Cuviosul Arhimandrit Serafim Alexiev despre smerenia fățarnică

https://www.predania.ro/pdf/parinti-duhovnicesti-viata-duhovniceasca.pdf

Dar pe lângă adevărata smerenie există și o smerenie mincinoasă. Aceasta este „smerenia” deșartă, care își aruncă privirea de jur împrejur ca să vadă dacă cumva a zărit-o cineva, dacă se vorbește despre ea, sau este pizmuită. Ea nu este altceva decât mândrie înveșmântată în haine smerite. Numai pe dinafară are înfățișarea smereniei, însă pe dinlăuntru clocotesc toate patimile. Cel cu adevărat smerit este întotdeauna liniștit și în pace; nu se bucură de laudele ce i se aduc, nici nu se necăjește din pricina umilințelor. Pe când smeritul cel mincinos caută, printr’o părută evlavie, slava omenească. El a văzut că smerenia aduce laude și cinstiri celor care o au – așa că și-a pus masca smereniei, spre a se mări și el într’acest chip. Un astfel de om arată că nu a înțeles nimic din esența smereniei. Lui îi place să spună despre sine: „O, eu, păcătosul! o, eu, nevrednicul!” Dar în același timp așteaptă ca ceilalți să se împotrivească și să-i spună că nu este adevărat, că nu este păcătos. Iar dacă este contrazis în acest fel, se simte bine. Dar dacă ceilalți sânt de acord cu el și îi spun: „Așadar tu însuți recunoști că ești păcătos! Sânt adevărate, deci, cele ce se spun despre tine?,” de îndată se arată nemulțumit, jignit și începe a întreba: „Dar ce se spune despre mine?” O astfel de smerenie nu este mântuitoare, ci fățarnică și de aceea este socotită a fi o greșeală mai rea decât mândria. „Nu cel ce se hulește pe si­ne dă dovadă de smerită cugetare,” spune Sfântul Ioan Scărarul „ci cel ce, văzându-se hulit de altul, nu-și micșorează dragostea față de acesta.”

Smerenia fățarnică nu este primejdioasă atât pentru oamenii din lume, căci adeseori ei nu iubesc nici adevărata smerenie – cum ar putea fi atrași de măsluirea ei prin fățarnica smerire? Acest fel de smerenie este mai primejdioasă pentru oamenii duhovnicești, mai cu seamă pentru monahi, a căror cale este îndeosebi cea a smereniei. Pentru că adevărata smerenie cu anevoie se dobândește, monahii se prefac adesea a fi smeriți, din dorința de a dobândi slavă grabnică și ieftină. Adeseori, chiar și

Creștinii evlavioși cad pradă acestei ispite – păruta smerenie. Pentru a ne feri de această smerenie mincinoasă și păguboasă, Sfinții Părinți ne sfătuiesc să nu zicem nimic de la noi: nici de bine, nici de rău, ci să fim cu luare aminte la sufletul nostru și să ne luptăm lăuntric cu toate mișcările păcătoase ale acestuia. Dacă sântem dojeniți, să tăcem și să nu ne îndreptățim, căci de nu o vom face, se va ivi mândria. Dacă sântem lăudați, să păstrăm iarăși tăcerea și să nu ne împotrivim, căci altfel se va ivi fățărnicia. Trebuie să căutăm a dobândi smerenia lăuntrică, care nici nu se tulbură din pricina mustrărilor, nici nu se clatină din pricina laudelor. Preacuviosul Ambrozie de la Optina istorisește despre un monah care neîncetat spunea despre sine: „O, eu, cel nevrednic! Odată egumenul, venind la trapeză și văzându-l, l-a întrebat: «Dar atunci ce cauți aici, cu sfințiții părinți?» Monahul, jignit, i-a răspuns: «Dar nu sânt și eu unul dintre ei?»”

Spre deosebire de aceasta, adevărata smerenie lucrează în chip cu totul osebit. Iată o pildă: „Un monah oarecare, având adâncă smerenie și viață sfântă, a sosit în vizită la o mănăstire. A intrat în biserică să se roage, iar când frații s’au așezat la cina frățească a dragostei, a luat și el loc. Unii din­tre frați au început să se întrebe: «Dar acesta ce caută aici?» și i-au spus monahului: «Ridică-te și ieși afară!» El s’a ridicat și a ieșit. Alții dintre frați însă, mâhnindu-se-se din pricina izgonirii acestuia, l-au chemat înapoi. Fără a arăta în vreun fel că s’ar fi simțit jignit, el s’a întors. Apoi unul dintre frați l-a întrebat: «Spune-ne, ce ai gândit și ce ai simțit când ai fost izgonit, iar apoi chemat îndărăt?» Aceasta le-a răspuns: «Mi-am amintit că sânt asemenea unui câine care iese când este izgonit și vine când este chemat.»”

Aceasta este adevărata smerenie. Smerenia fățarnică are părtășie cu aceasta pe cât au paiele cu aurul. Foarte frumos a zugrăvit smerenia mincinoasă Sfântul Tihon al Zadonskului. El spune: „Sânt oameni care pe dinafară se arată smeriți, însă pe dinlăuntru nu sânt așa. Mulți renunță la feluritele trepte și titluri ale lumii acesteia, dar nu vor să renunțe la buna părere pe care o au despre ei înșiși; se leapădă de cinstirile și rangurile lumești, dar vor să adune cinstiri pentru sfințenia lor. Multora nu le este rușine să se numească pe sine păcătoși înaintea oamenilor, sau chiar cei mai păcătoși dintre toți, însă nu vor să audă aceste cuvinte de la alții – și, de aceea, se numesc astfel numai cu gura. Alții își îndoaie spatele ca o seceră, dar înlăuntrul lor se înalță cu cugetul. Alții se pleacă până la pământ înaintea fraților, dar rămân neclintiți în inimile lor. Un altul poartă rasă sfâșiată, dar nu vrea să-și sfâșie inima. Mulți vorbesc puțin și cu glas scăzut, iar alții defel nu vorbesc, dar în inimile lor îi hulesc neîncetat pe semenii lor. Unii își acoperă trupul cu rasă și cu mantie, dar inima nu doresc să și-o acopere. În același chip, ei arată și alte semne ale smereniei!… Aceștia toți, însă, nu au smerenie în inimi pentru că, deși poartă semnele smereniei, le lipsește tocmai înțelesul lor (simțământul sincer de smerenie în adâncul inimii) – ele nu sânt altceva decât fățărnicie. Astfel de oameni sânt asemenea unui burduf, umflat cu aer, care pare plin, însă când se golește de aer, se vădește că a fost gol. Sau, după cuvintele lui Hristos, aceștia se aseamănă „mormânturilor celor văruite, carile din afară se arată frumoase, iar dinlăuntru pline sânt de oasele morților și de toată necurăția.” /Mt. 23:27/ De aceea trebuie ca omul să aibă în lăuntrul inimii sale smerenie, precum și toată evlavia. Pentru că Dumnezeu judecă după „sfaturile inimilor” /I Cor. 4:5/ și nu după cele părelnice, nu după cum ne arătăm noi înaintea oamenilor.”

Sfinții Părinți ne dau toate aceste îndrumări ca să ne păzească de primejdia smereniei fățarnice, care nu numai că nu aduce omului mântuirea, ci îi agonisește mai mari pedepse. Singura mântuitoare este adevărata smerenie. Prin toate celelalte nevoințe, dacă nu sânt presărate cu sarea adevăratei smerenii, nu ne putem mântui. Însă, având adevărata smerenie, ne putem mântui și fără nevoințe. Un mare nevoitor din vechime a prorocit că în vremile din urmă nu vor mai fi ostenitori aspri sau mari nevoitori, ci adevărații Creștini se vor mântui numai prin smerenia lor. Și unii dintre ei vor ajunge la mare desăvârșire doar cu aceasta.

Acest articol a fost publicat în Inselari contemporane, Lectura zilnica a unui crestin, Sfaturi folositoare. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s