Sfântul Mitropolit Chiril de Kazan nu a fost în comuniune cu episcopii serghianiști, spre deosebire de episcopii din zilele noastre care rămân în continuare prieteni cu ecumeniștii

„De aceea, este esenţial pentru un episcop ortodox sau pentru un preot să se reţină de la comuniunea de rugăciune cu serghianiştii.”

Sfântul Mitropolit Chiril de Kazan

 

DIN EPISTOLA nr. 1: 6/19 iunie 1929
(Adresată episcopului Damaschin Cedrick, care, ca şi dânsul, fusese în exil în Turukhan, dar a fost eliberat şi se afla temporar în Starodub. Tradusă, cu câteva omisiuni, după textul rusesc complet din E. Lopeşanskaia, Ierarhi mărturisitori, San Francisco, 1971, pp. 27-35. Un text rusesc parţial se găseşte în Lev Regelson, Tragedia Bisericii Ruse, Paris, YMCA Press, 1977, pp. 166-168, 466-467. Regelson o datează la 2/15 mai, având ca destinatar pe episcopul vicar de Kazan, Atanasie Malinin; cea din urmă este o scrisoare mai recentă, al cărei conţinut este în cea mai mare parte repetat în scrisoarea mai lungă adresată episcopului Damaschin.)

Hristos în mijlocul nostru! Iubite frate în Hristos, dragă vlădica, preasfinţite episcop!

Scrisoarea dumneavoastră de la 1 martie, grea în conţinut, am primit- o în ziua Odovaniei Învierii. Cu adevărat, Hristos a înviat! Eu am citit ceea ce i-aţi scris părintelui Ioan, mulţumită atenţiei binevoitoare a vecinului meu faţă de mine. Atât ceea ce i-aţi spus părintelui Ioan cât şi scrisoarea dumneavoastră din martie m-au consolat, nu prin conţinutul lor grav, ci datorită unităţii de suflet şi de gând dintre noi doi, care reiese din faptul că avem aceeaşi opinie despre scandalul bisericesc care se petrece acum…

Stupefacţia credincioşilor privitoare la activitatea administrativ eclezială a Mitropolitul Serghie şi la Biserica aflată sub conducerea lui a apărut ca urmare a depăşirii autorităţii conferite de titlul de înlocuitor al locţiitorului tronului patriarhal, fapt lesne simţit de credincioşi. Pentru mine personal nu este nicio îndoială că niciun înlocuitor nu poate fi egal în drepturi cu cel pe care îl înlocuieşte şi nici nu poate să-i ia locul. Un
înlocuitor este numit pentru a lua decizii în problemele curente, cu o autoritate de decizie definită minuţios de regulile în vigoare, de experienţa anterioară şi de ordinele personale ale celui pe care îl înlocuieşte. Niciunul din aşa-zisele „drepturi de înfiinţare”, ca un fel de reformă a instituţiilor existente, înfiinţarea de noi posturi etc., nu pot fi realizate fără a cere mai întâi acordul şi directivele celui care este înlocuit. Iar o schimbare fundamentală a însuşi sistemului conducerii bisericeşti, la care s-a hazardat Mitropolitul Serghie, depăşeşte chiar şi autoritatea locţiitorului însuşi…

(Urmează o discuţie tehnică despre instituţia locţiitorului sub Patriarhul Tihon, pentru a arăta modul în care Mitropolitul Serghie şi-a depăşit autoritatea.)

Prin urmare, până când Mitropolitul Serghie nu anulează sinodul pe care l-a înfiinţat, eu nu pot recunoaşte ca obligatorie pentru mine împlinirea niciunuia dintre decretele sale ecleziastic-administrative, date cu participarea aşa numitului Sinod patriarhal temporar. O astfel de relaţie cu Mitropolitul Serghie şi cu sinodul său nu o înţeleg ca pe o separare de acea parte a Bisericii Ortodoxe conduse de Mitropolitul Serghie, de vreme ce păcatul personal al Mitropolitului Serghie cu privire la conducerea bisericească nu dăunează învăţăturii dogmatice ortodoxe care e respectată şi de către această parte a Bisericii; dar sunt profund întristat că, printre acei episcopi care sunt de acelaşi cuget cu Mitropolitul Serghie în încălcarea iubirii frăţeşti, porecla de „facţiune” şi cea de „schismatici” este deja aplicată celor care nu sunt de acord cu dânsul şi care îl acuză de greşeală.

Eu nu mă separ de nimic sfânt, de nimic ce aparţine în mod real Bisericii. Mă tem doar să mă apropii şi să mă agăţ de ceea ce recunosc ca fiind păcătos la origine şi, prin urmare, mă abţin de la comuniunea frăţească cu Mitropolitul Serghie şi cu arhipăstorii care sunt în acelaşi gând cu dânsul, de vreme ce nu am alte metode de a acuza un frate care greşeşte. Multe încercări (pe care le cunosc) de îndemnuri frăţeşti adresate Mitropolitului Serghie personal de către răposatul Mitropolit Agatanghel, de Mitropolitul Iosif şi de către cei doi vicari ai săi, de arhiepiscopul Serafim de Uglich şi de episcopul Victor de Viatka, nu au reuşit să-l întoarcă pe Mitropolitul Serghie la locul său şi către o manieră de acţionare potrivită. Repetarea acestei încercări de a convinge prin cuvinte ar fi inutilă. Prin urmare, eu consider că îndepărtarea de la comuniunea cu Mitropolitul Serghie şi cu acei arhipăstori care sunt de un cuget cu dânsul este o împlinire a datoriei pastorale de către toţi arhipăstorii şi de către toţi cei care consideră instituirea aşa numitului „sinod patriarhal temporar” ca fiind greşit. În ceea ce mă priveşte, prin această îndepărtare nici nu afirm şi nici nu bănuiesc că ar lipsi harul în acţiunile sfinte şi în Tainele săvârşite de serghianişti (să ne păzească Dumnezeu pe toţi de un astfel de gând!), ci subliniez doar dezacordul meu şi refuzul de a participa la păcatele altora.

Prin urmare, nu voi liturghisi cu Mitropolitul Serghie şi cu arhipăstorii
de acelaşi cuget cu dânsul. Dar, în caz de pericol de moarte, cu o conştiinţă împăcată voi primi miruirea şi rugăciunile dinaintea morţii de la un preot numit de Serghie sau care se supune sinodului stabilit de dânsul, dacă nu este prezent un preot care împărtăşeşte aceeaşi relaţie pe care o am eu cu Mitropolitul Serghie şi cu aşa numitul „sinod patriarhal temporar”. (Vedeți și modul în care proceda Sfântul Teodor Studitul – n.ed.)

În acelaşi mod, dacă mă găsesc într-o localitate unde toate bisericile se află sub „sinodul patriarhal temporar”, nu voi intra în ele ca să mă rog la sfintele slujbe publice, dar admit ca posibil, fără sfinţirea prealabilă a bisericii, să slujesc Liturghia într-una dintre acestea – fie singur, fie cu participarea clerului şi a laicilor credincioşi de acelaşi cuget cu mine –, dacă se va întâmpla ca unii ca aceştia să fie acolo. În opinia mea, fiecare cleric care împărtăşeşte atitudinea mea faţă de Mitropolitul Serghie şi faţă de sinodul stabilit de el poate să acţioneze în acelaşi mod.

În ceea ce îi priveşte pe laici, cu toată conştiinţa nu ar trebui să
participe activ la viaţa bisericească în parohiile care pomenesc numele
Mitropolitului Serghie la sfintele slujbe ca prim arhipăstor. Dar, în sine,
o astfel de pomenire a numelui Mitropolitului Serghie nu poate fi socotită responsabilitatea laicilor şi nu ar trebui să constituie pentru ei un obstacol în a participa la sfintele slujbe şi a primi Sfintele Taine în bisericile care se supun Mitropolitului Serghie, dacă în acea localitate nu se găseşte nicio biserică ortodoxă care să păstreze nevătămată relaţia ei canonică faţă de locţiitorului tronului patriarhal (situație în care ne-am aflat și noi în perioada comunistă, când patriarhii de atunci colaborau de asemenea cu sistemul; resposabilitatea laicilor a fost mai mică atunci din cauza modului dificil în care circulau informațiile în perioada regimului totalitar -n. ed.) Şi faptul de a se ruga pentru Mitropolitul Serghie, împreună cu alţi arhipăstori şi creştini ortodocşi în general (pe listele de pomenire la Proscomidie şi la alte slujbe), nu este păcat. Aceasta este datoria tuturor creştinilor ortodocşi, până când o excomunicare bisericească generală nu va declara abuzul făcut de Mitropolitul Serghie faţă de autoritatea bisericească încredinţată lui ca fiind păcat de moarte (cf. Matei 18: 15-17; I Ioan 5: 16)…

În momentul de faţă, Mitropolitul Serghie nu îşi mai ascunde nesinceritatea Declaraţiei sale, manifestând convingerea că sinodul există cu el şi cade cu el. Într-o conversaţie avută cu dumneavoastră a declarat în mod direct: „Viitorii mei succesori vor fi obligaţi să ia în considerare situaţia pe care am creat-o eu în Biserică”. În această Declaraţie este mai
degrabă o siguranţă de sine omenească decât o înţelegere luminată de Dumnezeu a situaţiei sale şi a Bisericii. Ca urmare, este de înţeles că ascultarea de Mitropolitul Serghie, care se bazează doar pe autoritatea morală, a încetat în mod automat în rândul tuturor celor sincer ortodocşi. Toţi aceştia au spus – atât în sinea lor, cât şi în auzul altora – că păstrează comuniunea cu Biserica universală prin locţiitorul tronului patriarhal, dar nu prin delegatul său personal.

„Pentru mine personal, tot ceea ce a fost expus aici este o constatare suficientă fundamentului canonic de sub picioarele mele, iar un apel către Mitropolitul Serghie, printr-o epistolă incomodă, îmi pare o exagerare inutilă a importanţei bisericeşti a Mitropolitului Serghie şi ar pune gaz pe focul stimei de sine care deja îl arde pe bietul vlădica. Nu a fost lipsit de îndemnuri frăţeşti în aceşti doi ani; dar Mitropolitul Serghie este surd la ele. Nu va asculta niciun îndemn nou, fie el şi apelul unuia mai în vârstă.

Prin urmare, mi se pare suficient, pentru el, ca înlocuitor al locţiitorului patriarhal, dacă toţi cei care nu sunt de acord cu politica sa bisericească îi vor aduce la cunoştinţă personal că activitatea sa nu ne afectează şi că nu o putem încuraja prin acordul şi ascultarea noastră. Putem cere sincer ca, atâta timp cât există aşa numitul „sinod patriarhal temporar”, Mitropolitul Serghie să nu se deranjeze trimiţându-ne directivele sale, de vreme ce, în conştiinţa noastră arhipastorală, nu putem recunoaşte nicio semnificaţie obligatorie a lor.

Fie ca Duhul Sfânt, Care este pururea în Biserică, să ne călăuzească prin cuptorul încercărilor dificile de acum spre mai deplina dovedire a Adevărului Său, ca să nu ne împuţinăm nici în cea mai slabă nădejde a noastră sau să devenim risipiţi cu mintea în răul lumii care ne înconjoară.

 

DIN EPISTOLA NR. 5: februarie 1934
(Textul în rusă la Regelson, pp. 181-184)
Către un ierarh nenumit

 

• Tainele săvârşite de serghianiştii care sunt hirotoniţi corect şi nu sunt caterisiţi de la slujirea de preot sunt fără îndoială Taine mântuitoare pentru cei care le primesc cu credinţă, în simplitate, fără discuţii şi îndoieli privind eficienţa lor, şi nici nu suspectează măcar ceva incorect în ordinea serghianistă a Bisericii (după cum am spus, informațiile circulau foarte greu în perioada regimului totalitar, spre deosebire de azi. cand oamenii așa ziși nestiutori sunt total necatehizați și nepăsători față de dogmele Bisericii – deși acum nu mai există cenzura și teroarea din perioada aceea și oricine se poate informa despre credință; neștiutorii din zilele noastre, dacă ii intrebi, vor spune că nu e greșit nici papismul, că și papistașii sunt la fel ca si noi, ortodocșii… etc.; este o diferență între a nu știi ce s-a întâmplat în ordinea Bisericii, dar a fi un bun cunoscător al rânduielilor bisericești cum erau acei creștini ruși simpli din acea vreme, nu ca în zilele noastre când oamenii sunt nepăsători și aproape păgâni, neștiind nici măcar ce este Ortodoxia – această moarte sufletească prin neștiință și nepăsare nu este un semn al lipsei de vinovăție, dimpotrivă – n.ed.)
• Dar, în acelaşi timp, ele slujesc spre judecată şi spre condamnare pentru cei care le săvârşesc şi pentru cei care se apropie de ele înţelegând bine neadevărul care există în serghianism şi, prin lipsa lor de opoziţie faţă de aceasta, arată o indiferenţă criminală faţă de batjocorirea Bisericii.
• De aceea, este esenţial pentru un episcop ortodox sau pentru un preot să se reţină de la comuniunea de rugăciune cu serghianiştii.
• Acelaşi lucru este esenţial pentru laicii care au o atitudine conştientă faţă de toate detaliile vieţii bisericeşti.

 

ÎNTREBARE RETORICĂ: Oare ierarhii de azi care zic că nu sunt de acord cu erezia antihristică numită ecumenism precum PS Longhin și ÎPS Serafim de Pireu fac misiune printre alți ierarhi încurajându-se pe ei înșiși și îndemnându-i pe episcopi să rupă comuniunea cu susținătorii oficiali ai ecumenismului și cei de un cuget cu ei cum au făcut Sfântul Mitropolit Chiril de Kazan și alți episcopi mărturisitori din vremea sa, în timpuri de prigoană mult mai cumplite? Cum ar putea lua atitudine din moment ce se arată total nepăsători față de problema întreruperii comuniunii de slujire cu ecumeniștii, liturghisind în continuare cu ereticii?