Neo-ecumenistii fac atacuri la persoana atunci cand erorile lor sunt demascate

Așa-zisul teolog Mihai-Silviu Chirilă, dorind să discrediteze cu orice preț Adevărul de Credință, după cum se vede, doar calomniază atunci când încercările sale disperate de a promova calea compromisului cu erezia sunt combătute cu argumente. Acesta confundă nevoința duhovnicească cu problemele de credință, în care nu încape compromis. Sfinții Părinți spun că aplicarea iconomiei, atunci când cineva se abate de la Adevăr prin comuniunea cu ereticii și atunci când erezia este propovăduită cu capul descoperit în Biserică, înseamnă a-i aștepta pe cei cu o gândire mai înceată, dar sinceri și bine intenționați, să ajungă la măsura desăvârșită, slăbind puțin frâiele, având răbdare și explicându-le cu dragoste faptul că trebuie să se desprindă de comuniunea bisericească cu ereticii. Însă, cei care aplică iconomia, nu fac în acest răstimp niciun compromis cu erezia, după cum arată Sfântul Teodor Studitul, amintind definiția iconomiei.

„Căci definiția iconomiei, precum știi, este de a nu anula nicidecum ceva din cele statornicite, nici măcar când se îngăduie puțin pogorământ la vremea cuvenită și pentru un anume motiv, ca nu cumva de aici să se realizeze ceea ce se caută de fapt, prin aceea că în realitate se coboară ștacheta mai jos și se păgubesc astfel cele mai desăvârșite.” (Scrisoarea 24, lui Teoctist magistrul)

În al doilea rând, limbajul așa-zisului teolog e specific promotorilor noii ordini mondiale. Vechiul clișeu „discurs de ură” e fluturat în fața poporului buimăcit. În acest fel, se aplică o anumită tehnică de manipulare, cu origini păgâne orientale, pe care psihologii o numesc programare neuro-lingvistică. Oamenii sunt programați să creadă că oricine spune că homosexualitatea e păcat are „discurs de ură”, că oricine nu acceptă Ecumenismul „are discurs de ură”. După acest model se acționează și la nivelul următor, pentru a-i convinge pe cei care se identifică drept anti-ecumeniști, dar nu își cunosc de fapt Credința, că a întrerupe pomenirea e o dovadă de ură, și tot astfel, că a nu face compromis în comuniunea bisericească cu ereticii ecumeniști e tot ” discurs de ură”.

Nu suntem despatimiti și prin greșelile pe care le facem în lupta cu păcatele personale, putem să îi smintim pe cei din jur, dar acest lucru nu înseamnă că neo-ecumeniștii ar fi exemplul de urmat, doar pentru că ne arată anumite patimi personale de care suferim cu toții. Cu patimile și greșelile personale trebuie să fim îngăduitori, pentru că toți greșim. Ce nu trebuie să se oprească, este dialogul sincer, având la bază Scrierile Sfinților Părinți, cu scopul de a mărturisi curat și fără a face compromisuri cu ereticii.

A păstra Credința este o datorie pentru toți. Oricine are dreptul și datoria să vorbească atunci când Credința este primejduită. Chiar un cerșetor, chiar și cineva care nu cunoaște bine gramatica, straduindu-se să se corecteze pentru a nu îi ispiti pe oamenii de vază.

În epistolele sale, Sfântul Teodor Studitul îi scrie de asemenea unuia dintre frați, care avea datoria să mărturisească Credința prin epistolele pe care le scria la rândul său, să se sârguiască mai mult cu învățarea gramaticii, deoarece greșise în acest sens în repetate rânduri, dar nu îi interzice în niciun caz să mai mărturisească și nu râde de neputințele sale si nu cataloghează cu dispreț ceea ce scrie drept „fițuici neînsemnate”, cum tot face un anume personaj prea-bine cunoscut. (A se citi începutul Scrisorii 49 către fiul Naucratie)

Acest Mihai Chirilă refuză în mod repetat dezbaterea corectă a problemelor de credință și cu bună știință, preoții care urmează linia compromisului alături de el, le interzic ucenicilor să vorbească cu ceilalți preoți și credincioși care nu sunt de acord cu compromisurile pe care aceștia le promovează. Fuga de dezbatere, de întâlniri cu cei pe care la început îi considerau frați indică faptul că în spatele acestor neînțelegeri se află diavolul, care iubește dezbinarea, calomniile și urăște Adevărul. Cei care au întrerupt pomenirea ereticilor s-au considerat frați, dar de când cu noua teorie a „partasului la erezie”, care în mod eronat nu este considerat tot eretic, cei care au îmbrățișat această idee refuză constant dialogul. Dacă la început ne considerau frați, iar acum ne consideră rătăciți, de ce nu au dragoste și față de noi, de ce nu ies în întâmpinarea noastră, să discutăm cu calm și sinceritate, cum trebuie sa aibă loc îngrădirea de erezie, pentru a ieși împreună biruitori în lupta cu Ecumenismul, ci au mai mare dragoste pentru comuniunea cu erezia? De ce trebuie să îi numească in mod mincinos schismatici pe cei care nu accepta îmbisericirea unde sunt pomeniți pseudo-episcopii?

Erezia este o boală, iar comuniunea cu ea înseamnă îmbolnăvire. După cum ne e greu să îi spunem cuiva drag că are o boală gravă, la fel ne e greu să le spunem și celor cuprinși de comuniunea cu erezia că sunt eretici, dar asta nu înseamnă că nu sunt bolnavi de erezie. Însă, pentru binele și dorința de însănătoșire a celui drag, o vom face. Mărturisirea este o Cruce. A spune adevărul nu înseamnă ură, iar Mihai Chirilă și adepții săi vin cu acuzații bazate pe demagogie și teoretizare inutilă. Relația cu oamenii este vie, și fiecare are datoria să spună Adevărul cu dragoste în fața oricui. Dar să nu ciuntească din Adevăr, pentru că astfel bolnavul de erezie va fi lipsit de posibilitatea de acces la tratament, care constă în îngrădirea corectă de erezie.