Sfântul Teofan Zăvorâtul despre mărturisirea Botezului prin închinarea de bunăvoie lui Dumnezeu

O nouă făptură în Hristos prin Sfântul Botez

„Dacă este cineva in Hristos, este făptură nouă” invaţă Apostolul (II Corinteni 5, 17). Creştinul devine această făptură nouă prin Botez. Din cristelniţă omul nu iese nicidecum la fel cum a intrat. Cum este lumina faţă de intuneric, cum e viaţa faţă de moarte, aşa este un
om botezat faţă de unul nebotezat. Zămislit intru fărădelegi şi născut in păcate, inainte de botez omul poartă in el toată otrava păcatului, cu toată povara urmărilor acestuia. Se află intro stare de necinste pentru Dumnezeu; este din fire un fiu al maniei. Este un om distrus, cu toate părţile şi puterile sale răvăşite, indreptate cu precădere spre inmulţirea păcatului. E robul aflat sub inraurirea Satanei, care lucrează cu putere multă in el din pricina păcatului care zace in el. Iar in urma a toate acestea, după moarte va fi negreşit fiu al iadului, unde se va chinui in veci alături de stăpanul său şi de slugile şi ajutoarele acestuia.

Botezul ne izbăveşte din toate aceste răutăţi. El ridică blestemul cu puterea Crucii lui Hristos şi aduce iar binecuvantarea. Cei botezaţi sunt fiii lui Dumnezeu, aşa cum Domnul insuşi i~a indreptăţit a fi: „Şi dacă suntem fii, suntem şi moştenitori , moştenitori ai lui Dumnezeu şi impreună-moştenitori cu Hristos” (Romani 8, 17). Deja impărăţia cerurilor este a celui botezat in virtutea botezului său. El este scos de sub stăpanirea Satanei, care işi pierde acum puterea ce o avea asupra lui şi cu care lucra in el după placul său. Prin intrarea in Biserică – casa cea de scăpare – Satana nu mai poate ajunge la cel botezat. Căci acesta se află acum intro adevărată ingrădire de apărare.

Toate acestea sunt daruri şi inlesniri in afară. Dar ce se petrece inlăuntru? Tămăduirea vătămării şi stricăciunii pricinuite de păcat. Puterea harului pătrunde inăuntru şi reface aici dumnezeiasca randuială in toată frumuseţea ei. Vindecă neoranduiala intocmirii şi vălmaşia diferitelor părţi şi puteri ale ei şi intoarce privirea sufletului de la sine la Dumnezeu -pentru a bineplăcea Domnului şi a-şi inmulţi faptele cele bune. Aşadar Botezul este o renaştere sau o nouă naştere care aşază omul intr-o stare in intregime refăcută. Apostolul Pavel ii aseamănă pe cei botezaţi cu Mantuitorul inviat, lăsandu-ne să inţelegem că şi aceştia prin innoirea lor au aceeaşi fire luminată ca firea omenească pe care a avut-o Mantuitorul Hristos prin invierea Sa in slavă (Romani 6, 4).

Iar faptul că intr-o persoană botezată rostul lucrărilor se schimbă se poate vedea din cuvintele aceluiaşi Apostol, care spune in altă parte că cei botezaţi deja trebuie „să nu mai vieze loruşi, ci Aceluia care, pentru ei, a murit şi a inviat” (II Corinteni 5, 15). „Căci ce a murit, a murit păcatului o dată pentru totdeauna, iar ce trăieşte, trăieşte lui Dumnezeu” (Romani 6, 10). „Ne-am ingropat cu El, in moarte, prin botez” (Romani 6, 4); şi: „Omul nostru cel vechi a fost răstignit impreună cu El, pentru a nu mai fi robi ai păcatului” (Romani 6, 6). Şi aşa, viaţa intreagă a unui om, prin puterea Botezului, este intoarsă de la sine insuşi şi de la păcat către Dumnezeu şi sfinţenie.

Remarcabile sunt cuvintele Apostolului: „pentru a nu mai fi robi ai păcatului” şi celelalte: „păcatul nu va avea stăpanire asupra voastră” (Romani 6, 14). Aceasta ne face să  inţelegem că puterea care in firea noastră căzută şi răvăşită ne tarăşte la păcat, nu este in intregime nimicită prin Botez, ci doar este adusă intr-o stare in care nu mai are nici o putere asupra noastră, nici o stăpanire peste noi, iar noi nu-i mai suntem robi. Dar e incă in noi, trăieşte şi lucrează, insă nu ca stăpan. De acum intaietatea este a harului lui Dumnezeu şi a sufletului care se predă de bunăvoie Lui.

Lămurind puterea Botezului, Sfantul Diadoh (Filocalia rom., vol. l, Ed. Humanitas, 1999, nr. 76, p. 369-370) zice că inainte de Botez păcatul sălăşluieşte in inimă, iar harul lucrează din afară, dar după Botez harul se sălăşluieşte in inimă iar păcatul ne atrage din afară. Este izgonit din inimă precum e alungat duşmanul dintr-o cetate, şi se aşază afară, in  mădularele trupului, de unde dă la răstimpuri năvală. Iată de ce rămane permanent un ispititor, un amăgitor, dar nu mai e stăpan: tulbură şi nelinişteşte, dar nu mai porunceşte. Şi aşa se naşte in Botez viaţa cea nouă!

Acum ne vom indrepta atenţia asupra felului in care viaţa creştină incepe prin Botez in cei care au fost botezaţi cand erau copii – aşa cum se obişnuieşte. Căci aici inceperea vieţii creştineşti se randuieşte intr-un fel deosebit care vine din legătura ce există intre har şi libertate.

Am aflat deja că harul pogoară asupra unei dorinţe şi a unei căutări de bunăvoie şi că numai prin impreună-lucrarea lor ia naştere noua viaţă in duh, care se face atat după har cat şi după firea omului liber. Domnul dăruieşte harul, dar El vrea ca omul să il caute şi să dorească a-l primi, inchinandu-se cu toate ale sale lui Dumnezeu. Săvarşirea acestui lucru in Pocăinţa şi Botezul celor maturi e limpede; dar cum se săvarşeşte el prin Botezul pruncilor? Un prunc nu ştie incă a-şi folosi nici cugetul, nici libertatea; prin urmare, el nu poate implini ceea ce ii revine lui pentru inceperea unei vieţi creştineşti – adică să dorească a se inchina lui Dumnezeu. Cu toate acestea, lucrul trebuie neapărat implinit. Felul deosebit in care viaţa (creştină) incepe prin Botezul pruncilor atarnă de felul in  care această condiţie se implineşte.

Botezul pruncilor

Harul se pogoară in sufletul unui prunc şi săvarşeşte acolo acelaşi lucru pe care l-ar face şi dacă libertatea ar lua parte, dar numai cu condiţia ca in viitor, cand i se va dezvolta conştiinţa de sine, pruncul, care in clipa botezului nu avea conştiinţă de sine şi nu a săvarşit nimic personal, să se inchine de bunăvoie lui Dumnezeu, să primească din proprie dorinţă harul care şi-a arătat lucrarea in el, să fie bucuros că il are, să fie recunoscător că i s-a dăruit, şi să spună că, dacă in clipa Botezului său ar fi avut inţelegerea şi libertatea, nu ar fi făcut altfel decat i s-a făcut şi nu ar fi dorit altceva. Pentru această liberă inchinare viitoare a sa lui Dumnezeu şi pentru unirea harului cu libertatea, dumnezeiescul har dăruieşte totul pruncului, săvarşind chiar şi fără el, in el, tot ceea ce ii este propriu a săvarşi, cu făgăduinţa că dorinţa şi inchinarea omului lui Dumnezeu se vor implini negreşit. Aceasta este de fapt făgăduinţa pe care o fac naşii cand mărturisesc lui Dumnezeu in faţa Bisericii că acest prunc, cand va avea propria sa conştiinţă de sine, va dovedi in chip neindoielnic acea folosire a libertăţii care se cere pentru har, luandu-şi asupra lor drept datorie tocmai a aduce pană in acea stare pe pruncul căruia ii sunt naşi.

Şi astfel, prin Botez, sămanţa vieţii in Hristos e pusă in prunc şi rămane in el; dar rămane ca şi cum n-ar fi: lucrează in el ca un indemn. Viaţa duhovnicească, zămislită in prunc prin harul Botezului, devine un bun al omului şi se vădeşte in chip desăvarşit nu numai după har, ci şi după felul de a fi al făpturii cuvantătoare, incepand din clipa in care aceasta, ajungand la inţelegere, se inchină de bunăvoia sa lui Dumnezeu şi işi insuşeşte puterea harului care este in el, primindu-l cu dragoste, bucurie şi recunoştinţă. Şi pană atunci viaţa creştină lucrează cu adevărat in el, dar o face oarecum fără ca el să ştie; lucrează in el, dar  ca şi cum incă nu ar fi a lui. Însă din clipa inţelegerii şi a alegerii, devine a lui, nu numai  prin har ci şi prin libertate. Din pricina acestui răstimp mai lung sau mai scurt dintre Botez şi inchinarea de bunăvoie lui Dumnezeu, inceputul vieţii creştine morale prin harul Botezului la prunci este prelungit, ca să zicem aşa, pe o perioadă nedeterminată, in care pruncul creşte şi devine creştin in Sfanta Biserică printre ceilalţi creştini, aşa cum s-a format trupeşte mai inainte in pantecele maicii sale.

Să mai zăbovim puţin, cititorule, asupra acestui lucru. Va fi de mare trebuinţă pentru noi să hotăram cum ar trebui să se poarte părinţii, naşii şi invăţătorii faţă de pruncul botezat incredinţat lor de către Domnul şi Sfanta Lui Biserică. Se inţelege de la sine că, după Botezul pruncului, in faţa părinţilor şi a naşilor stă o problemă de cea mai mare insemnătate: cum să il crească pe cel botezat pentru ca, atunci cand va ajunge la inţelegere, să poată recunoaşte in el darurile harului şi să le primească cu bucurie, alături de indatoririle şi felul de viaţă pe care ele il cer. Aceasta ne pune faţă in faţă cu problema educaţiei creştineşti, adică a unei educaţii care să se facă după cerinţele harului de la Botez, şi să aibă ca rost al ei păstrarea acestui har. Pentru a lămuri cum trebuie să ne purtăm faţă de un prunc botezat, ţinand cont de cele spuse, să ne amintim ideea mai sus pomenită, că harul umbreşte inima şi se sălăşluieşte in ea cand inima se intoarce de la păcat spre Dumnezeu. Iar dacă aceasta se săvarşeşte cu fapta, urmează şi toate celelalte daruri ale harului şi toate insuşirile proprii celui ce trăieşte in har: ajutor de la Dumnezeu, impreună-moştenirea cu Hristos, traiul in afara stăpanirii satanei şi in afara primejdiei de a fi osandit la iad. Insă in clipa in care această stare a minţii şi a inimii slăbeşte sau se risipeşte, tot atunci păcatul incepe iarăşi să stăpanească inima, prin păcat legăturile satanei cad asupra omului, iar bunăvoinţa lui Dumnezeu şi impreună-moştenirea cu Hristos se pierd, in prunc, harul slăbeşte şi stinge păcatul, dar dacă păcatul este hrănit şi lăsat in voia sa, va prinde iarăşi viaţă. Şi astfel, intreaga atenţie a celor care au datoria de a păzi intreg pe pruncul creştin pe care l-au primit din cristelniţă ar trebui să se indrepte spre a nu ingădui in nici un fel păcatului să pună iarăşi stăpanire pe el, să zdrobească păcatul şi să ii taie puterea cu orice chip, pentru a trezi şi intări in prunc chemarea către Dumnezeu. Trebuie făcut in aşa fel incat această chemare in creştinul care creşte să crească de la sine, chiar dacă sub călăuzirea altuia, iar el să fie tot mai obişnuit să izbandească asupra păcatului şi să il invingă pentru a plăcea lui Dumnezeu, şi tot mai deprins cu punerea in lucrare a puterilor sufletului şi trupului său, astfel incat să slujească nu păcatului, ci lui Dumnezeu. Că lucrul este cu putinţă se vede din faptul că cel născut şi botezat este in intregime sămanţă pentru viitor, sau un camp plin de seminţe. Această nouă aşezare a lui de către harul Botezului nu e ceva doar gandit sau inchipuit, ci este ceva foarte real, adică este deja o sămanţă de viaţă. Dacă, in general, fiecare sămanţă creşte potrivit felului său, atunci şi sămanţa vieţii in har din cel botezat poate să crească. Dacă in el se pune sămanţa intoarcerii la Dumnezeu, care biruieşte păcatul, atunci şi ea, ca şi celelalte seminţe, poate fi hrănită şi ingrijită. Numai că pentru aceasta este nevoie de mijloace folositoare, sau, cu alte cuvinte, trebuie hotărată calea cea mai potrivită de a lucra asupra pruncului botezat.

Citiți și: https://invataturilesfintilorparinti.wordpress.com/2018/04/16/sfantul-teofan-zavoratul-despre-cresterea-si-educarea-copiilor/

https://invataturilesfintilorparinti.wordpress.com/2017/04/22/despre-necesitatea-botezarii-ereticilor/

Reclame
Acest articol a fost publicat în Lectura zilnica a unui crestin. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s