Dacă mânia asupra fratelui ne stăpânește, nu ne este în nici un chip îngăduit să ne rugăm, și nici să-l implorăm pe Dumnezeu – Sfântul Ioan Casian

9.Prin urmare, ni se poruncește să ne mâniem cu folos împotriva noastră înșine, și împotriva îmboldirilor ticăloase ce se stârnesc în noi, și să nu greșim împingându-le pe astea spre fapte vătămătoare. În sfârșit, același sens îl lămurește mai deplin versetul următor: „ De cele ce ziceți în inimile voastre, căiți-vă în așternuturile voastre ! ” (Ps. 4. 5), adică tot ce gândiți în inimile voastre sub năvala neașteptată a imboldurilor ticăloase, îndreptați și cumpăniți prin cumpănită chibzuință, și alungați printr-o foarte fierbinte căință, toată izbucnirea furiei pătimașe, ca și cum ați fi gata de culcare. În sfârșit, fericitul Apostol folosindu-se de mărturia aceluiași verset, după ce a zis „ Mâniați-vă dar nu greșiți ”, adaugă îndată: „ Soarele să nu apună peste mânia voastră, nici să dați loc diavolului ” (Efes. 4, 26-27). Dacă este vătămător să apună soarele peste mânia noastră și dacă, mâniindu-ne dăm îndată loc în inima noastră diavolului, cum ne-a dat nouă poruncă mai sus să ne mâniem, zicând: „ Mâniați-vă dar nu greșiți ” ?  Oare nu este limpede că acest lucru, adică, mâniați-vă împotriva viciilor și furiei voastre, ca nu cumva voi, închizând ochii, soarele dreptății, Iisus, din cauza mâniilor voastre, să înceapă să apună peste mințile voastre întunecate și, plecând El, să faceți loc în inimile voastre diavolului ?

10.Despre acest soare amintește în mod vădit Dumnezeu prin profet, când zice: „ Celor ce se tem de numele Meu, le va răsări soarele dreptății și sănătate în aripile lor ” (Mal. 4, 2). Însă pentru cei păcătoși, pentru falșii profeți, și pentru cei ce cad în patima mâniei, se spune că acest soare apune la amiază, după cuvântul profetului: „ Soarele va apune pentru ei în miezul zilei ” (Amos 8, 9). Sau cel puțin, după sensul figurat, spiritul, sau rațiunea, care pe drept cuvânt este numită soare, deoarece luminează toate gândurile și ascunzișurile inimii, nu trebuie stinsă de patima mâniei. Apunând rațiunea, întunericul patimilor și diavolul, ar pune stăpânire pe întreaga simțire a inimii noastre și cufundându-ne într-o neagră mânie, ca într-o noapte oarbă, n-am ști ce să facem. Am prezentat într-o expunere poate mai largă acest pasaj al Apostolului, cu sensul pe care ni l-au lăsat învățăturile bătrânilor, dar am făcut-o fiindcă era nevoie să se știe ce gândeau ei despre mânie. Respectând în totul cuvântul Evangheliei „ Oricine se mânie pe fratele său, vrednic va fi de osândă ” (Matei 5, 22), ei nu admit nici pentru o clipă să pătrundă această mânie în inima noastră. Chiar dacă ar fi îngăduit să te mânii până la apusul soarelui, totuși mânia să-și afle sațiu și mânia răzbunării să-și înmoaie pornirea vătămătoare mai înainte ca soarele să pornească spre culcare.

11.Însă ce trebuie să mai spun de unii, despre care nu pot nici chiar vorbi fără să roșesc eu însumi, a căror înverșunare nici la apusul soarelui nu-și află potolire, ci și-o prelungesc timp de multe zile ? O ură ascunsă îi roade împotriva celor pe care le-a cășunat și, oricât ar tăgădui-o prin vorbe, o dovedesc prin fapte cât sunt de copleșiți de ea. Nici nu li se mai adresează cu grai blând, dar să mai stea de vorbă cu obișnuita bunătate: și cu toate acestea socotesc că nu săvârșesc nici un păcat dacă pornirea lor nu caută răzbunare. Totuși, dacă din lipsă de curaj, ori, sigur, din neputință n-o dau pe față și n-o pun în lucrare, atunci, întorcând otrava mâniei asupra lor înșiși, spre propria pierzanie, o clocotesc mulți în inimi și o rumegă pe tăcute în ei ; în loc să alunge îndată otrava supărării prin puterea virtuții, ei o mistuiesc zi de zi, ce cu timpul se înmoaie.

12.Ca și cum n-ar fi tocmai acesta sfârșitul oricărei porniri de răzbunare și nu și-ar fi satisfăcut din plin propria-i mânie sau supărare, în momentul când și-a împlinit, sub imboldul mâniei, ceea ce îi stătea pe inimă. Nu fac așa, se știe, cei ce-și înăbușă pornirile nu sub imboldul blândeții, ci din neputința răzbunării și, neavând ce le face altceva celor pe care sunt mâniați, nu le mai vorbesc cu bunăvoința de altădată. Ca și cum mânia trebuie oprită doar la faptă, și nu mai degrabă alungată din ascunzișurile inimii noastre, ca nu cumva, orbiți de întunecimile ei să nu mai fim în stare să primim nici lumina unui sfat sănătos, nici a științei și, drept urmare, să nu mai devenim templul Duhului Sfânt, dacă duhul cel rău și-a găsit sălaș în noi. Această mânie închisă în inimă poate să nu facă supărare oamenilor din jur, dar respinge strălucitoarea lumină a Duhului Sfânt, ca și cum ar împinge-o afară.

13.Ori, cum să îngăduie Domnul să păstrăm în noi mânia, fie chiar pentru o clipă, El, care nu admite să-i fie oferite nici măcar jertfele spirituale ale rugilor noastre, dacă știm că cineva are vreun necaz pe noi ? „ Deci, zice El, dacă-ți vei aduce darul tău la altar și acolo îți vei aminti că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului și mergi întâi și împacă-te cu fratele tău, și apoi venind adu darul tău. ” (Matei 5, 23-24). De aceea, cum ne vom îngădui supărare împotriva fratelui, nu zic pe mai multe zile, dar nici chiar până la apusul soarelui, dacă nici măcar când e supărat fratele pe noi, nu ne este îngăduit să adresăm rugăciuni Domnului ? Or, Apostolul ne învață: „ Rugați-vă neîncetat ” (I Tes. 5, 17) și „ în tot locul ridicând mâini sfinte, fără mânie și fără șovăire ” (I Tim. 2, 3). Deci rămâne ca sau să nu ne mai rugăm, cât timp păstrăm în inimi o astfel de otravă, și atunci ne facem vinovați de călcarea acestei porunci apostolice și evanghelice, după care ni se cere să ne rugăm neîncetat și în tot locul ; sau dacă, închizând ochii la această interzicere, cutezăm să-i înălțăm rugăciuni, să ținem seama că nu rugi îi adresăm lui Dumnezeu, ci sfidarea noastră cu duh de răzvrătire.

14.Și fiindcă de cele mai multe ori le arătăm desconsiderare fraților pe care i-am jignit și întristat, sau, cel puțin, privindu-i de sus, pretindem că nu noi ne facem vinovați de asta, doctorul sufletelor și cunoscătorul celor ascunse din lăuntrul nostru a voit să înlăture cu totul orice prilej de mânie din inimile noastre. Astfel, el ne poruncește nu numai să-i iertăm pe frații noștri care ne-au supărat, și să ne împăcăm cu ei, alungând din minte toată jignirea sau întristarea pricinuită de ei, dar mai mult: dacă știm că ei au vreo pornire dreaptă sau nedreaptă împotrivă-ne, la fel ne impune să lăsăm darul nostru, adică să întrerupem ruga și să ne grăbim mai întâi a-i împăca. După ce le-am potolit mânia, putem înălța nepătate, darurile rugăciunilor noastre. Căci Domnul nostru, al tuturor oamenilor, nu-i împărat să-i aducem o astfel de slujire prin care, ce-a dobândit printr-unul să piardă prin celălalt stăpânit de supărare. Cel ce dorește și așteaptă mântuirea tuturor robilor săi suferă o pagubă la fel dacă a pierdut pe cineva. De aceea, dacă fratele are mânie împotriva noastră, rugăciunea ne va fi tot atât de nefolositoare de parcă noi am păstra-o în sufletul umflat de indignare împotriva acestuia.

15.Dealtfel, nu este motiv să zăbovim prea mult timp asupra poruncilor evanghelice și apostolice, când chiar Legea Veche, care pare să manifeste o oarecare indulgență, ne pune în vedere același lucru: „ Să nu dușmănești, zice, pe fratele tău în inima ta. ” (Lev. 19, 17), și iarăși: „ Să n-ai ură asupra fiilor poporului tău ” (Lev 19, 18) și tot așa: „ Drumurile celor ce-și amintesc de fapta rea duc spre moarte ” (Pilde 12, 8). Deci și acolo observi că este îndepărtată răutatea nu numai de la faptă, dar chiar din gând, odată ce se cere alungată cu totul ura și răzbunarea până și din minte, dar din inimă?

16.Uneori, biruiți de orgoliu sau de lipsa de răbdare, nu vrem să ne îndreptăm purtările neașezate și neînțelepte și ne plângem că avem nevoie de singurătate, ca și când acolo, nemaifiind nimeni care să ne tulbure, vom afla virtutea răbdării. Acoperindu-ne în acest fel lipsa noastră de zel, pretindem că nu din nerăbdarea noastră, ci din vina fraților izvorăsc cauzele supărărilor. Tot dând pe alții vina propriilor greșeli, nu vom putea ajunge niciodată la adevărata răbdare și desăvârșire.

17.Prin urmare, îndreptarea și liniștea noastră deplină, nu trebuie să se bazeze pe o bunăvoință străină, ceea ce nu stă, dealtfel, în putința noastră, ci mai degrabă în tăria noastră. De asemenea, nici înăbușirea mâniei nu e bine să atârne de desăvârșirea morală a altuia, ci să coboare din forța noastă spirituală, care se dobândește nu prin răbdarea semenilor, ci prin propria noastră îndelungă răbdare.

(…)

Când acestea vor fi alungate, nu de la suprafața faptelor noastre, ci din adâncul gândurilor noastre, mintea ne va putea rămâne necontenit într-o răbdare și o sfințenie deplină. De aceea, ca să nu se săvârșească omoruri, este suprimată mânia și ura, fără de care în niciun chip nu s-ar putea întâmpla vreo ucidere : „ Căci oricine se mânie pe fratele său, vrednic va fi de osândă ” (Matei 5, 22) și „ Oricine urăște pe fratele său este ucigaș de oameni ” (I Ioan 3, 5).  Adică, dorind în inima lui să-l ucidă pe fratele său, al cărui sânge oamenii știu bine că n-a fost vărsat nicicum, nici de mâna, nici de arma lui, numai pentru patima mâniei, este declarat el ucigaș de Domnul, Care va da fiecăruia răsplata sau osânda cuvenită, nu numai pentru săvârșirea faptului în sine, dar chiar pentru a-l fi voit și dorit. Este tocmai ceea ce Însuși spune prin gura profetului: „ Eu însă faptele și gândurile acelora vin să le strâng la un loc, cu toate popoarele și toate limbile ” (Isaia 66, 88), și iarăși: „ care (fapte și gânduri) îi învinovățesc sau îi apără între ei în ziua când Dumnezeu va judeca cele ascunse ale oamenilor ” (Rom. 2, 15-16).

(…)

În cele din urmă, trebuie să cugetăm că nu ne este în nici un chip îngăduit să ne rugăm, și nici să-l implorăm pe Dumnezeu, dacă mânia ne stăpânește, și mai presus de toate, având zilnic în fața ochilor starea schimbătoare a condiției omenești, trebuie să credem că vom pleca din trup și nu ne va fi de folos nici castitatea, nici lepădarea de toate bunurile, nici sila de bogății, nici truda posturilor și veghilor, dacă numai din cauza mâniei și urii ni se făgăduiește de către Judecătorul lumii osândă veșnică.

 Sf. Ioan Casian, Scrieri alese, Cartea a opta: Despre duhul mâniei – PSB 57, pp. 215-221

Acest articol a fost publicat în Lectura zilnica a unui crestin, Sfaturi folositoare. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Dacă mânia asupra fratelui ne stăpânește, nu ne este în nici un chip îngăduit să ne rugăm, și nici să-l implorăm pe Dumnezeu – Sfântul Ioan Casian

  1. maria zice:

    TĂMĂDUIREA SUFLETULUI DE PATIMA MÂNIEI – SF.CASIAN

    Risultati immagini per tămăduirea mâniei Sf Casian
    „…rămâne ca sau să nu ne mai rugăm, cât timp păstrăm în inimi o astfel de otravă(a mâniei),că atunci ne facem vinovaţi de călcarea acestei porunci apostolice şi evanghelice…dacă închizând ochii la această inter-zicere, cutezăm să-I înălţăm rugăciuni, să ţinem seamă că nu rugi Ii adresăm Domnului, ci sfidarea noastră cu duh de răzvrătire”.
    https://deasaimpartasirecunevrednicieosandavesnica.wordpress.com/2016/11/15/ramane-ca-sau-sa-nu-ne-mai-rugam-cat-timp-pastram-in-inimi-o-astfel-de-otravaa-manieica-atunci-ne-facem-vinovati-de-calcarea-acestei-porunci-apostolice-si-evanghelicedaca-inchiza/

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s