can. 33; Cartagina, can. 22]

TÂLCUIRE

Fiindcă unii din pruncie s-au fost afierosit lui Dumnezeu, şi îmbrăcând haine cuviincioase clericilor, primeau şi tundere de la însuşi născătorii lor, după oarecare obicei, ca când ar fi afierosiţi, şi aceştia viind în vârstă, îndrăzneau şi citeau cuvine a se da săracilor, precum sunt lucrătorii de pământ. Drept aceea darea cea de acest fel este potrivită cu cei ce o iau, precum dimpotrivă, de s-ar da la boieri, ar fi cu totul nepotrivită, ca unii ce nu sunt sfinţiţi, şi ca unii ce nu sunt săraci. Însă poate zice canonul, să se vândă la plugari şi săraci, pentru ca de la aceştia să poată iarăşi a le cumpăra, de va avea chip în urmă Biserica sau monastirea aceea, care lucru nu poate cu lesnire a-l face de le-ar vinde la cei bogaţi. dumnezeieştile cărţi înaintea poporului (nădăjduindu-se poate în tunderea cea din pruncie) fără a se hirotesi, şi fără a lua pecetluirea şi tunderea citeţului de la arhiereu. Pentru aceasta porunceşte canonul acesta, că una ca aceasta să nu se mai facă, ca un lucru necuviincios şi ne canonisit. Şi nu numai mirenii să nu citească fără pecetluirea arhiereului, dar nici monahii. Însă egumenul monastirii, preot fiind, şi cu hirotesia arhierească fiind făcut egumen, are voie în monastirea sa numai a hirotesi citeţi. Aşişderea horepiscopii cu voia episcopului eparhiei, a hirotonosi citeţi, după învechit obicei (pentru care vezi şi subînsemnarea canonului al 8-lea al sinodului 1). Citeşte şi pe 33 al celui al 6-lea.”

Să se rușineze definitiv scornitorii de minciuni nerușinate, care se opun adevărului învederat și cu dovezile de netăgăduit în față!

Iată cine sunt marii „teologi” – niște slugi vândute care tremură de frică în fața ecumeniștilor, stăpânii lor!

  1. Pe ce își bazează afirmația că PS Artemie ar fi trebuit să ceară aprobare de la un sinod care l-a caterisit pe nedrept pentru a putea să își exercite atribuțiile de episcop?

Chiar dacă era înainte de Sinodul din Creta, în momentul în care a hirotonit primul horepiscop, episcopul Artemie era deja demult caterisit pe nedrept de ecumeniști, deci cum să le ceară aprobare celor care l-au condamnat pe nedrept?! Oameni buni care ascultați aberațiile neoecumeniștilor, părânduvi-se că sunt cine știe ce somități și „mari teologi” acești farisei ipocriți învechiți în rele, mai gândiți măcar puțin?

Vedem în Pidalion în nota de la Canonul 4 Antiohia că un episcop sau un preot caterisit pe nedrept, chiar dacă e vorba de o învinuire personală pe nedrept, deci nu neapărat din cauza ereziei în care au căzut mai marii săi, are datoria de a continua să slujească și să își exercite în continuare atribuțiile de episcop sau de preot pentru a nu lăsa turma în mâinile celor eretici sau nedrepți.

Iată mai jos tâlcuirea Canonului:

„Rânduieşte canonul acesta, că oricare arhiereu se va caterisi de către sinod, ori prezbiter, sau diacon se va caterisi de către episcopul său, şi fiind caterisit, ar îndrăzni a lucra vreo sfinţită lucrare, precum mai întâi, adică arhiereul a arhieriei, iar preotul pe a preoţiei, şi diaconul a diaconiei, mai înainte de a se cerceta judecata lor la altă judecătorie bisericească mai înaltă, aceştia zic, să nu aibă mai mult nădejde de îndreptare la alt sinod, nici să li se dea loc de a se dezvinovăţi. Fiindcă aceştia şi cei asemeni, s-au făcut lepădaţi de către fiecare sinod, pentru aceasta că nu a îngăduit a rămâne în caterisirea sinodului, după canonul 37 din Cartagina, dar şi câţi s-au împărtăşit cu cei caterisiţi ştiind caterisirea lor, toţi să se depărteze din Biserică.Vezi şi pe 28 apostolesc.”

Iată și nota care explică care sunt excepțiile de la încetarea celor rânduite episcopului sau preotului: caterisirea nedreaptă făcută de eretici sau episcopi nedrepți pentru vreo pricină personală:

„Pe însuşi canonul acesta îl pomeneşte sinodul al 4-lea în al 4-a praxă a sa, citit de Etie arhidiaconul şi primichiriul Bisericii mari. dar pentru ce canonul acesta mai în toate cărţile a practicalelor sinoadelor se însemnează al 83 nu mă dumiresc? Poate că să fie greşeală a scrierii (faţa 149 tomul al 2-lea al sinodicalelor). Însemnează însă, fiindcă la sinodul acesta a fost exarh Evsevie Arianul, şi următorii lui. Pentru aceasta nerânduit l-au lăsat, ca să le ajute, împotriva Părinţilor care atunci se goneau de dânşii, şi mai ales împotriva marelui Atanasie. Pentru aceasta Sfântul Atanasie, şi Sfântul Ioan Hrisostom, după Socrat cartea 6 cap 18 au prihănit canonul acesta, că nu este soborniceştii Biserici, ci acelei a arienilor. Că şi pe Atanasie prin canonul acesta l-au caterisit evsevianii, şi pe Hrisostom au căutat să-l caterisească episcopii cei ce în Constantinopol s-au adunat împotriva lui. Fiindcă adică după ce s-au caterisit au sărit în scaun, fără a hotărî alt sinod cele pentru dânsul. Încă şi papa Inochentie în epistolia ce trimite către Constantinopoliteni pentru Hrisostom, prihăneşte pe un canon acesta după Sozomen cartea 8 cap 26 şi după Dositei (foaia 133 despre cei ce au patriarhit în Ierusalim). Deci fiind zic, că şi sfinţii aceştia acest canon îl prihănesc. Iar ecumenicul al 4-lea sinod îl primeşte, precum am zis, şi cel al 6-lea ecumenic.Pentru aceasta este trebuinţă a se prosdiorisi (a se rândui), ca să rămână neprihănit; adică, să nu aibă loc de dezvinovăţire şi nădejde de aşezare episcopul acela ce se va caterisi, 1. La vinovăţii arătate, şi drepte după canonul 28 apostolesc. 2. Nu de sinod particular de câţiva episcopi ai eparhiei, şi din aceştia unul dând dreptate, iar altul osândind, după canonul 14 al acestui sinod din Antiohia (că atunci trebuie mitropolitul să cheme şi din episcopii megieşitelor ţări, ca să se cerceteze judecata, şi să se dezlege toată îndoiala, după acestaşi canon), dar ori de sinodul tuturor episcopilor eparhiei, care în conglăsuire osândind, iar nu neunindu-se după canonul 15 al acestuiaşi din Antiohia, ori de sinodul patriarhului ocârmuirii. 3. Şi să fie faţă cel ce se judecă, şi loc de răspundere să i se dea, după canonul 74 apostolesc, afară numai de s-a chemat, şi nu au întâmpinat după acestaşi apostolesc. 4. Şi pârâşii să nu-i fie vrăjmaşi vederaţi, nici aceiaşi să fie şi pârâşii, şi judecători, precum acestea s-au întâmplat la nelegiuita caterisire a lui Atanasie şi a lui Hrisostom. Despre care vezi la subînsemnarea canoanelor 28 şi 32 apostoleşti. Ci şi prezbiterii, şi diaconii, şi clericii cei mai de jos, întâi trebuie a şi căutat judecăţile lor la arhiereii lor. Iar de ar prihăni pe judecătoria lor, să cheme şi pe alţi megieşi episcopi, ori şi pe mitropoliţii eparhiilor lor, după canonul 36 din Cartagina. Şi cel 12 al acestuiaşi.”

Subliniem încă o dată, Pidalionul spune clar: chiar dacă e vorba de învinuire personală, are datoria să săvârșească toate cele ce i sunt date lui, fără a ține seama de sfatul celor ce l-au nedreptățit!

Vedem cu prisosință exemple de acest fel la Sfinții Părinți la tot pasul:

Sfântul Ioan Gură de Aur a continuat să slujească după ce a fost caterisit pe nedrept de sinodul de la Stejar, deși i se aducea doar o acuzație personală, nefiind vorba de căderea în erezie a celor ce l-au condamnat.

În colecția „Părinți și Scriitori Bisericești” 1998, volumul 75 găsim menționat de către Casiodor în „Scrieri”, cazul Sfântului Ambrozie cel Mare care a refuzat să părăsească biserica la porunca împărătesei eretice și a continuat să lucreze cele ale arhieriei:

Poruncindu-i-se să părăsească biserica de către o împărăteasă eretică, Sfântul Ambrozie cel Mare a ripostat: „Eu nu fac acest lucru de bunăvoie, căci nu vreau să dau impresia că predau lupilor țarcul oilor sau pe Dumnezeu blasfemietorilor. Dacă vrei, aici omoară-mă. Sunt gata să mor de bunăvoie.”

  1. De unde au inventat faptul că episcopul Artemie ar fi trebuit să ceară acordul ecumeniștilor care l-au caterisit pe nedrept pentru ca să hirotonească preoți (cu ajutorul horepiscopilor, pe care de altfel i-a hirotonit deoarece se simțea foarte slăbit și bolnav)? Pentru cei care îi cred pe neoecumeniști: Cât veți mai continua să fiți părtași la prigonirea unui episcop al lui Hristos?!
  2. De unde au inventat aberația că pe timp de erezie mai sunt valabile granițele canonice ca pe timpuri obișnuite? Preoții care au întreupt pomenirea ereticilor nu sunt caterisiți și prigoniți pe nedrept? Mai trebuie să respecte vreo graniță canonică când aleg în ce catacombă să slujească? Nu se duc acolo unde este turma păstorită de ei?

Se va lămuri la sinaxele de la Atena și de la Satu Mare cum au procedat Sfinții Părinți în vremuri de erezie, dacă și în ce condiții au hirotonit preoți în afara granițelor canonice. Studiindu-i pe Sfinții Părinți vom găsi răspunsuri la toate aceste frământări.

Cuviosul Serafim Rose, care a arătat că ortodocșilor ultimelor veacuri li s-a dat a asculta de doi mari Sfinți Ierarhi călăuzitori; Sfântul Ignatie Briancianinov și Sfântul Teofan Zăvorâtul, a afirmat printre altele că în aceste vremuri din urmă granițele canonice vor deveni ceva lipsit de importanță din cauza apostaziei ce a cuprins tot pământul.

  1. Cum pot ei să spună că horepiscopii nu sunt deloc necesari acum, că era nevoie de această instituție doar în vremea apostolatului, când trebuiau convertite popoarele păgâne la creștinism? Nu necesită vremurile actuale o propovăduire a ortodoxiei neschimbate pentru a reîntoarce la ortodoxie oamenii contemporani cuprinși de neo-păgânism și de cumplita panerezie a ecumenismului?
  2. Cum pot ei să-l acuze cu atâta răutate pe episcopul Artemie că a procedat asemeni stiliștilor din moment ce a procedat conform Canoanelor, pe care le stăpânește bine? Nu a făcut precum Galaction Cordun care a hirotonit un alt episcop pentru a institui apoi un întreg sinod. Episcopul Artemie nu a ieșit din sfera atribuțiilor sale canonice, hirotonind doar horepiscopi și preoți. Pentru a hirotoni un horepiscop e nevoie de un singur episcop, o spun toate Canoanele. Iar Prea Sfințitul Artemie nu avea cărui întâistătător sau sinod să îî ceară aprobarea din moment ce era caterisit pe nedrept de aceștia!

Toți acești neo-ecumeniști seamănă cu cărturarii, fariseii și saducheii de pe vremea Mântuitorului. Episcopul Artemie a hirotonit horepiscopi și preoți nu urmărind să facă vreo schismă sau sinod paralel, ci făcând în mod canonic ceea ce era dator să facă ca episcop, în condițiile în care era caterisit pe nedrept și Canoanele îi dădeau voie să își exercite toate atribuțiile de ierarh fără să ceară acordul întâistătătorilor săi, în condițiile în care a trimis scrisori în toată lumea pentru a nu îi fi recunoscută caterisirea nedreaptă. Dacă prin ceea ce face nu urmărește decât folosul creștinilor care se îngrădesc de ecumenism, cum cutează acești neoecumeniști fățarnici să îl acuze de schismă și să aducă fel de fel de false probleme în discuție? Dacă hirotonește horepiscopi pentru că este bătrân și bolnav și are nevoie de un spijin este vinovat în ochii lor, după cum și fariseii îl acuzau pe Mântuitorul că vindecă sâmbăta. Dacă sunt trimiși preoți în eparhii străine vin și ispitesc cu fel de fel de întrebări, asemeni saducheilor care se întrebau a cui va fi la Învierea cea de obște femeia pe care au avut-o de soție șapte frați, de parcă ar fi vreo problemă un preot în plus într-o eparhie cufundată în erezie, de parcă dacă în mod excepțional ierarhul eretic de acolo s-ar pocăi, nu ar putea să îl primească fără probleme pe preotul respectiv, de parcă lucrurile nu s-ar putea foarte ușor rezolva după cum ne oferă atâtea modele Sfintele Sinoade Ecumenice sau Sinoadele Locale!

Îndemnuri

Pentru cei cu inima curată care doresc din tot sufletul lor ca ortodoxia să fie mărturisită corect: Nu vă temeți de împiedicările limbilor lor. Adevărul este atât de simplu, atât de puternic și biruitor încât uneltirile neoecumeniștilor nu au cum să îl știrbească cu nimic. Ei pot doar să se întunece și mai tare pei ei înșiși și să se înfunde definitiv în mocirlă.

Pentru ucenicii părinților ce îi urmează pe neocumeniști: Analizați-vă bine inima și vedeți dacă sub chipul a ceea ce numiți dragoste nu se ascunde de fapt nedreptatea, ura față de cei care iubesc adevărul mai mult decât lumea sau idolatria: închinarea la oameni pusă mai presus decât Dumnezeu, refuzul de a gândi și de a studia pentru a vă complace în continuare în jurul păstorilor pe care i-ați ales și pe care îi venerați, supraestimându-le poziționarea în lupta anti-ecumenistă, care de fapt este una orbească și greșită. Reveniți-vă, neoecumeniștii nu iau apărarea episcopilor caterisiți pe nedrept, ci doar acelora care se pleacă în mod trădător mai marilor lor ecumeniști: Bartolomeu, Ieronim al Atenei, Onufrie, Chiril al Moscovei…

Sfântul Antonie cel Mare spunea: „Va veni vremea ca oamenii sa înebunească și când vor vedea pe cineva că nu înebunește, se vor scula asupra lui, zicându-i că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor.” Iată că am ajuns acele vremuri ingrate în care cei care răstălmăcesc Sfintele Canoane sunt numiți „mari teologi”.

Tot Sfântul Antonie cel Mare ne învăță și calea prin care putem birui toate ispitele, smerenia: „Am văzut toate cursele vrăjmașului întinse pe pământ și suspinând am zis: oare cine poate să le treacă pe acestea? Și am auzit glas zicându-mi: smerenia!” Dacă adepții neoecumeniștilor s-ar smeri ar putea să-și ceară iertare și să recunoască că au greșit. Cel mai mult îi urăște diavolul pe cei care se smeresc și își cer iertare, recunoscând că au greșit și începând o viață nouă. De aceea și puțini sunt cei care au puterea să facă acest lucru.

Sursa

Publicat în Ecumenism, Evenimente cotidiene importante | 3 comentarii

Sfântul Ioan Gură de Aur – Omilie despre Spovedanie și lupta cu patimile


Cānd ni-i bolnav trupul, facem totul si ne zbatem ca sa scapam de suferinte; dar cānd ni-i bolnav sufletul, amānam si nu ne sinchisim. De aceea nu scapam nici de bolile trupesti, pentru ca pentru noi sunt fara importanta cele necesare, iar cele fara importanta, necesare. Lasam izvorul pacatelor si curatim rāurile. Ca pricina bolilor trupesti este pacatul cuibarit īn suflet a aratat-o slabanogul de treizeci si opt de ani (In. 5: 2-15), bolnavul coborāt prin acoperis (Lc. 5: 18-25), iar īnainte de toti Cain (Fac. 4: 8). Dovezi despre adevarul acesta gasesti cāte vrei si unde vrei. Sa secam, dar, izvorul pacatelor si vom opri toate pāraiele bolilor trupesti. Nu vei pune capat numai bolilor, ci si pacatului; si pacatului mai mult decāt bolii, pe cāt este sufletul mai bun decāt trupul.

Sa ne ducem, dar, la Hristos si acum; sa-L rugam sa ne īntareasca slabanogitul nostru suflet; si, lasānd la o parte toate cele trupesti, sa-I vorbim numai de cele duhovnicesti. Iar daca le vrei neaparat si pe cele trupesti, īngrijeste-te de ele dupa cele duhovnicesti. Nu dispretui pacatul, pentru ca nu simti dureri cānd pacatuiesti, ci tocmai de aceea mai ales suspina, ca nu simti dureri. Si nu simti dureri, nu pentru ca nu te musca pacatul, ci pentru ca sufletul, fiind plin de pacate, nu simte muscatura. Gāndeste-te la cei care au constiinta propriilor lor pacate, ca se vaita mai cumplit decāt cei taiati si arsi cu fierul īnrosit; si cāte nu fac, cāte nu sufera, cāt nu plāng si se tānguie, numai ca sa scape de chinurile constiintei? N-ar face-o, daca nu i-ar durea sufletul!

Deci cel mai bun lucru este sa nu pacatuiesti, iar daca pacatuiesti, sa simti pacatul si sa te īndrepti. Daca nu simtim pacatele, daca nu vorbim de ele, cum vom ruga pe Dumnezeu, cum Īi vom cere iertare de pacate? Cānd tu, cel ce pacatuiesti, nici asta nu vrei sa stii ca ai pacatuit, pentru care pacate Īl rogi pe Dumnezeu? Pentru cele pe care nu le stii? Iar daca nu stii ce pacate īti iarta Dumnezeu, cum poti sti maretia facerii Lui de bine? Spune-ti, dar, pacatele tale unul cāte unul, ca sa stii pentru care pacate iei iertare de la Dumnezeu si ca astfel sa-I fii recunoscator Binefacatorului tau. Cānd superi pe vreun om, rogi pe prietenii lui, pe vecinii lui si chiar pe slugile lui, cheltuiesti bani, pierzi zile īntregi, ducāndu-te la usa lui si rugīndu-l de iertare; iar daca cel suparat te respinge o data, de doua ori, chiar de mai multe ori, sa nu te descurajezi, ci, fiind mai nelinistit, sa īti maresti si mai mult rugamintea; dar cānd suparam pe Dumnezeu cascam, ne lenevim, ne desfatam, ne īmbatam si ne cautam de treburile noastre. Cānd Īl mai putem face milostiv? Si cum sa nu-L suparam mai mult? Ca Īl facem sa Se supere si sa Se mānie si mai mult cānd nu ne doare sufletul ca pacatuim. De aceea meritam sa fim acoperiti de pamānt, sa nu mai vedem soarele, sa nu mai respiram, ca avānd un Stapān atāt de usor de īmpacat, Īl māniem; si māniindu-L, nici nu ne pocaim. Si totusi Dumnezeu cānd Se mānie pe noi, n-o face cu ura si cu dusmanie, ci vrānd sa ne atraga si mai mult la El. Daca ti-ar face mereu bine, desi Īl insulti, L-ai dispretui mai mult. Dar ca sa nu faci asta, Īsi īntoarce cātava vreme fata de la tine, ca sa te aiba necontenit alaturi de El.

Sa avem, deci, īncredere īn iubirea Sa de oameni si sa ne pocaim cu toata purtarea de grija, īnainte de a sosi ziua īn care pocainta nu mai este de folos. Acum totul sta īn puterea noastra; atunci Judecatorul este stapān pe hotarārea Lui: „Sa īntāmpinam fata Lui īntru marturisire” (Ps. 94: 2), sa plāngem, sa ne tānguim. De-am putea ruga pe Judecatorul, īnainte de ziua cea mare a judecatii, sa ne ierte de pacate, n-ar mai fi nevoie sa venim la judecata; dar daca n-o facem, vom spune pacatele īn auzul īntregii lumi si nu vom mai avea nici o nadejde de iertare. Nimeni din cei care nu si-au sters aici pe pamānt pacatele, nu poate scapa dincolo de pedeapsa; ci, dupa cum cei din īnchisori sunt dusi cu lanturile lor la tribunal, tot asa toate sufletele, cānd pleaca de aici, sunt duse la īnfricosatorul scaun de judecata, avānd īn jurul lor fel de fel de lanturi de pacate. Viata de aici nu-i deloc mai buna decāt o īnchisoare; ci dupa cum atunci cānd intram īn locasul acela īi vedem pe toti īnlantuiti cu lanturi, tot asa si īn lume, daca am īndeparta tot īnvelisul care acopera fata lumii si al oamenilor, am intra īn viata fiecaruia, īn sufletul fiecaruia, atunci am vedea ca fiecare este īnlantuit cu lanturi mai grele decāt cele de fier; dar mai ales, daca ai intra īn sufletele bogatasilor, ai vedea ca sunt cu atāt mai īnlantuiti cu cāt sunt mai bogati. Dupa cum pe un īntemnitat īl nefericesti cānd īl vezi legat la gāt si la māini, iar adeseori cu catuse la picioare, tot asa si pe bogat, cānd īl vezi īnconjurat de bogatii nenumarate, nu-l socoti bogat pentru ca are bogatii, ci nefericit, tocmai din pricina lor! Īn afara de aceste lanturi, mai are si crud temnicer: urāta dragoste de bani, care nu-l lasa sa treaca pragul īnchisorii; īi pune īn butuci picioarele, pune strajeri la poarta temnitei, zideste alte porti, pune noi zavoare si-l arunca tocmai īn fundul temnitei, convingīndu-l sa se bucure chiar de aceste lanturi, ca sa nu mai aiba nici o nadejde de scapare din relele ce l-au cuprins. Ce bine ar fi de-ai putea citi gāndurile sufletului lui! I-ai vedea sufletul nu numai īnlantuit, ci si murdar, īntinat si plin de stricaciuni!

Nici placerile trupesti nu sunt mai bune decāt dragostea de bani si de avere, ba chiar mai rele, pentru ca pāngaresc si trupul īmpreuna cu sufletul si aduc, si peste unul si peste altul, nenumarate boli. […]

Īnfricosator este scaunul acela de judecata, osānda de neīnlaturat, iar chinul de nesuferit. Daca vrei sa nu fii pedepsit nici aici, judeca-te singur, cere-ti singur socoteala de faptele tale! Asculta ce spune Pavel: „Daca ne-am judeca pe noi īnsine, n-am mai fi judecati” (1 Cor. 11: 31). Daca faci asta si mergi īnainte pe acest drum, vei dobāndi si cununa. – Dar cum sa ma pedepsesc pe mine īnsumi? m-ai putea īntreba.

Plāngi, suspina cu amar, smereste-te, chinuieste-te, adu-ti aminte de pacatele tale, unul cāte unul. Nu mic mijloc de pedepsire a sufletului este acesta. Daca ai ajuns la zdrobirea inimii, atunci stii ca prin aceasta mai cu seama se pedepseste sufletul. Daca ti-ai adus aminte de pacatele tale, atunci stii cāta durere se naste de aici. De aceea Dumnezeu da unei astfel de pocainte ca rasplata īndreptatirea, spunānd: „Spune tu mai īntāi pacatele tale, ca sa te īndreptezi!” (Is. 43: 26). Nu-i putin lucru pentru īndreptarea ta adunarea īn minte a tuturor pacatelor tale, īntoarcerea lor si pe o parte si pe alta, dupa felul lor, si trecerea lor pe dinaintea ochilor tai. Cel care face lucrul acesta ajunge la o atāt de mare zdrobire de inima, ca socoteste ca nici nu merita sa mai traiasca. Iar cel care a ajuns la aceasta socoteala va fi mai moale ca ceara. Nu-mi vorbi mie numai de desfrānare, nici de adulter, nici de pacate recunoscute de toata lumea ca pacate, ci aduna īn mintea ta uneltirile tale ascunse, calomniile, grairile de rau, desertaciunile, pizmuirile tale si toate pacatele la fel cu acestea! Ca si pentru aceste pacate nu vei suferi mica pedeapsa. Cel care ocaraste se duce īn iad (Mt. 5: 22); betivul nu are parte de īmparatia cerurilor (1 Cor. 6: 10); cel care nu iubeste pe aproapele său supara atāt de mult pe Dumnezeu, ca nici mucenicia nu-i este de vreun folos (1 Cor. 13: 13); cel care nu poarta grija de ai sai s-a lepadat de credinta (1 Tim. 5: 8); cel care dispretuieste pe saraci este aruncat īn foc (Lc. 16: 22-31). Nu socoti, dar, mici aceste pacate, ci aduna-le pe toate si scrie-le ca īntr-o carte. Daca le scrii tu, Dumnezeu ti le sterge, dupa cum daca tu nu le scrii, Dumnezeu ti le si scrie si te si pedepseste. Este, dar, cu mult mai bine ca pacatele noastre sa fie scrise de noi si sa ne fie sterse sus, decāt, dimpotriva, ca noi sa le uitam, iar Dumnezeu sa ni le puna īnaintea ochilor nostri īn ziua cea īnfricosatoare. Asadar, ca sa nu se īntāmple asta, sa trecem pe dinaintea constiintei noastre cu toata luarea aminte toate pacatele noastre si vom vedea atunci ca suntem vinovati de multe pacate. Cine nu-i lipsit de lacomie? Sa nu-mi vorbesti mie de o lacomie masurata, ci gāndeste-te ca si pentru aceasta mica lacomie vom fi pedepsiti. Si pocaieste-te! Cine nu ocaraste? Dar si ocara te arunca īn iad (Mt. 5: 22). Cine n-a vorbit de rau īn ascuns pe semenul sau? Dar si vorbitul de rau te lipseste de īmparatia cerurilor. Cine nu s-a māndrit? Dar si omul māndru este mai necurat decāt toti. Cine nu s-a uitat cu ochi pofticiosi? Dar si acesta a savārsit adulter (Mt. 5: 28). Cine nu s-a māniat pe fratele sau īn zadar? Dar si acesta este vinovat sinedriului (Mt. 5: 22). Cine n-a jurat? Dar si juramāntul este de la cel rau (Mt. 5: 34-37). Cine n-a jurat strāmb? Dar si juramāntul strāmb e mai mult decāt de la cel rau. Cine n-a slujit lui mamona? Dar si acesta a cazut din adevarata robie, cea īntru Hristos (Mt. 6: 24). Pot sa numesc si alte pacate mai multe ca acestea; dar sunt de ajuns si acestea si īndestulatoare sa duca la pocainta pe un om care nu are inima de piatra si nu-i cu totul nesimtit. Daca fiecare din aceste pacate arunca īn iad, ce nu vor face adunate toate la un loc?

-Atunci cum ne mai putem māntui? ma poti īntreba.

-Daca vei īntrebuinta pentru fiecare pacat doctoria potrivnica pacatului : milostenia, rugaciunile, cainta, pocainta, smerenia, inima zdrobita, dispretuirea averilor. Dumnezeu a pus nenumarate cai de māntuire daca vrem sa luam aminte. […]

Cānd mintea omului este stapānita, ca de betie sau de nebunie, de un gānd rau, greu īi este omului sa se libereze daca sufletul nu-i deosebit de puternic. Cumplit lucru, cumplit lucru este cānd faci loc īn suflet patimilor rele! De aceea trebuie sa le īndepartam prin orice mijloc si sa nu le lasam intrare libera; cānd ajung de pun stapānire pe suflet si-l biruie, dau nastere la mare vālvataie, ca si focul ce cade pe lucruri care se aprind usor. Va rog deci sa faceti totul ca sa le opriti intrarea. Sa nu bagati īn sufletul vostru orice pacat, māngāindu-va cu acest gānd fara de folos, spunānd: „Ce lucru mare e fapta aceasta, ce mare lucru cealalta?” De aici se nasc mii si mii de rele. Ca diavolul, ticalos fiind, pentru a pierde pe oameni se foloseste de multa viclenie, de multa staruinta, de mult pogoramānt. Īsi īncepe atacul cu lucruri mici. Sa-ti dau cāteva pilde. A vrut sa-l faca pe Saul sa asculte minciunile unei vrajitoare (1 Regi 28: 7). Dar daca l-ar fi sfatuit dintru īnceput la asta, Saul nu l-ar fi ascultat. Cum l-ar fi ascultat cānd Saul a gonit pe vrajitoare? (1 Regi 28: 3). De aceea diavolul se strecoara īn sufletul lui pe nesimtite, īncetul cu īncetul. Mai īntāi īl face sa nu asculte de Samuil; apoi īl face sa aduca lui Dumnezeu arderi de tot cānd nu era Samuil de fata; iar cānd a fost tinut de rau, raspunde ca a fost silit sa jertfeasca pentru ca īl amenintau cumplit vrajmasii. Si ar fi trebuit sa plānga o astfel de fapta! El īnsa socotea ca n-a facut nici un rau. Dumnezeu īi porunceste apoi sa nu crute pe amaleciti; dar el calca si aceasta porunca. De aici au iesit acele fapte īndraznete īmpotriva lui David si asa, pe nesimtite si īncetul cu īncetul, nu s-a mai putut opri din alunecusul sau pāna a ajuns de s-a aruncat pe sine īnsusi īn prapastia pierzarii.[…] De aceea trebuie sa ne īmpotrivim de la īnceput pacatelor. Chiar daca diavolul s-ar opri la cele dintāi pacate ce le aduce asupra noastra, nici asa n-ar trebui sa dispretuim aceste prime pacate; cānd īnsa sufletul e nepasator, diavolul ne urca si la mai mari pacate. Trebuie deci sa facem totul ca sa stārpim īnceputurile pacatelor. Sa nu te uiti la pacat ca este mic, ci sa te gāndesti ca ajunge radacina de mare pacat daca nu-l iei īn seama. Iar daca trebuie sa va spun ceva care sa va minuneze, este ca pacatele mari nu au nevoie de atāta luare-aminte ca pacatele mici si neīnsemnate. Īnsasi natura pacatelor mari face ca sa ne īndepartam de ele; cele mici īnsa, pentru ca sunt mici, ne fac sa fim nebagatori de seama si nu ne īndeamna sa pornim cu hotarāre la stārpirea lor. De aceea si ajung repede mari, pentru ca dormim. Aceasta o poti vedea si cu bolile trupului. Asa s-a nascut īn Iuda acel mare pacat. Daca furtul banilor saracilor nu i s-ar fi parut mic pacat, n-ar fi ajuns sa vānda pe Hristos. Daca tirania slavei desarte nu li s-ar fi parut iudeilor un pacat mic, n-ar fi alunecat sa ajunga ucigatori de Hristos. Si poti vedea ca toate pacatele se nasc asa. […]

De la niste pacate asa de mici ne duce vicleanul diavol la pacate mari; iar de la pacatele cele mari ne duce la deznadejde; si gaseste diavolul cu aceasta o alta cale de pieire, nu mai mica decāt cea de mai īnainte. Ca nu ne pierde atāt de mult pacatul cāt deznadejdea. Daca cel care a facut un pacat se trezeste, īsi īndreapta prin pocainta repede pacatul savārsit; dar cel care se deznadajduieste si nu se pocaieste nu se īndreapta, pentru ca n-a folosit leacurile pocaintei.

Diavolul ne mai īntinde īnca o a treia cursa cumplita. De pilda cānd pacatul īmbraca haina evlaviei.

-Dar de unde are diavolul atāta putere, as putea fi īntrebat, īncāt sa īnsele pe oameni pāna īntr-atāta?

-Asculta si fereste-te de gāndurile lui! A poruncit Hristos prin Pavel ca femeia sa nu se desparta de barbat si sa nu se lipseasca unul pe altul decāt prin buna īntelegere (1 Cor. 7: 5). Dar unele femei, din o asa zisa dragoste de evlavie si de īnfrānare, īndepartāndu-se de barbatii lor, cu gāndul ca fac fapta de evlavie, au īmpins pe barbatii lor la desfrānare.[…]

Altii socotesc iarasi drept un mare cāstig sa se īntristeze peste masura pentru pacatele lor. Dar si aceasta este o viclenie diavoleasca; dovada Iuda; aceasta l-a facut sa se spānzure. De aceea si Pavel se temea pentru cel ce cazuse īn desfrānare; se temea sa nu pateasca la fel si a sfatuit pe corinteni sa-l smulga iute din ghearele deznadejdii, „ca nu cumva sa fie doborāt de mai multa īntristare unul ca acesta” (2 Cor. 2: 7). Apoi pentru a arata ca o astfel de īntristare prea mare este o cursa a diavolului, spune: „Ca sa nu ne lasam covārsiti de satana; ca nu ne sunt necunoscute gāndurile lui” (2 Cor. 2: 11); ca ne ataca el cu multa viclenie, ne spune Pavel. Daca diavolul ar lupta īmpotriva noastra pe fata si deschis, victoria noastra ar fi usoara si lesnicioasa; dar, mai bine spus, daca suntem cu luare-aminte chiar ne va fi usoara, ca Dumnezeu ne-a īnarmat īmpotriva fiecareia din aceste viclenii. Asculta ce ne sfatuieste Hristos, pentru a ne convinge sa nu nesocotim nici cele mai mici pacate! Ne spune: „Cel ce zice fratelui sau: «Nebune» vinovat va fi gheenei” (Mt. 5: 22); si: „Cel ce se uita cu ochi desfrānati, a si savārsit pacatul desfrānarii” (Mt. 5: 28) si vaita pe cei ce rād (Lc. 6: 25). Pretutindeni stārpeste īnceputurile si semintele pacatelor si ne spune ca vom da socoteala de orice cuvānt desert (Mt. 12: 36). Pentru aceasta Iov aducea jertfa lui Dumnezeu chiar pentru gāndurile copiilor lui (Iov 1: 5). Despre a nu te deznadajdui Scriptura spune: „Oare cel ce cade nu se scoala sau cel ce se abate nu se īntoarce?” (Ier. 8: 4); si iarasi: „Nu voiesc moartea pacatosului, ci sa se īntoarca si sa fie viu” (Iez. 18: 23); si: ,,Astazi de veti auzi glasul Lui” (Ps. 94: 8). Sunt īn Sfānta Scriptura si alte multe cuvinte si pilde de acest fel. Si ca sa nu pierim din pricina unei false evlavii, asculta ce spune Pavel: „Ca nu cumva sa fie doborāt de mai multa īntristare unul ca acesta” (2 Cor. 2: 7).

Cunoscānd, dar, toate acestea, sa punem īntelepciunea Scripturilor īn fata tuturor cailor care abat pe trāndavi de pe drumul cel drept. Sa nu spui: „Ce mare lucru este daca ma uit cu curiozitate la o femeie?” Daca savārsesti desfrānarea cu inima, repede o vei īndrazni si cu trupul. Sa nu spui: „Ce mare lucru este daca nu dau nimic de pomana saracului acestuia?” Daca nu dai acestuia, n-ai sa dai nici celuilalt; iar daca nu dai aceluia, n-ai sa dai nici altuia. Iarasi sa nu spui: „Ce mare lucru este daca poftesc lucrurile semenului meu?” Vorbele acestea, vorbele acestea au dus la pieire pe Ahaav (2 Regi 21: 1-29). Si doar daduse bani pe vie! Da, dar o cumparase fara voia stapānului ei. Nu trebuia sa o cumpere cu sila, ci cu voia stapānului viei. Daca cel care a dat pretul cuvenit pe vie a fost pedepsit asa, pentru ca a luat-o cu sila, ce osānda nu merita, oare, cel care nu da nici pretul cuvenit, ba rapeste si cu sila si mai traieste si īn vremea harului? Asadar, ca sa nu fim osānditi, sa nu ne mānjim cu silnicii si cu rapiri. Sa ne ferim de pacate; si mai ales de īnceputurile pacatelor, ca sa ne īngrijim cu toata rāvna si de virtute. […]

Sfīntul Ioan Gura de Aur, DESPRE TAINA SPOVEDANIEI, PSB 23, Bucuresti, 1994
Ierom. Ioan Iaroslav, Cum sa ne mantuim

Publicat în Sfaturi folositoare | Lasă un comentariu

Starețul Iosif Isihastul mustră o monahie înșelată de diavol căreia i se părea că e văzătoare cu duhul


„Petrecerea Starețului la Drama nu se deosebea cu nimic de cea din Sfântul Munte. Trăia cu scopul de a atinge desăvârșirea cea de neajuns. Astfel, de îndată ce auzea că cineva este sporit în virtute, se grăbea să-l întâlnească pentru a primi folos. Odată, când se afla în mănăstire, au venit unii și i-au spus:

În Drama se află o monahie care proorocește și rezolvă orice problemă.

-Voi merge să o văd, a spus Starețul.

Această monahie vorbea, chipurile, cu Maica Domnului care îi spunea mai dinainte toate, chiar și oamenii care aveau să vină la ea. Și astfel atrăgea multă lume.

Așadar, Starețul a mers la ea și a întrebat-o:

-Cum ai primit acest Har?

-Este de la Dumnezeu, de la Duhul Sfânt.

-Și cunoști gândurile oamenilor?

-Da.

-Voi pune un gând în inima mea și dacă îl vei cunoaște, atunci e bine. Dacă nu, atunci să muțești!

Starețul a pus în mintea sa o hulă împotriva diavolului, fiindcă își dăduse seama că diavolul i le spunea.

-Spune-mi acum gândul!

Ea însă a tăcut. Nu putea să vorbească.

-Vorbește!

Dar aceea nu putea să scoată un cuvânt.

Dacă te vei pocăi și vei înceta să proorocești cu ajutorul diavolului, te voi însemna cu semnul crucii și te vei face bine.

Atunci monahia a făcut semn că primește și Starețul a însemnat-o cu semnul crucii. Îndată ce i s-a dezlegat gura, Starețul i-a spus:

Ești înșelată, pentru că ai prea mult egoism și trufie. Să iei aminte la păcatele tale și să nu mai faci ce ai făcut până acum,

Monahia s-a făcut bine, dar, din nefericire, după puțin timp s-a întors din nou la înșelarea ei.”

„Starețul meu Iosif Isihastul” de Arhim. Efrem Filotheitul, editura Evanghelismos 2010, pp. 106-107

Citiți și: https://invataturilesfintilorparinti.wordpress.com/2018/02/25/despre-semnele-sfinteniei-celor-care-mor/

https://invataturilesfintilorparinti.wordpress.com/2017/01/30/sf-ignatie-briancianinov-despre-duhovnici-si-sfatuitori/

https://invataturilesfintilorparinti.wordpress.com/2018/04/29/cuviosul-serafim-rose-felul-acesta-de-calauzire-nu-este-dat-unor-vremuri-ca-ale-noastre-si-sa-fim-sinceri-noi-in-starea-noastra-de-slabiciune-stricaciune-si-pacatosenie-nici-n/

 

Publicat în Inselari contemporane | 1 comentariu

Și Sinodul VII Ecumenic îi menționează pe horepiscopi


CANONUL 5
Păcat de moarte este, când oarecare păcătuind neîndreptaţi vor rămâne. Iar decât aceasta mai rău este, când cei ce au căzut se ridică împotriva evseviei (bunei cinstiri), şi adevărului, cinstind mai mult pe mamona decât pe ascultarea lui Dumnezeu, şi canoniceştile Lui aşezământuri nesuferindu-le. „Întru aceştia nu este Domnul Dumnezeu, de nu cumva smerindu-se, se vor deştepta din greşeala lor” (III Împăraţi). Că trebuie ei mai mult a se apropia de Dumnezeu, şi cu inimă zdrobită, a cere lăsare şi iertare păcatului acestuia, iar nu a se făli cu nelegiuitul dar. „Că aproape este Domnul de cei zdrobiţi cu inima” (Psalm: 33,18), deci, pe cei ce se fălesc, că prin darea de aur sau rânduit în Biserică, şi întru acest rău obicei nădăjduindu-se, care înstrăinează de la Dumnezeu, şi de toată preoţia, şi din aceasta cu faţă neruşinată, şi cu gură deschisă, şi cu cuvinte ocărâtoare pe cei aleşi de Sfântul Duh, pentru fapta bună a vieţii, şi rânduiţi fără dare de aur, necinstindu-i, mai întâi făcându-o aceasta, să ia treapta cetei loruşi cea mai de pe urmă. Iar de vor stărui, prin certare să se îndrepteze. Iar de se va arăta vreunul că o au făcut aceasta cândva pentru hirotonie, facă-se după apostolescul canon ce zice: „Dacă vreun episcop prin bani ar dobândi cinstea aceasta, sau prezbiter, sau diacon, să se caterisească şi el, şi cel ce l-a hirotonit, şi desăvârşit să se taie de la împărtăşire, ca Simon de mine Petru.” Aşişderea şi după canonul al 2-lea al cuvioşilor Părinţilor noştri celor din Calcedon, ce zice: „Dacă vreun episcop pentru bani ar face hirotonie, şi la vânzare ar pogorî pe nevândutul dar, şi va hirotonisi pentru bani episcop, sau horepiscop, sau prezbiter, sau diacon, sau pe vreunul din cei ce în cler se numără, sau ar înainta pentru bani iconom, sau defensor (avocat), sau paramonar, sau ori pe care din cei canoniceşti, pentru mârşava agonisirea sa, cel ce ar face aceasta, vădindu-se, să se primejduiască în treapta sa. Şi cel ce s-a hirotonisit nimic să se folosească din hirotonie, sau din înaintarea (cea după neguţătorie), ci fie străin de vrednicia, sau de purtarea de grijă, care pentru bani o au dobândit. Iar de se va arăta vreunul şi mijlocind pentru relele şi nelegiuitele vătămări, şi acesta, de va fi cleric, din treapta sa să cadă, iar de va fi mirean, sau monah să se aforisească”.
[Apostolic, can. 29; Sinod 4, can. 2; Ioan 5, can. 16]

CANONUL 14
Cum că rânduială urmează în preoţie, tuturor este bine arătat. Şi cu scumpătate a se păzi încredinţările preoţiei, este lucru bine plăcut lui Dumnezeu. Deci, fiindcă vedem, că fără de hirotesie din pruncie unii iau tunderea clericatului, neluând încă de la episcop hirotesia; şi citesc pe amvon în adunare, afară de canon făcându-o aceasta, poruncim de acum înainte a nu se face aceasta. Aceasta însă a se păzi şi la monahi. Că hirotesie de anagnost, este slobod fiecărui egumen, a face numai în însăşi monastirea sa. Dacă şi însuşi egumenului i s-a făcut hirotesie de episcop spre şederea întâi egumenească; adică fiind el prezbiter. Aşişderea şi după obiceiul vechi, horepiscopii după voia dată de episcopul, se cuvine a proherisi anagnoşti.
[Sinod 6, can. 33; Cartagina, can. 22]

TÂLCUIRE
Fiindcă unii din pruncie s-au fost afierosit lui Dumnezeu, şi îmbrăcând haine cuviincioase clericilor, primeau şi tundere de la însuşi născătorii lor, după oarecare
obicei, ca când ar fi afierosiţi, şi aceştia viind în vârstă, îndrăzneau şi citeau cuvine a se da săracilor, precum sunt lucrătorii de pământ. Drept aceea darea cea de acest fel
este potrivită cu cei ce o iau, precum dimpotrivă, de s-ar da la boieri, ar fi cu totul nepotrivită, ca unii ce nu sunt sfinţiţi, şi ca unii ce nu sunt săraci. Însă poate zice canonul, să se vândă la plugari şi săraci, pentru ca de la aceştia să poată iarăşi a le cumpăra, de va avea chip în urmă Biserica sau monastirea aceea, care lucru nu poate cu lesnire a-l face de le-ar vinde la cei bogaţi. dumnezeieştile cărţi înaintea poporului (nădăjduindu-se poate în tunderea cea din pruncie) fără a se hirotesi, şi fără a lua pecetluirea şi tunderea citeţului de la arhiereu. Pentru aceasta porunceşte canonul acesta, că una ca aceasta să nu se mai facă, ca un lucru necuviincios şi ne canonisit. Şi nu numai mirenii să nu citească fără pecetluirea arhiereului, dar nici monahii. Însă egumenul monastirii, preot fiind, şi cu hirotesia arhierească fiind făcut egumen, are voie în monastirea sa numai a hirotesi citeţi. Aşişderea horepiscopii cu voia episcopului eparhiei, a hirotonosi citeţi, după învechit obicei (pentru care vezi şi subînsemnarea canonului al 8-lea al sinodului 1). Citeşte şi
pe 33 al celui al 6-lea.

Publicat în Ecumenism | 2 comentarii

Canonul 2 al Sinodului IV Ecumenic arată că horepiscopii erau numărați în cler


CANONUL 2
Dacă vreun episcop pentru bani ar face hirotonie, şi la vânzare ar deduce pe darul cel nevândut, şi ar hirotoni pe bani episcop, sau horepiscop, sau presbiteri, sau diaconi, ori pe altul oarecare din cei număraţi în cler, ori ar provivasi (înainta) pentru bani iconom, sau ecdic (avocat), sau paramonar, sau ori pe cine din canon pentru al său mârşav câştig, cel ce s-ar vădi că a făcut aceasta, să se primejduiască despre treapta sa. Şi cel hirotonisit nimic să se folosească din hirotonia cea din negoţ, sau din provivasire (înaintare). Ci să fie străin de vrednicia sa, sau de purtarea de grijă, ce au dobândit pentru bani. Iar dacă cineva s-ar arăta şi mijlocind pentru nişte aşa urâte şi nelegiuit luări, şi acesta, de ar fi cleric să cadă din treapta sa, iar de va fi mirean sau monah, să se anatematisească.
[Apostolic, can. 29, 30, Sinod 6, can. 22, 23; Sinod 7, can. 3, 4, 5, 19; Vasilie, can. 91;
Laodiceea, can. 12; Epistolia lui Ghenadie şi Tarasie]

Publicat în Ecumenism | Lasă un comentariu

Canonul 8 al Sinodului I Ecumenic demonstrează că horepiscopii nu sunt episcopi


CANONUL 8
Pentru cei ce se numeau pe sineşi curaţi cândva, iar venind către soborniceasca, şi apostoleasca Biserică, au socotit sfântul, şi marele sinod, ca hirotesindu-se ei, apoi aşa să rămână în cler. Însă mai întâi de toate, aceasta se cuvine a o mărturisi ei în scris, că se vor învoi, şi vor urma dogmelor soborniceştei, şi apostoleştei Biserici. Adică şi cu cei însoţiţi prin a doua nuntă a se împărtăşi, şi cu cei ce în vreme de goană au căzut; pentru care şi timp s-a rânduit, şi vreme s-a hotărât; ca ei să urmeze întru toate dogmele soborniceştei Biserici. Deci ori unde s-ar afla, ori prin sate, ori prin cetăţi numai ei singuri hirotonisiţi, cei aflaţi în cler, vor fi întru aceeaşi schimă (chip). Iar (unde) ar fi episcop al soborniceştii Biserici, şi ar veni oarecare, este arătat cum că episcopul Bisericii va avea dregătoria episcopului, iar cel ce se numeşte episcop de către cei ce se zic curaţi, că aveau cinstea prezbiterului. Afară de nu cumva i s-ar părea episcopului (însuşi) al împărtăşi de cinstea numelui. [Sinod 7, can. 14; Ancira, can. 13; Neocezareea, can. 14; Antiohia, can. 8, 10] Şi dacă aceasta nu îi va plăcea lui, va socoti un loc, ori de horepiscop, ori de prezbiter, pentru cel ce se socoteşte negreşit a fi în cler. Ca să nu fie doi episcopi în cetate.
[Apostolic, can. 46, 47, 68; Sinod 2, can. 7; Sinod 6, can. 95; Laodiceea, can. 7, 8; Cartagina,
can. 66; Vasilie, can. 1, 47; Teofil, can. 12]

Să vedem ce aflăm și din note:

  • Hirotesia aici nu este hirotonie, precum poate a prepune cineva, ci este a se pune mâna preoţilor pe capetele ereticilor celor ca aceştia, şi aşa să se primească ca pocăindu-se. Că aşa prin hirotesie (şi nu prin hirotonie). Şi canonul 49 al celui din Cartagina, voieşte a se primi cei ce se pocăiesc. Şi că este adevărat cuvântul meu, mărturiseşte şi sinodul al 7-lea, că citindu-se canonul acesta la întâia praxă a aceluiaşi, şi întrebându-se, cum se cade a se înţelege zicerea hirotetisindu-se, a zis preasfântul Tarasie; spre blagoslovenie se zice aici hirotesia, şi nu spre hirotonie. Drept aceea din canonul acesta trebuie a se învăţa Părinţii cei duhovniceşti, să-şi pună mâinile pe capetele celor ce se pocăiesc, când le citesc rugăciunea cea iertătoare, precum o zice aceasta şi canonul 35 al celui din Cartagina anume. Că de nevoie este hirotesia aceasta la taina pocăinţei. Şi auzi ce zic Apostolii în aşezământurile lor. (cartea 2 şi cap 18) „Primeşte pe cel ce a păcătuit, când se va tângui, şi punându-ţi mâna pe capul lui, lasă-l apoi să rămână în turmă.” Şi iarăşi (la acelaşi cap 43) „Precum primeşti pe cel necredincios, după ce îl vei boteza, aşa şi pe cel păcătos, după ce îl vei hirotetisi ca pe un curat îl vei aşeza la păşunea cea duhovnicească. Şi hirotesia i se face lui în locul botezului. Fiindcă prin punerea mâinilor se dă Duhul cel Sfânt celor ce credeau. Obişnuirea hirotesiei acesteia însă, în darul acest nou, a apucat a se ţine de la legea veche, că aşa şi arhiereul prin punerea mâinii primea jertfele arderilor de tot, şi ale mântuirii, şi cele pentru păcat. Şi vezi capetele 1 şi 3 şi 4 ale cărţii Leviţilor. Însemnează însă, că cu iconomie au primit sinodul acesta pe navatiani, precum însemnează marele Vasile în canonul 1. Vezi, şi tâlcuirea canonului al 7-lea al sinodului 3 unde canonul 39 al sinodului din Iliviria zice că prin hirotesie să se primească ereticii.
  • Fiindcă nu este slobod a se face episcop în sat, sau într-un târg mic, în care şi un singur prezbiter este destul, pentru a nu se defăima numele episcopului, după canonul 6 al sinodului din Sardica, pentru aceasta, în nişte oraşe mici ca acestea, şi în sate, se făcea cei ce se numea horepiscopi. Deci horepiscopul după canonul 10 al Antiohiei, se făcea de episcopul cetăţii aceleia, la care supus, şi însuşi şi satul lui. Zice dar canonul acesta, că unul ca acesta se hirotonisească citeţi, ipodiaconi, şi (eforchistis) adică catehisitori. Dar să se caterisească de va îndrăzni fără voia episcopului celui din cetate a hirotonisi prezbiter sau diacon, măcar de ar avea şi hirotesie de episcop. Iar canonul 8 al aceluiaşi sinod, iartă a da neprihăniţi horepiscopi cărţi paşnice, adică slobozitoare celor ce ar cere. Aşişderea încă şi canonul 13 al celui din Anghira, rânduieşte că fără scrisorile adevăratului episcop să nu hirotonisească horepiscopii, prezbiteri, sau diaconi, nici în locul lor, nici întru altă cetate.
Publicat în Ecumenism | Lasă un comentariu

Datoria tuturor în vremuri de erezie, păstori, monahi și mireni, este studierea cu sârguință a învățăturilor Bisericii pentru a putea birui toate uneltirile mincinoase ale ereticilor


Bătrânii aghioriți spuneau:

„Dacă nu ne împotrivim abaterilor în cele ce țin de Credință (ereziilor), pentru ce mai păzim aceste stânci?”

… Cînd treburile merg bine în Biserică, monahii sunt datori să se dedice isihiei și să lupte prin nevoințe ascetice. În vremuri de abatere de la Dreapta Credință, însă, monahii au datoria să lupte cu discernămînt, cu ethos și cuget bisericesc, pentru ca să se păzească neatinsă „credința dată Sfinților, o dată pentru totdeauna” (Iuda 1, 3).

De altfel, așa cum s-a spus, „vreme este să taci și vreme este să grăiești” (Ecclesiastul 3, 7).

-Cartea Străjerii Ortodoxiei, pag. 10-11 (Recomandăm spre comparație și citirea Vieților Sfinților menționați în carte, pentru o raportare nemijlocită la Sfânta Tradiție. Iată, le puteți găsi și la adresa paginiortodoxe.tripod.com/vieti.html .)

Sfântul Teodor Studitul (+826) atenționa :

Atunci cand Credinta e primejduita, porunca Domnului este de a nu pastra tacere. Daca e vorba de Credinta, nimeni nu are dreptul sa zica: Dar cine sunt eu? Preot, oare? N-am nimic de-a face cu acestea. Sau un carmuitor? Nici acesta nu doreste sa aiba vreun amestec. Sau un sarac care de-abia isi castiga existenta? … Nu am nici cadere, nici vreun interes in chestiunea asta. Daca voi veti tacea si veti ramane nepasatori, atunci pietrele vor striga, iar tu ramai tacut si dezinteresat?

„Sinodul nu este aceasta: sa se intruneasca simplu ierarhi si preoti, chiar daca ar fi multi; ci sa se intruneasca in numele Domnului, spre pace si spre pazirea canoanelor… si nici unuia dintre ierarhi nu i s-a dat stapanirea de a incalca canoanele, fara numai sa le aplice si sa se alature celor predanisite, si sa urmeze pe Sfintii Parinti cei dinaintea noastra… Sf. loan Gura de Aur a spus deschis ca dusmani ai lui Hristos sunt nu numai ereticii, ci si cei aflati in comuniune cu ei.”

Avem porunca de la insusi Apostolul Pavel ca, atunci cand cineva invata ori ne sileste sa facem orice alt lucru decat am primit si decat este scris de canoanele Sinoadelor ecumenice si locale, acela urmeaza a fi osandit, ca nefacand parte din clerul sfintit. Nici un sfant nu a incalcat legea lui Dumnezeu; dar nici nu s-ar fi putut numi sfant, daca ar fi calcat-o.”

„Și chiar daca am fi pacatosi in multe, totusi suntem ortodocsi si madulare ale Bisericii Universale, indepartandu-ne de orice erezie si urmand oricarui Sinod recunoscut ca ecumenic sau local. Si nu numai acestora, ci si hotararilor pe care le-au luat si le-au propovaduit Sinoadele. Nici nu este ortodox desavarsit, ci pe jumatate, cel care crede ca are dreapta credinta, dar nu se alatura dumnezeiestilor Canoane.”

-Migne, PG Epistola II, 81

Sfântul Ioan Gură de Aur:

Dumnezeu cel iubitor de oameni, iubiţilor, voieşte ca să unească pe oameni unii cu alţii. Pentru aceasta a pus în raporturile dintre oameni o lege atât de constrângătoare, încât fiecare om, pentru folosul lui propriu să aibă nevoie de ajutorul altuia. Agricultorul, de pildă, nu seamănă numai atât grâu cât îi este lui de ajuns, căci dacă ar face aşa şi-ar primejdui şi existența sa şi pe a celorlalţi. De asemeni şi ostaşul nu se expune pericolelor războiului ca sa se salveze numai pe el şi pe ai lui, ci ca să dea siguranţă şi linişte şi tării sale. La fel şi negustorul nu aduce numai atâta marfă cât îi este lui de ajuns, ci şi pentru mulţi alţii. Dacă n-ar fi pus Dumnezeu între oameni legea de a avea fiecare nevoie de ajutorul altuia, în adevăr oamenii n-ar urmări deloc folosul celor din jurul lor; dar pentru aceasta Dumnezeu a înlănţuit în aşa fel lucrurile ca nimeni să nu poată ajunge la folosul său până ce mai întâi n-a contribuit la folosul celorlalţi. Nici chiar să ne mântuim nu-i cu putinţă dacă nu avem această dragoste unii fată de alţii. Mai mult: chiar dacă ai ajunge la cea mai înaltă concepţie despre viată, dar dacă nu te-ai îngriji de cei pierduţi, nu vei dobândi nici o îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu.

Despre Dragoste și Prietenie

 

Publicat în Ecumenism | 1 comentariu

Dovada că Biserica Rusă nu a respins deciziile sinodului din Creta


Mitr. Ilarion Alfeev: Soborul Arhieresc al BORu nu a respins deciziile sinodului din Creta

Deși a adoptat un limbaj foarte diplomat, Ilarion Alfeev a afirmat că totuși BORu nu a respins deciziile din Creta, ci doar a făcut referire la lipsa de consens pan-ortodox în privința acestora.

romfea.gr: – Soborul Arhieresc al Bisericii Ruse a respins deciziile Sfântului și Marelui Sinod din Creta. Nu credeți că un asemenea pas ar putea slăbi unitatea Ortodoxiei universale?

Mitr. Ilarion: – Soborul Arhieresc ce a avut loc în luna decembrie a anului trecut nu a respins aceste decizii, dar nici nu a exprimat ceva principial nou în privința poziției Bisericii Ortodoxe Ruse față de Sinodul din Creta, care în linii generale a fost formulată de Sfântul Sinod încă în iulie 2016. Noi nu putem recunoaște acest sinod în statutul în care el ar fi trebuit să aibă loc, după cum am sperat cu toții, căci el s-a petrecut încălcând principiul aprobat al consensului tuturor Bisericilor Locale autocefale recunoscute. Un șir de Biserici Locale au îndemnat la amânarea Sinodului și prin urmare nu au participat la el după ce îndemnul lor nu a fost auzit. Astfel noi nu putem privi deciziile luate în Creta ca având importanță pan-ortodoxă sau obligatorie pentru toate Bisericile Ortodoxe.

Diferite Biserici Locale evaluează diferit Sinodul din Creta, dar vă pot spune cu siguranță că această chestiune nu ne desparte unii de alții, nu împiedică comuniunea dintre noi și conslujirea Dumnezeieștii liturghii. Asta o dovedesc, printre altele, festivitățile ce au avut loc în decembrie la Moscova în legătură cu centenarul restabilirii Patriarhiei în Biserica Rusă, la care au luat parte Întâistătătorii și reprezentanți din aproape toate Bisericile autocefale. Sunt sigur că Bisericile Locale, indiferent de atitudinea lor față de Sinodul din Creta, trebuie să dezvolte în continuare conlucrarea pan-ortodoxă, căci doar prin eforturi comune noi putem să depășim divergențele ce mai sunt între noi și să întărim unitatea Sfintei Biserici Ortodoxe.

Sursa

Publicat în Ecumenism, Evenimente cotidiene importante | Lasă un comentariu

Sfântul Mitropolit Chiril de Kazan nu a fost în comuniune cu episcopii serghianiști, spre deosebire de episcopii din zilele noastre care rămân în continuare prieteni cu ecumeniștii


„De aceea, este esenţial pentru un episcop ortodox sau pentru un preot să se reţină de la comuniunea de rugăciune cu serghianiştii.”

Sfântul Mitropolit Chiril de Kazan

 

DIN EPISTOLA nr. 1: 6/19 iunie 1929
(Adresată episcopului Damaschin Cedrick, care, ca şi dânsul, fusese în exil în Turukhan, dar a fost eliberat şi se afla temporar în Starodub. Tradusă, cu câteva omisiuni, după textul rusesc complet din E. Lopeşanskaia, Ierarhi mărturisitori, San Francisco, 1971, pp. 27-35. Un text rusesc parţial se găseşte în Lev Regelson, Tragedia Bisericii Ruse, Paris, YMCA Press, 1977, pp. 166-168, 466-467. Regelson o datează la 2/15 mai, având ca destinatar pe episcopul vicar de Kazan, Atanasie Malinin; cea din urmă este o scrisoare mai recentă, al cărei conţinut este în cea mai mare parte repetat în scrisoarea mai lungă adresată episcopului Damaschin.)

Hristos în mijlocul nostru! Iubite frate în Hristos, dragă vlădica, preasfinţite episcop!

Scrisoarea dumneavoastră de la 1 martie, grea în conţinut, am primit- o în ziua Odovaniei Învierii. Cu adevărat, Hristos a înviat! Eu am citit ceea ce i-aţi scris părintelui Ioan, mulţumită atenţiei binevoitoare a vecinului meu faţă de mine. Atât ceea ce i-aţi spus părintelui Ioan cât şi scrisoarea dumneavoastră din martie m-au consolat, nu prin conţinutul lor grav, ci datorită unităţii de suflet şi de gând dintre noi doi, care reiese din faptul că avem aceeaşi opinie despre scandalul bisericesc care se petrece acum

Stupefacţia credincioşilor privitoare la activitatea administrativ eclezială a Mitropolitul Serghie şi la Biserica aflată sub conducerea lui a apărut ca urmare a depăşirii autorităţii conferite de titlul de înlocuitor al locţiitorului tronului patriarhal, fapt lesne simţit de credincioşi. Pentru mine personal nu este nicio îndoială că niciun înlocuitor nu poate fi egal în drepturi cu cel pe care îl înlocuieşte şi nici nu poate să-i ia locul. Un
înlocuitor este numit pentru a lua decizii în problemele curente, cu o autoritate de decizie definită minuţios de regulile în vigoare, de experienţa anterioară şi de ordinele personale ale celui pe care îl înlocuieşte. Niciunul din aşa-zisele „drepturi de înfiinţare”, ca un fel de reformă a instituţiilor existente, înfiinţarea de noi posturi etc., nu pot fi realizate fără a cere mai întâi acordul şi directivele celui care este înlocuit. Iar o schimbare fundamentală a însuşi sistemului conducerii bisericeşti, la care s-a hazardat Mitropolitul Serghie, depăşeşte chiar şi autoritatea locţiitorului însuşi

(Urmează o discuţie tehnică despre instituţia locţiitorului sub Patriarhul Tihon, pentru a arăta modul în care Mitropolitul Serghie şi-a depăşit autoritatea.)

Prin urmare, până când Mitropolitul Serghie nu anulează sinodul pe care l-a înfiinţat, eu nu pot recunoaşte ca obligatorie pentru mine împlinirea niciunuia dintre decretele sale ecleziastic-administrative, date cu participarea aşa numitului Sinod patriarhal temporar. O astfel de relaţie cu Mitropolitul Serghie şi cu sinodul său nu o înţeleg ca pe o separare de acea parte a Bisericii Ortodoxe conduse de Mitropolitul Serghie, de vreme ce păcatul personal al Mitropolitului Serghie cu privire la conducerea bisericească nu dăunează învăţăturii dogmatice ortodoxe care e respectată şi de către această parte a Bisericii; dar sunt profund întristat că, printre acei episcopi care sunt de acelaşi cuget cu Mitropolitul Serghie în încălcarea iubirii frăţeşti, porecla de „facţiune” şi cea de „schismatici” este deja aplicată celor care nu sunt de acord cu dânsul şi care îl acuză de greşeală.

Eu nu mă separ de nimic sfânt, de nimic ce aparţine în mod real Bisericii. Mă tem doar să mă apropii şi să mă agăţ de ceea ce recunosc ca fiind păcătos la origine şi, prin urmare, mă abţin de la comuniunea frăţească cu Mitropolitul Serghie şi cu arhipăstorii care sunt în acelaşi gând cu dânsul, de vreme ce nu am alte metode de a acuza un frate care greşeşte. Multe încercări (pe care le cunosc) de îndemnuri frăţeşti adresate Mitropolitului Serghie personal de către răposatul Mitropolit Agatanghel, de Mitropolitul Iosif şi de către cei doi vicari ai săi, de arhiepiscopul Serafim de Uglich şi de episcopul Victor de Viatka, nu au reuşit să-l întoarcă pe Mitropolitul Serghie la locul său şi către o manieră de acţionare potrivită. Repetarea acestei încercări de a convinge prin cuvinte ar fi inutilă. Prin urmare, eu consider că îndepărtarea de la comuniunea cu Mitropolitul Serghie şi cu acei arhipăstori care sunt de un cuget cu dânsul este o împlinire a datoriei pastorale de către toţi arhipăstorii şi de către toţi cei care consideră instituirea aşa numitului „sinod patriarhal temporar” ca fiind greşit. În ceea ce mă priveşte, prin această îndepărtare nici nu afirm şi nici nu bănuiesc că ar lipsi harul în acţiunile sfinte şi în Tainele săvârşite de serghianişti (să ne păzească Dumnezeu pe toţi de un astfel de gând!), ci subliniez doar dezacordul meu şi refuzul de a participa la păcatele altora.

Prin urmare, nu voi liturghisi cu Mitropolitul Serghie şi cu arhipăstorii
de acelaşi cuget cu dânsul. Dar, în caz de pericol de moarte, cu o conştiinţă împăcată voi primi miruirea şi rugăciunile dinaintea morţii de la un preot numit de Serghie sau care se supune sinodului stabilit de dânsul, dacă nu este prezent un preot care împărtăşeşte aceeaşi relaţie pe care o am eu cu Mitropolitul Serghie şi cu aşa numitul „sinod patriarhal temporar”. (Vedeți și modul în care proceda Sfântul Teodor Studitul – n.ed.)

În acelaşi mod, dacă mă găsesc într-o localitate unde toate bisericile se află sub „sinodul patriarhal temporar”, nu voi intra în ele ca să mă rog la sfintele slujbe publice, dar admit ca posibil, fără sfinţirea prealabilă a bisericii, să slujesc Liturghia într-una dintre acestea – fie singur, fie cu participarea clerului şi a laicilor credincioşi de acelaşi cuget cu mine –, dacă se va întâmpla ca unii ca aceştia să fie acolo. În opinia mea, fiecare cleric care împărtăşeşte atitudinea mea faţă de Mitropolitul Serghie şi faţă de sinodul stabilit de el poate să acţioneze în acelaşi mod.

În ceea ce îi priveşte pe laici, cu toată conştiinţa nu ar trebui să
participe activ la viaţa bisericească în parohiile care pomenesc numele
Mitropolitului Serghie la sfintele slujbe ca prim arhipăstor. Dar, în sine,
o astfel de pomenire a numelui Mitropolitului Serghie nu poate fi socotită responsabilitatea laicilor şi nu ar trebui să constituie pentru ei un obstacol în a participa la sfintele slujbe şi a primi Sfintele Taine în bisericile care se supun Mitropolitului Serghie, dacă în acea localitate nu se găseşte nicio biserică ortodoxă care să păstreze nevătămată relaţia ei canonică faţă de locţiitorului tronului patriarhal (situație în care ne-am aflat și noi în perioada comunistă, când patriarhii de atunci colaborau de asemenea cu sistemul; resposabilitatea laicilor a fost mai mică atunci din cauza modului dificil în care circulau informațiile în perioada regimului totalitar -n. ed.) Şi faptul de a se ruga pentru Mitropolitul Serghie, împreună cu alţi arhipăstori şi creştini ortodocşi în general (pe listele de pomenire la Proscomidie şi la alte slujbe), nu este păcat. Aceasta este datoria tuturor creştinilor ortodocşi, până când o excomunicare bisericească generală nu va declara abuzul făcut de Mitropolitul Serghie faţă de autoritatea bisericească încredinţată lui ca fiind păcat de moarte (cf. Matei 18: 15-17; I Ioan 5: 16)…

În momentul de faţă, Mitropolitul Serghie nu îşi mai ascunde nesinceritatea Declaraţiei sale, manifestând convingerea că sinodul există cu el şi cade cu el. Într-o conversaţie avută cu dumneavoastră a declarat în mod direct: „Viitorii mei succesori vor fi obligaţi să ia în considerare situaţia pe care am creat-o eu în Biserică”. În această Declaraţie este mai
degrabă o siguranţă de sine omenească decât o înţelegere luminată de Dumnezeu a situaţiei sale şi a Bisericii. Ca urmare, este de înţeles că ascultarea de Mitropolitul Serghie, care se bazează doar pe autoritatea morală, a încetat în mod automat în rândul tuturor celor sincer ortodocşi. Toţi aceştia au spus – atât în sinea lor, cât şi în auzul altora – că păstrează comuniunea cu Biserica universală prin locţiitorul tronului patriarhal, dar nu prin delegatul său personal.

„Pentru mine personal, tot ceea ce a fost expus aici este o constatare suficientă fundamentului canonic de sub picioarele mele, iar un apel către Mitropolitul Serghie, printr-o epistolă incomodă, îmi pare o exagerare inutilă a importanţei bisericeşti a Mitropolitului Serghie şi ar pune gaz pe focul stimei de sine care deja îl arde pe bietul vlădica. Nu a fost lipsit de îndemnuri frăţeşti în aceşti doi ani; dar Mitropolitul Serghie este surd la ele. Nu va asculta niciun îndemn nou, fie el şi apelul unuia mai în vârstă.

Prin urmare, mi se pare suficient, pentru el, ca înlocuitor al locţiitorului patriarhal, dacă toţi cei care nu sunt de acord cu politica sa bisericească îi vor aduce la cunoştinţă personal că activitatea sa nu ne afectează şi că nu o putem încuraja prin acordul şi ascultarea noastră. Putem cere sincer ca, atâta timp cât există aşa numitul „sinod patriarhal temporar”, Mitropolitul Serghie să nu se deranjeze trimiţându-ne directivele sale, de vreme ce, în conştiinţa noastră arhipastorală, nu putem recunoaşte nicio semnificaţie obligatorie a lor.

Fie ca Duhul Sfânt, Care este pururea în Biserică, să ne călăuzească prin cuptorul încercărilor dificile de acum spre mai deplina dovedire a Adevărului Său, ca să nu ne împuţinăm nici în cea mai slabă nădejde a noastră sau să devenim risipiţi cu mintea în răul lumii care ne înconjoară.

 

DIN EPISTOLA NR. 5: februarie 1934
(Textul în rusă la Regelson, pp. 181-184)
Către un ierarh nenumit

 

  • Tainele săvârşite de serghianiştii care sunt hirotoniţi corect şi nu sunt caterisiţi de la slujirea de preot sunt fără îndoială Taine mântuitoare pentru cei care le primesc cu credinţă, în simplitate, fără discuţii şi îndoieli privind eficienţa lor, şi nici nu suspectează măcar ceva incorect în ordinea serghianistă a Bisericii (după cum am spus, informațiile circulau foarte greu în perioada regimului totalitar, spre deosebire de azi. cand oamenii așa ziși nestiutori sunt total necatehizați și nepăsători față de dogmele Bisericii – deși acum nu mai există cenzura și teroarea din perioada aceea și oricine se poate informa despre credință; neștiutorii din zilele noastre, dacă ii intrebi, vor spune că nu e greșit nici papismul, că și papistașii sunt la fel ca si noi, ortodocșii… etc.; este o diferență între a nu știi ce s-a întâmplat în ordinea Bisericii, dar a fi un bun cunoscător al rânduielilor bisericești cum erau acei creștini ruși simpli din acea vreme, nu ca în zilele noastre când oamenii sunt nepăsători și aproape păgâni, neștiind nici măcar ce este Ortodoxia – această moarte sufletească prin neștiință și nepăsare nu este un semn al lipsei de vinovăție, dimpotrivă – n.ed.)
  • Dar, în acelaşi timp, ele slujesc spre judecată şi spre condamnare pentru cei care le săvârşesc şi pentru cei care se apropie de ele înţelegând bine neadevărul care există în serghianism şi, prin lipsa lor de opoziţie faţă de aceasta, arată o indiferenţă criminală faţă de batjocorirea Bisericii.
  • De aceea, este esenţial pentru un episcop ortodox sau pentru un preot să se reţină de la comuniunea de rugăciune cu serghianiştii.
  • Acelaşi lucru este esenţial pentru laicii care au o atitudine conştientă faţă de toate detaliile vieţii bisericeşti.

 

ÎNTREBARE RETORICĂ: Oare ierarhii de azi care zic că nu sunt de acord cu erezia antihristică numită ecumenism precum PS Longhin și ÎPS Serafim de Pireu fac misiune printre alți ierarhi încurajându-se pe ei înșiși și îndemnându-i pe episcopi să rupă comuniunea cu susținătorii oficiali ai ecumenismului și cei de un cuget cu ei cum au făcut Sfântul Mitropolit Chiril de Kazan și alți episcopi mărturisitori din vremea sa, în timpuri de prigoană mult mai cumplite? Cum ar putea lua atitudine din moment ce se arată total nepăsători față de problema întreruperii comuniunii de slujire cu ecumeniștii, liturghisind în continuare cu ereticii?

 

 

Publicat în Ecumenism | 2 comentarii

In atentia tuturor crestinilor aflati in indoiala: este crestineste a ameninta pe cineva, a denigra sau a pune identitatea cuiva public fara acceptul acelui om?


Domnilor Mihai Chirila, Gabriel Gioacas, Vasile Vieru, in ultimele zile dati dovada de lipsa totala de respect fata de frati de-ai nostri. Oare Sf Grigore Teologul sau Sf Ioan Gura de Aur s-ar fi comportat la fel ca dvs in situatii similare: i-ar fi amenintat, santajat, calomniat, le-ar fi afisat identitatea si adresa celui acuzat de ratacire, in mod public? Puneti si poze, nr de telefon, eventual inregistrari telefonice daca le aveti. Nu va ganditi deloc la consecintele juridice? Daca acea persoana pe care o vedeti ratacita, la un moment dat pateste ceva datorita faptului ca indemnati la ura si la violenta? Ce urmariti de fapt prin asta?

Unde este dragostea despre care vorbiti des pe la predici?

Sf Ioan Gura de Aur dezaproba acest tip de comportament la adresa oricarui frate, chiar si ratacit fiind. Noi trebuie sa combatem ratacirea unei persoane si nu sa il denigram personal, sau sa ii facem publice anumite pacate personale.

Dar de aici se vede ca ei nu mai au argumente scripturistice si recurg la atacuri personale.

Deja toti suntem obisnuiti cu atitudinea vicleana si minciunile care le propagati in spatiul public la adresa noastra, la adresa monahului Sava etc…

In privinta sfinteniei unui duhovnic sustinem mai departe ca, noi nu suntem obligati sa facem sfinti pe nimeni inainte de vreme deoarece nu exista nici un semn sigur de la Dumnezeu pentru asa ceva si nu vrem sa ne punem noi in locul lui Dumnezeu. Daca Dumnezeu ne va arata ca Pr Iustin Parvu este Sfant, sau alt duhovnic, atunci il vom cinsti ca pe un Sfant. Daca totusi acest parinte este sfant si noi nu recunoastem in acest moment fiindca este dreptul nostru de a alege, de ce va porniti cu atata ura asupra noastra? Sa intelegem ca Dumnezeu va pune sa fiti asa? Chiar nu va puneti nici un semn de intrebare ce duh va poarta?

Fratilor, acest om, la predica de Duminica, a sustinut ca episcopul Artemie a hirotonit episcopi. O MINCIUNA. 

Va intreb pe voi care ati auzit de acest episcop si care stiti ce s-a intamplat recent in Serbia: Ati auzit voi ca Mitropolitul Artemie a hirotonit alti episcopi?

Acest Chirila, se joaca cu cuvintele chiar de la inceputul luptei antiecumeniste. Mitropolitul Artemie a hirotonit HOREPISCOPI, ceea ce este total diferit. Un EPISCOP trebuie hirotonit de minim alti 3 episcopi (daca Mitropolitul Artemie facea acest lucru cadea in schisma), iar un HOREPISCOP se hirotoneste de catre un singur episcop.

Acest lucru il evidentiem prin doua canoane:

CANONUL 10 Antiohia

„Prezbiterii cei ce sunt în sate ori în politii, sau cei ce se numesc horepiscopi, de ar fi şi luat hirotesie de episcopi, au socotit sfântul sinod ca să-şi cunoască măsurile lor, şi a ocârmui Bisericile cele supuse lor, şi cu grija acestora a se îndestula, şi cu purtarea de grijă, şi a aşeza anagnoşti şi ipodiaconi, şi catehisitori, şi cu înaintarea acestora să se îndestuleze, dar nici prezbiter, nici diacon să îndrăznească a hirotonisi, fără de episcopul cel ce este în cetatea, căreia se supune şi el, şi satul. Iar de ar îndrăzni cineva să calce aceste hotărâte, să se caterisească, şi de cinstea de care se împărtăşeşte. Iar horepiscopul să se facă de episcopul cetăţii, căreia acela se supune.”

TÂLCUIRE

Porunceşte canonul acesta, că horepiscopii cei aflători prin sate, şi prin mici cetăţi, de au şi hirotesie de episcop, însă trebuie să-şi păzească hotarele lor, şi să ocârmuiască numai pe Bisericile cele supuse lor, şi să hirotonisească numai anagnoşti, ipodiaconi, şi eforchistişi, adică catehisitori, dar nu şi preoţi, sau diaconi, fără de voia episcopului cetăţii aceleia, sub care sunt supuşi, şi ei şi satele lor. Iar de vor călca aceasta să se caterisească. Vezi şi subînsemnarea canonului al 8-lea al sinodului 1.

CANONUL 13 Ancira

Horepiscopilor să nu le fie iertat, a hirotonisi prezbiteri sau diaconi. Dar încă nici prezbiteri ai cetăţii, fără a li se da voie de către episcopul cu scrisori întru altă parohie.

TÂLCUIRE

Nu este slobod horepiscopilor fără de înscris slobozenie de la episcopii locului a face  hirotonii, nu numai întru alt loc, ci nici în locul lor, fără slobozenia arhiereului locului. Afară numai ipodiaconi, anagnoşti şi catehisitori, după canonul al 10-lea al
sinodului din Antiohia.

 

O alta minciuna scornita de Mihai Chirila este faptul ca noi negam harul si ca suntem aliati cu stilistii sau cu diferite formatiuni de acest gen. NOI NU NEGAM HARUL DIN BISERICA SI NU RECUNOASTEM NICI PE STILISTI SI NICI O FORMATIUNE DE-A LOR CA APARTINAND BISERICII.

Noi refuzam sa avem comuniune cu orice episcop, preot care are gandire eretica si o propovaduieste public, chiar daca harul la ei lucreaza pana la intrunirea unui sinod.

Nici un canon nu ne invata ca trebuie sa intrerupem comuniunea cu un preot eretic cand dispare harul, ci, canonul 15 I-II Constantinopol ne indeamna sa intrerupem comuniunea cu un episcop sau preot eretic pana la o cercetare sinodala.

Au trecut 4 luni de la Observatiile critice facute de Pr Spiridon la adresa studiului lui Mihai Chirila cu privire la „partasia la erezie”. Domnule Chirila, ati promis ca o sa aduceti dovezi ca observatiile respective sunt gresite. Nu ati adus nimic.

Domnule Chirila, noi poate nu avem cunostinte teologice, dupa cum afirmati public, va rugam sa ne explicati ce inseamna partasia la erezie. Nu am inteles exact. Pana si PS Longhin, recent, intr-o discutie cu dansul, ne-a transmis ca exista doar eretic si ortodox si nimic altceva. De unde stiti dvs cat de ortodox sau eretic este cineva ca sa il faceti semieretic? Aveti vreun aparat de masurat? Ce criterii sunt de a va da seama ca cineva este 100 % eretic sau 60% eretic ca sa il incadrati pe acesta la partas la erezie?

 

Publicat în Evenimente cotidiene importante | 2 comentarii