Sfântul Vasilie cel Mare în anul 361 a rupt comuniunea cu episcopul Dianios al Cesareei

„Încă de când era diacon, Sfântul Vasilie cel Mare, acest descoperitor al tainelor dumnezeieşti [Ouranophantor], în anul 361 a rupt comuniunea cu episcopul Dianios al Cesareei şi a fugit în pustia Pontică, în ciuda faptului că îl iubea profund şi-l cinstea pe Dianios şi în ciuda faptului că Dianios îl botezase şi-l hirotonise. De ce s-a ‘îngrădit pe sine’ Sfântul Vasilie cel Mare? Pentru că Dianios, nici măcar din convingere, ci doar din cauza slăbiciunii sale de caracter, a semnat mărturisirea neortodoxă de credinţă a sinodului semiarian din Constantinopol [în anul 360, sub conducerea ereticului homoean Acachie din Cesaerea Palestinei]. (Patrologia Graeca, Vol. XXXII, col. 388C-392A [Epistola 51: Episcopului Vosforie]).”

Sfântul Ignatie Teoforul, în scrisoarea sa către cei din Filadelfia: „Un episcop care a devenit eretic nu mai este episcop, dar dacă credincioşii continuă să-l considere pe el episcop ortodox, dacă continuă să vină la slujbele din bisericile ce îl pomenesc pe el, să primească darurile sau binecuvântările lui, atunci vor cădea cu toţii în afara Bisericii.“

Canonul 15, I-II Constantinopol:

,,Cele ce sunt rânduite pentru presbiteri, episcopi, mitropoliţi, cu mult mai vârtos se potrivesc pentru patriarhi. Drept aceea, dacă vreun presbiter (preot), sau episcop, sau mitropolit, ar îndrăzni să se depărteze de comuniunea cu propriul său patriarh, şi nu ar  pomeni numele acestuia, precum este hotărât şi rânduit în Dumnezeiasca Slujbă tainică, ci mai înainte de înfăţişarea sinodicească şi de osândirea definitivă a acestuia, ar face schismă, Sfântul Sinod a hotărât ca acesta să fie cu totul străin de toată preoţia, dacă numai se va vădi că a făcut această nelegiuire. Şi s-au hotărât şi s-au pecetluit pentru cei ce sub pretextul oarecăror vinovăţii se depărtează de întâii lor stătători, şi fac schismă şi rup unitatea Bisericii.

 Căci cei ce se despart pe sine de comuniunea cea cu întâiul stătător al lor pentru oarecare erezie osândită de Sfintele Sinoade, sau de Părinţi, fireşte de comuniunea cu acela, care propovăduieşte erezia în public, şi cu capul descoperit o învaţă în Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu se vor supune certării canoniceşti, desfăcându-se pe sineşi de comuniunea cu cel ce se numeşte episcop chiar înainte de cercetarea sinodicească, ci se vor învrednici de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au osândit pe episcopi, ci pe pseudo-episcopi şi pe pseudo-învăţători, şi nu au rupt cu schismă unitatea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schismă şi dezbinări’’.

Acest articol a fost publicat în Ecumenism. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

14 răspunsuri la Sfântul Vasilie cel Mare în anul 361 a rupt comuniunea cu episcopul Dianios al Cesareei

  1. Cristian D. zice:

    „Sfântul Ignatie Teoforul, în scrisoarea sa către cei din Filadelfia: „Un episcop care a devenit eretic nu mai este episcop, dar dacă credincioşii continuă să-l considere pe el episcop ortodox, dacă continuă să vină la slujbele din bisericile ce îl pomenesc pe el, să primească darurile sau binecuvântările lui, atunci vor cădea cu toţii în afara Bisericii.“

    Puteti să ne spuneţi vă rog de unde aveţi citatul, pentru că eu am găsit scrisoarea in engleză aici:

    https://www.orderofstignatius.org/files/Letters/Ignatius_to_Philadelphians.pdf

    si pasajul nu apare. Mulţumesc.

    Apreciază

  2. Cristian D. zice:

    Aici se pot găsi informaţii pe scurt despre cei care, spre deosebire de mitr. Kiril al Kazanului (cel puţin până în 1937, cu puţin timp înainte de moarte), îi considerau eretici şi lipsiţi de Har pe serghianişti încă din 1927-28.

    Apreciază

  3. carte despre ecumenism zice:

    “Începând cu criteriile după care a fost organizat şi a funcţionat, Sinodul „Panortodox” din Creta este
    departe de a fi unul ortodox. Deosebit de grave sunt
    abaterile dogmatice ce reies din documentele oficiale ale
    acestui sinod.
    În documentul Relațiile Bisericii Ortodoxe cu
    ansamblul lumii creștine (19) se spune că: „Bisericile
    Ortodoxe membre consideră drept o condiţie sine qua
    non pentru participarea la CMB respectarea articolului
    fundamental al Constituţiei CMB, potrivit căruia pot fi
    membri numai cei care cred în Domnul Iisus Hristos ca
    Dumnezeu şi Mântuitor, potrivit Scripturilor, şi
    mărturisesc pe Dumnezeu cel in Treime, Tatăl, Fiul şi
    Duhul Sfant, potrivit Simbolului Niceo-constantinopolitan”
    302. Prin „respectarea articolului fundamental al
    Constituţiei CMB” este promovat relativismul
    dogmatic. Doctrina minimală a „articolului fundamental”
    este în acord cu sloganul ecumenist: „ceea ce ne
    uneşte este mai important decât ceea ce ne desparte”;
    lasând loc de interpretare, putând fi înţeleasă de către
    fiecare confesiune, ce face parte din Consiliul Mondial al
    Bisericilor, potrivit cu propria învăţătură de credinţă.
    După învăţătura de credinţă ortodoxă, eterodocşii, fie ei
    şi membri în Consiliul Mondial al Bisericilor, nu cred în
    adevăratul Hristos şi nu „mărturisesc pe Dumnezeu cel in
    Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfant potrivit Simbolului
    Niceo-constantinopolitan”, dumnezeii şi hristoşii în care
    cred aceştia nu există. A crede în Sfânta Treime şi în
    Hristos potrivit cu învăţătura de credinţă a Sfintelor
    Sinoade, înseamnă să urmezi dogmelor definite la acele
    Sinoade, fară a le face adaosuri, fară a scoate ceva din ele
    şi fără a le da interpretări care le schimbă adevăratul
    înţeles, ori eterodocşii în fel şi chip au schimbat sensul
    celor cuprinse în dogmele Bisericii; astfel, „mărturisirea”
    de către aceştia a Simbolului Niceo-constantinopolitan
    este făcută doar cu numele. Acest gen de mărturisire falsă
    este combătută de Sfântul Maxim Mărturisitorul, în
    legătură cu eterodocşii monoteliţi: „[Grigorie] «Mie îmi
    este de ajuns Sfântul Simbol (al credinţei niceoconstantinopolitane)
    ». [Sfântul Maxim] «Şi cum poţi să
    te mulţumeşti cu Sfântul Simbol – am zis – dacă
    primeşti Typos-ul?» «Dar ce lucru vătămător este – ai zis
    – în a primi Typos-ul şi a rosti şi Simbolul?». Iar eu
    [Maxim] am zis: «Pentru că Typos-ul suprimă în chip
    vădit Simbolul»”303.
    În Mesajul Sfantului şi Marelui Sinod se spune că:
    „Dialogurile întreprinse de Biserica Ortodoxă nu
    implică niciodată compromisul în materie de
    credință”304; iar în Enciclică: „Dialogurile multilaterale
    purtate de Biserica Ortodoxă nu au însemnat, nu
    înseamnă și nici nu vor însemna niciodată un
    compromis în materie de credință. Aceste dialoguri
    sunt o mărturie despre Ortodoxie”305. Prin aceste
    susţineri sunt recunoscute ca „ortodoxe”, documentele ce
    ţin de dialogurile cu eterodocşii, precum cele adoptate de
    către ecumenişitii „ortodocşi” la Anba Bishoy-1989 şi
    Chambesy-1990 cu monofiziţii sau cele hotărâte
    împreună cu papistaşii la Balamand-1993 s.a.. Dacă
    pentru participanţii de la Sinodul din Creta astfel de
    documente „nu au însemnat, nu înseamnă și nici nu vor
    însemna niciodată un compromis în materie de credință”,
    din aceasta reiese că aceştia sunt înstrăinaţi de Ortodoxie.
    Este cât se poate de limpede că aceştia nu mai au o
    conştiinţă ortodoxă. Mai pot aceştia să călăuzească
    credincioşii pe calea mântuirii?! Se împlineşte cu ei şi cu
    cei care-i urmează, cuvintele Mântuitorului: „Poate orb
    pe orb să călăuzească? Nu vor cădea amandoi in
    groapă?” (Luc. 6, 39). Unii dintre ei socotesc că aceste
    compromisuri nu sunt grave, că ceea ce ar aduce
    apostazia este „potirul comun” cu eterodocşii, ceea ce
    însemna că cineva nu poate deveni eretic decât numai
    dacă ajunge la „comuniunea euharistică” cu ereticii, ori
    în primul rând cineva se poate lepăda de Ortodoxie prin
    ceea ce crede, aşa cum sunt de exemplu cei care,
    acceptând cele cuprinse în documentele de la Anba
    Bishoy-1989, Chambesy-1990 şi Balamand-1993, admit
    că ortodocşii împreună cu ereticii monofiziţi şi papistaşi
    ar avea aceeaşi credinţă.
    Sinodul „Panortodox” susţine ideea unei duble unităţi
    eclesiologice, o unitate care s-a pierdut şi care trebuie
    refăcută şi o unitate eclesiologică care nu poate suferi
    împărţire. Deosebirea dintre cele două feluri de „unitate”
    este evidentă pentru oricine. Această concepţie trimite la
    pseudo-eclesiologia protestantă, în care se susţine că
    există mai multe „biserici vizibile”, despărţite între ele, şi
    una „invizibilă” care are o unitatea ce nu se poate pierde.
    În documentul Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul
    lumii creștine se vorbeşte despre de o „restaurare a
    unităţii celor care cred în Hristos”306; s-au de „refacerea
    unităţii creştine…[de] participarea ortodoxă la mişcarea
    pentru restaurarea unităţii cu ceilalţi creştini”307, în
    protestantism o asemenea unitate vizează „bisericile
    vizibile”. La punctul 6 din acelaşi document se face
    referire la celălalt fel de unitate eclesiologică, care în
    doctrina protestantă este proprie „bisericii invizibile”:
    „Potrivit naturii ontologice a Bisericii, unitatea sa nu
    poate fi tulburată”308; de aceea pseudo-bisericile
    eterodocşilor sunt cosiderate „Biserici” de către ecumeniştii
    „ortodocşi”. În textul pre-sinodal se spune că:
    „Biserica Ortodoxă recunoaşte existenţa istorică a altor
    biserici şi confesiuni creştine”; Iar în textul aprobat de
    sinod pseudo-bisericile eterodocşilor sunt numite
    „Biserici”, recunoscându-li-se „denumirea istorică”:
    „Biserica Ortodoxă acceptă denumirea istorică a altor
    biserici şi confesiuni creştine eterodoxe”309. Modificările
    aduse de sinod nu schimbă înţelesul din textul presinodal.
    Această concepţie eclesiologică promovată de
    sinodul „Panortodox” nu este nouă în mediul ecumenist
    „ortodox”: „Între creştini sunt diviziuni, dar Biserica ea
    însăşi nu e împărţită şi nici nu poate fi, ontologic
    vorbind, pentru că ea e Trupul, unul şi indivizibil al
    Domnului”310; „Nu există schisme, ci Bisericile istorice,
    prin diviziunile lor, sunt în situaţia schismatică în sânul
    Bisericii celei una şi nedespărţită”311.
    Potrivit teologiei Sfinţilor Părinţi, doar ortodocşii sunt
    în Biserica lui Hristos, în afara Bisericii Ortodoxe
    neexistând Biserici ci numai pseudo-biserici, iar cei care
    populează acele biserici false, indiferent de „denumirea
    istorică” a acelor pseudo-biserici, nu sunt creştini:
    „predania cea de la început şi învăţătura şi credinţa
    Bisericii universale, pe care a dat-o Domnul, au
    propovăduit-o apostolii şi au păzit-o Părinţii. Pe ea s-a
    întemeiat Biserica şi cel ce cade din ea nu mai este şi nu
    se mai numeşte creştin”312; aceştia fiind pseudo-creştini
    313, având credinţa în dumnezei şi hristoşi
    care nu fiinţează. Acei „ortodocşii” care sprijină mişcarea
    eterodoxă de „restaurare [a] unităţii cu” pseudo-creştinii,
    sau de „restaurare a unităţii celor ce cred” în hristoşi şi
    dumnezeii inexistenţi, sunt în dezacord cu Sfinţii Părinţi,
    ori „dezacordul cu ei [Sfinţii Părinţi] este abatere de la
    dreapta credinţă”314.
    Concepţia eterodoxă potrivit căreia adunările pseudocreştine
    sunt „Biserici”, este contrazisă de Sfântul
    Amfilohie de Iconium: „aşa cum mai înainte îi numise pe
    idoli dumnezeu, tot astfel şi acum le numeşte pe multe
    [erezii] biserici, ba mai mult, dacă trebuie spus adevărul,
    îi ridică la rang de idoli ai bisericilor pe cei ce se supun
    lui [diavolul] şi renunţă la Hristos, pentru ca, după cum
    atunci îi îndepărtaseră de Dumnezeu prin aşa-zişii
    dumnezeii, la fel şi acum să-i separe de adevărata
    Biserică prin aşa-numitele biserici”315. Astfel, ceea ce
    ecumeniştii „ortodocşi” numesc „biserici şi confesiuni
    creştine eterodoxe” nu se deosebesc de adunările
    păgânilor, deoarece dumnezeii în care cred pseudocreştinii
    sunt inexistenţi, asemeni idolilor închipuiţi de
    păgâni.
    […]
    Ideea de personalism susţinută în documentele
    Sinodului „Panortodox” este concepută în așa fel încât să
    servească intereselor ecumeniste. Se vorbeşte de:
    „Valoarea persoanei umane, care decurge din creația
    omului după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”318, sau
    „ demnităţii şi măreţiei persoanei umane ca chip al lui
    Dumnezeu”319.
    Aşa cum arată Sfântul Maxim Mărturisitorul: „după
    chipul lui Dumnezeu este nestricăciunea, nemurirea,
    nevăzutul care închipuie ceea ce este dumnezeiesc, pe
    acestea toate le-a dat sufletului să le aibă, dându-i odată
    cu acestea şi faptul de a-şi fi propriul stăpân, şi voia
    liberă, acestea toate sunt chipuri ale firii
    lui Dumnezeu. Iar cele după asemănarea: sunt
    nepătimirea, blândeţea, îndelunga răbdare, şi toate
    semnele bunătăţii lui Dumnezeu, care toate sunt expresii
    ale energiilor lui Dumnezeu. Cele ale firii Lui, care arată
    după chipul Lui, le-a dat prin fire sufletului, iar cele care
    aparţin energiilor lui Dumnezeu, şi care caracterizează
    după asemănarea, acestea au fost lăsate pe seama voii
    noastre libere”320. Iar Sfântul Ioan Damaschin spune:
    „cuvintele «după chipul» indică raţiunea şi liberul
    arbitru, iar cuvintele «după asemănare» arată asemănarea
    cu Dumnezeu în virtute, atât cât este posibil”321.
    Raţiunea şi voinţa liberă sunt însuşiri ale firii, iar felul
    în care sunt folosite ţine de ipostas/persoană. Omul a fost
    înzestrat de Dumnezeu cu raţiune şi voinţă liberă,
    „încredinţându-i-se frânele voinţei lui şi mişcarea spre
    ceea ce voieşte să aleagă”322; Valoarea persoanei umane
    este dată de măsura în care aceasta voit urmeză raţiunii
    firii după care este creat omul. Valoarea persoanei umane
    nu constă pur şi simplu în raţiune şi libertatea voinţei pe
    care le are în fire, acestea le au şi demonii dar le folosesc
    spre rău, ci în alegerea binelui: „Dorinţa celor drepţi este
    bine”.(Pild.11, 23); „Fericit bărbatul, care n-a umblat in
    sfatul necredincioşilor…Ci in legea Domnului e voia lui
    şi la legea Lui va cugeta ziua şi noaptea.”(Ps. 1, 1-2).
    Prin urmare, adevărata valoare a „persoanei umane” este
    dată de împlinirea voii lui Dumnezeu, de apropierea de
    Dumnezeu, unii ca aceştia sunt şi răsplătiţi de Dumnezeu:
    „Dumnezeu har şi slavă va da. Dumnezeu nu va lipsi de
    bunătăţi pe cei ce umblă intru nerăutate” (Ps.83, 12). Pe
    când cei care se împotrivesc binelui sunt lipsiţi de o
    asemenea preţuire: „Nu ravni să fii ca omul silnic şi nu
    alege nici una din căile lui; Căci omul cu gand rău este
    urat de Domnul,”(Pild. 3, 31, 32); aceştia putând ajunge
    să se comporte asemeni celor fără raţiune: „Omul in
    cinste fiind n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor
    celor fără de minte şi s-a asemănat lor” (Ps.48, 12, 21).
    Aşa cum arată Sfântul Isaac Sirul: „Cinstea firii raţionale
    este discernământul care deosebeşte binele de rău. Şi cu
    dreptate cei ce au pierdut acest discernământ s-au
    asemănat cu animalele neînţelegătoare, care nu au raţiune
    şi putere de discernământ”323.
    Deformarea chipului lui Dumnezeu în om, întunecarea
    raţiunii şi slăbirea voinţei spre bine, nu poate fi înlăturată
    decât numai în Biserică, ori necreştinii şi pseudo-creştinii
    sunt străini de Biserica lui Hristos: „[eterodocşii] poartă
    în chip mincinos numele care derivă de la Hristos,
    dovedindu-se că tăgăduiesc prin faptele lor înţelesul lui şi
    umblând pe o cale contrară lui Hristos… au ales făţiş
    partea contrară a lui Hristos şi au ignorat toată taina
    întrupării. Ei nu numai că şi-au îngropat prin literă toată
    puterea înţelegerii şi n-au voit să fie după chipul şi
    asemănarea lui Dumnezeu ci au ales mai bine să fie
    pământ, potrivit ameninţării, şi să se întoarcă la pământ,
    prin afecţiunea lor faţă de literă, ca faţă de pământ, în loc
    să aleagă legătura cu cerul”324.
    Libertatea cu care este înzestrată firea omenească dă
    fiecărei persoane umane putinţa de a alege ceea ce crede
    că este bine pentru sine. Aceasta nu înseamnă că, din
    ceea ce poate omul să aleagă, totul este conform cu
    raţiunea firii umane, de aceea nici nu poate exista
    preţuire decât numai pentru alegerea binelui.
    După sfatul Sfântului Apostol Pavel, atât cât ne stă în
    putinţă să trăim „in bună pace cu toţi oamenii” (Rom.
    12, 18.), însă respectul ce-l pot avea ortodocşii faţă de
    persoanele necreştine şi cele pseudo-creştine nu
    înseamnă şi respectul pentru rătăcirile în care acestea se
    află, rătăciri prin care chipul lui Dumnezeu în om este
    deformat, sluțit.
    Se susţine în documentele Sinodului „Panortodox” că:
    „Recunoașterea comună a valorii înalte a persoanei
    umane poate servi drept premisă pentru o colaborare mai
    extinsă în acest domeniu [al ecumenismului interreligios].
    Bisericile Ortodoxe pot contribui la înțelegerea
    și cooperarea interreligioasă prin coexistența pașnică și
    conviețuirea socială a popoarelor, fără a implica orice tip
    de sincretism religios”325. Ideea de „cooperare interreligioasă”
    este un nonsens, deoarece nu poate exista
    cooperare în cele ale credinţei cu cei care sunt prin voia
    lor în afara posibilităţii restaurării „chipului” și a putinţei
    ajungerii la asemănarea cu Dumnezeu în Hristos.
    Se mai spune că: „Ortodoxia propune respectul pentru
    caracteristicile personale ale oamenilor și popoarelor”
    326, sau că misiunea de „evanghelizare” trebuie
    făcută cu „respect pentru identitatea fiecărei persoane
    și particularitatea culturală a fiecărui popor”327.
    Respectul pentru o persoană, care ţine neadevărul drept
    adevăr (Rom.1, 18), nu se poate înţelege ca fiind respect
    şi pentru neadevărul susţinut de acea persoană. Evident
    că trebuie recunoscut oricărei persoane sau seminţii, sau
    parte a unei seminţii libertatea de a decide, de a se
    conduce şi de a se forma aşa cum crede, însă această
    recunoştere a libertăţii de alegere nu înseamnă şi respect,
    din partea dreptcredincioşilor, pentru vreo „particularitate”
    pseudo-creştină sau păgână a celor care nu cred în
    adevăratul Dumnezeu[. . . ]”
    ORTODOXIA ŞI ETERODOXISMUL ECUMENIST

    mirem.ro

    Apreciază

  4. Andrei Barbu zice:

    Sunteti de acord cu promovarea idolului Simona Halep?

    Apreciază

  5. Andrei Barbu zice:

    Sunteti de acord cu promovarea idolului Simona Halep?

    Apreciază

  6. Dani zice:

    După ce au sosit în Ierusalim, toate Sfintele Locuri cu credinţă şi cu dragoste înconjurându-le şi într-însele închinându-se lui Dumnezeu, Care este peste tot, ei s-au arătat episcopului acelei cetăţi, cu numele Maxim, şi l-au rugat ca să-i boteze în Iordan. Episcopul, văzându-i plini de credinţă, a făcut după credinţa lor şi luând clerul său a mers cu Vasile şi cu Eubul la Iordan, iar când era pe mal, Vasile a căzut la pământ şi, cu lacrimi şi glas, s-a rugat la Dumnezeu ca să-i arate vreun semn al credinţei lui.

    Deci, tremurând, s-a sculat şi s-a dezbrăcat de hainele sale, odată cu care şi pe omul cel vechi l-a lepădat şi, intrând în apă, se ruga. Când s-a apropiat arhiereul să-l boteze, iată s-a pogorât un fulger de foc spre ei, şi ieşind un porumbel din fulgerul acela, s-a pogorât în Iordan, şi, tulburând apa, a zburat la cer; iar cei ce stăteau pe mal, văzând aceea, s-au cutremurat şi au preamărit pe Dumnezeu.

    Vasile, fiind botezat, a ieşit din apă, şi mirându-se episcopul de dragostea ce avea către Dumnezeu, l-a îmbrăcat în haina Învierii lui Hristos, rugându-se. Apoi a botezat şi pe Eubul, i-a uns pe ei cu mir şi i-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine. Întorcându-se în sfânta cetate, au petrecut într-însa un an; după aceasta s-au dus în Antiohia, unde Meletie arhiepiscopul a hirotonit pe Vasile diacon şi acolo a tâlcuit Pildele lui Solomon.
    Din viata Sfantului Vasile cel Mare nici urma de nepomenire pe episcopul care l-a botezat…

    Apreciază

  7. Grigorie zice:

    „Gheron Sava Lavriotul avertizează. . . . . ” July 29, 2019 ortodoxlogos.ro
    Din articol reiese ca monahul Sava pune semnul egal, „Talharesti”, intre Sinodul eretic din Creta si cel din 1924 prin care s-a schimbat calendarul. Una din doua: sau considera ca schimbarea calendarului e la fel de grava ca hotararile eretice din Creta, insa atunci este pe aceasi linie cu stilistii, sau, ca cele hotarate in Creta nu depasesc in gravitate schimbarea calendarului, problema calendarului nefiind dogmatica, dar atunci este pe aceeasi coordonata cu ecumenistii, care sustin ca in Creta nu s-a gresit dogmatic.
    Dupa ce a tot „avertizat”, de ceva vreme, ca aduce argumente patristice in favoarea inovatiei de taine valide la ereticii necondamnati sinodal, acum monahul Sava Lavriotul crede ca a gasit un text patristic pe care sa-si sprijine teoria. Insa textul la care se refera, din Scrisoarea 243 a Sfantului Vasile cel Mare, nu-l ajuta deloc, mai mult, arata ca acest monah este departe de intelegerea acelui text, desi sustine ca e de partea celor care „lupta in mod patristic cu erezia ecumenista”.

    Apreciază

  8. Cristian D. zice:

    Postez un pasaj, poate unul dintre cele mai limpezi, dintr-o scrisoare a Sfântului Ciprian al Cartaginei, care îndepărtează orice echivoc: ereticul este de sine osândit prin primirea ideii eretice, ieşind singur din Biserică, din cauza propriei prejudecăţi eretice.

    Apreciază

    • Cristian D. zice:

      „IV.1. Că Biserica nu este în afară şi nici nu poate fi potrivnică sieşi sau dezbinată, ci păstrează unitatea unei case de nedezbinat şi de neîmpărţit, o arată limpede credinţa Sfintei Scripturi, atunci când, despre Taina Paştelui şi a mielului, care miel îl arată pe Hristos, s-a scris: Să se mănânce într-o singură casă, să nu aruncaţi carnea în afara casei.
      Acelaşi lucru îl vedem cu privire la Rahav, care însăşi purta pecetea prefigurată a Bisericii şi căreia i se porunceşte şi i se spune: Pe tatăl tău şi pe mama ta şi pe fraţii tăi şi toată casa tatălui tău să-i aduni la tine însăţi, în casa ta, şi tot cel care va ieşi afară pe uşa casei tale vinovat va fi sieşi.

      2. Prin această taină se dezvăluie că cei ce urmează să izbândească şi să scape de pieirea lumii trebuie să se adune într-o singură casă, adică în Biserică, însă oricine din cei adunaţi va ieşi afară, adică dacă cineva, după ce va fi dobândit harul în Biserică, se va depărta şi va ieşi din Biserică, va fi vinovat, adică trebuie să se învinuiască pe sine însuşi că piere. Acest lucru îl lămureşte Apostolul Pavel, când ne învaţă şi ne povăţuieşte: Ereticul trebuie ocolit ca un stricat şi ca un păcătos şi osândit de el însuşi.
      Căci acesta se va învinovăţi pe sine însuşi, nu izgonit de episcop, ci fugar de bună voie din Biserică, osândit de el însuşi, din pricina prejudecăţii eretice.

      (din Sfântul Ciprian Episcopul Cartaginei, Scrisori, Ed. Sophia – Scrisoarea LXIX, pg. 331-332)

      Apreciază

  9. Cristian D. zice:

    Că ereticul iese din Biserică prin primirea învăţăturii eretice, reiese limpede şi din textul hotărârii Sinodului V Ecumenic:

    „For when the Lord says: “he is judged already,” and when the Apostle anathematizes even angels, if they teach anything different from what we have preached, how can even those who dare all things, presume to say that these words refer only to the living? Or are they ignorant, or is it not rather that they feign to be ignorant, that the judgment of anathema is nothing else than that of separation from God? For the impious person, although he may not have been verbally anathematized by anyone, nevertheless he really is anathematized, having separated himself from the true life by his impiety.

    (din Philip Schaff, D.D., LL.D. and Henry Wace, D.D. – Select Library of The Nicene and Post-Nicene Fathers of The Christian Church, SECOND SERIES, VOLUME 14 The Seven Ecumenical Councils, 1900 – pg. 741)

    Apreciază

  10. Cristian D. zice:

    Păi domnilor, pasajul de ce nu l-aţi mai postat? Dacă s-a pierdut, spuneţi-mi vă rog şi-l mai postez încă dată.

    Apreciază

  11. un fir zice:

    În legătură cu botezurile

    Cuviosul Serafim Rose nu a fost botezat prin întreită afundare.

    Dumnezeu uneori trimite harul. Călugăria nu e ceva clericalist, este o făgăduința între om și Dumnezeu. Pe cuvioasa Maria Egipteanca cine a calugarit-o? Și totuși este o sfânta cuvioasă.

    Există și cazuri când harul a lucrat prin cei nehirotoniti. Au slujit Botezul și chiar au sfințit Darurile pentru Sfânta Împărtășanie. Niste copii sau frați începători. Iată două exemple:

    Pag. 29
    CAPITOLUL 25 DESPRE FRATELE DIN MÂNĂSTIREA HOZEVA
    Avva Grigore, care a fost soldat înainte de-a se călugări, ne povestea: În chilia Hozeva era un frate care învăța slujba sfintei Proscomidii. Într-o zi a fost trimis să aducă prescuri. În drum spre mânăstire a rostit slujba sfintei Proscomidii după toată rânduiala. Diaconii au luat prescurile și le-au pus pe disc în sfântul altar spre a le proscomedi avva Ioan, supranumit Hozevitul, pe atunci preot, care mai târziu a ajuns episcop al Cezareii Palestinei. Pe când slujea însă, n-a văzut ca de obicei pogorârea Duhului Sfânt, s-a dus în diaconion aruncându-se cu plânsete cu fața la pământ. Și i s-a arătat îngerul Domnului spunându-i că fratele, pe când aducea prescurile, a rostit pe drum sfânta Slujbă și au fost sfințite, așa că ele sunt desăvârșite. Și de atunci a dat poruncă bătrânul ca nimeni, dacă nu-i hirotonit să nu mai învețe pe de rost slujba sfintei Proscomidii și nici să n-o rostească la întâmplare, în orice vreme, în afara de altar.

    http://www.invataturiortodoxe.ro/vietile-sfintilor/proloagele.html

    Limonariul sau Livada Duhovnicească, edit. REÎNTREGIREA, Ioan Moshu, Alba Iulia 2014

    pag.234-235
    CAPITOLUL 197

    POVESTEA LUI RUFIN DESPRE SFÂNTUL ATANASIE ȘI ALȚI COPII

    Rufin, autorul Istoriei Bisericești, ne descrie o întâmplare asemănătoare, petrecută în timpurile de mai de mult, tot prin joc de copii. Rufin, povestind copilăria marelui Atanasie, spune despre Sfântul Atanasie, marele luptător și predicator al adevărului, patriarhul marelui oraș al Alexandriei, păstorul veghetor al tuturor, potrivit voinței lui Dumnezeu, că ridicarea lui la episcopat s-a făcut de la Dumnezeu prin preștiință dumnezeiască. Să înfățișăm și noi cititorului, așa cum le-am primit, repetând o parte din viața bărbatului din vechime, istorisind felul în care și-a petrecut copilăria și ce fel de educație a avut.

    Cel întru sfinți, Alexandru, care a ajuns papă al Alexandriei după Ahila, potrivit prezicerii Sfântului Petru, arhiepiscopul și mucenicul, care a osândit pe necredinciosul Arie, se uita într-o zi pe fereastră și privind spre mare, vede pe țărm pe niște copii jucându-se; și după cum este ociceiul copiilor, imitau pe episcop și toate cele care se întâmplă de obicei în biserică. Uitându-se cu atenție mult timp la ei, a văzut că săvârșesc unele taine mari. Tulburat, deci, a chemat îndată pe clerici și le-a arătat ceea ce făceau copiii; apoi a poruncit să se ducă să strângă pe toții copiii și să-i aducă la el. Când au fost aduși i-a întrebat care a fost jocul pe care-l jucau. La început s-au înspăimântat căci erau copii, dar pe urmă i-au povestit tot jocul lor: au botezat pe niște catehumeni prin Atanasie pe care copiii și l-au făcut loruși episcop. Alexandru a întrebat pe copii cu grijă pe cine au botezat. Astfel a aflat și a găsit că s-a îndeplinit toată rânduiala religiei noastre și a comunicat asta clericilor lui, orânduind ca cei care au fost învredniciți de Sfântul Botez nu mai au nevoie să fie botezați a doua oară. Alexandru a chemat pe parinții lui Atanasie și ai celorlați copii care în jocul lor făcuseră pe preoții sau pe diaconii și i-a dat bisericii prin mărturia lui Dumnezeu ca să fie crescuți de ea.
    https://ayeaye20.wordpress.com/2019/02/20/jocul-lor-au-botezat-pe-niste-catehumeni-invredniciti-de-sfantul-botez-nu-mai-au-nevoie-sa-fie-botezati-a-doua-oara/

    Cuviosul Serafim Rose e un sfânt de mare finețe. Ne-a arătat cum să trăim în vremurile din urmă. Ne-a dus la izvoarele Sfinților mari precum Sf. Ignatie Briancianinov, Sf. Teofan Zăvorâtul, Sf. Paisie Velicicovschi.
    Ar însemna că acest mare cuvios a tras oamenii spre iad prin faptul că era preot fara botez canonic, dar cele două pilde ne demonstrează că harul poate veni și la rugăciunile mirenilor cu inima curată in cazuri rare exceptionale, de aceea mirenii in mod normal nu au voie să citească ce citește preotul.

    La fel și cu părinții puși în discuție, nu știm cum îi primește Dumnezeu. Poate Dumnezeu îi va ierta ca și pe Cuviosul Serafim Rose. Mai ales că acum își fac cele trei afundări.Iar posibilitatea ca toate Tainele lor sa fie valide e foarte mare. Eu refuz sa cred că Cuviosul Serafim Rose a dus oamenii în iad. E o problema a vremurilor noastre, de competența unui Sinod. Dumnezeu ne va lumina dacă îl rugăm cu stăruință. Mântuire tuturor!

    Apreciază

Lasă un răspuns la Cristian D. Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s