Să nu fim creștini doar cu numele! „La vremea de apoi, oamenii nu vor urma învăţăturii predanisite de Dumnezeu, ci își vor construi singuri credinţa din propriile născociri. Vor fi şi unii care vor ţine credinţa cea adevărată aşa cum a fost predanisită ea de către Sfinţii Apostoli şi cum se păstrează în Biserica Ortodoxă, dar şi dintre aceştia nu puţini vor fi numai cu numele ortodocşi, dar în inima lor nu vor avea rânduiala pe care o cere credinţa, căci vor iubi veacul de acum. Iată ce cuprinzătoare este lepădarea de credinţă pe care o aşteptăm! Iată unde duc indulgenţa şi pogorămintele făcute împotriva legii lui Hristos. Din pricina lor şi-a stricat credinţa şi viaţa tot Occidentul, iar acum piere în necredinţă şi în viaţa sa fără frâu, cu laxismele sale. În cei care slujesc patimilor locuiesc mai mulți demoni deodată. Prin aceștia stăpâneşte dumnezeul acestui veac. Lui i se închinau păgânii divinizând patimile; acum i se închină cei ce sunt creştini doar cu numele, plecându-se imboldurilor patimilor pe care el le aprinde şi le îndrumă.”

La vremea de apoi: „Evanghelia va fi cunoscută de către toţi, dar o parte nu va crede în ea, alta – cea mai mare – va fi eretică, nu urmând învăţăturii predanisite de Dumnezeu, ci construindu-şi singură credinţa din propriile născociri care iau ca pretext cuvintele Scripturii. Aceste credinţe născocite de către oameni se vor înmulţi la nesfârşit. Începutul lor a fost pus de papa, Luther şi Calvin  au continuat lucrarea acestuia, iar înţelegerea individuală a credinţei pornind de la un singur izvor şi anume Scriptura, înţelegere pe care aceştia au socotit-o a fi de temelie în creştinism, a dat un puternic avânt născocirii de noi credinţe. Acestea deja se înmulţesc: vor fi şi mai multe. Fiecare împărăţie cu mărturisirea sa de credinţă, iar în ea fiecare judeţ, pe urmă fiecare oraş, iar în cele din urmă poate că fiecare cap va avea mărturisirea sa de credinţă.

Acolo unde oamenii nu primesc credinţa predanisită de Dumnezeu, ci îşi fac singuri una, nici nu se poate altfel. Şi toţi aceştia îşi vor da numele de creştini. Vor fi şi unii care vor ţine credinţa cea adevărată aşa cum a fost predanisită ea de către Sfinţii Apostoli şi cum se păstrează în Biserica Ortodoxă, dar şi dintre aceştia nu puţini vor fi numai cu numele ortodocşi, dar în inima lor nu vor avea rânduiala pe care o cere credinţa, căci vor iubi veacul de acum. Iată ce cuprinzătoare este lepădarea de credinţă pe care o aşteptăm! Deşi se va auzi peste tot numele de creştin şi peste tot se vor vedea biserici şi cinuri bisericeşti, acestea vor fi numai aparenţe, iar înăuntru va fi deplina lepădare de credinţă. Tocmai pe acest teren se va naşte Antihrist şi va creşte în acelaşi duh de aparenţă, lipsit de esenţa lucrului. După aceea, dându-se satanei, el se va lepăda de credinţă în chip vădit şi, înarmat cu cursele lui cele amăgitoare, îi va atrage la lepădare vădită de Hristos Domnul pe toţi cei ce nu ţin creştinismul întru adevăr, făcându-i să-l cinstească pe el în locul lui Dumnezeu. Cei aleşi nu se vor lăsa amăgiţi, dar el va încerca să-i înşele şi pe aceştia, dacă va fi cu putinţă – iar ca aceasta să nu se întâmple, se vor scurta acele zile rele. Se va arăta Domnul, nimicindu-l pe Antihrist şi toata lucrarea lui prin arătarea venirii Sale.“

Datoria noastră este să alungăm gândul cel rău, născând în locul lui un gând bun, şi să săvârşim lucrul bun, cu gândul cel bun. Cu cât veţi priveghea mai cu luare-aminte asupra propriei inimi şi cu cât veţi tăia mai nemilos gândurile şi simţămintele cele rele ce ies din ea, cu atât mai repede veţi slăbi, veţi istovi şi veţi nimici aceste gânduri pătimaşe. Ele se vor arăta din ce în ce mai puţin, iar în cele din urmă se vor potoli de tot şi vor înceta să mai pricinuiască tulburare, iar în locul lor vor prinde rădăcină simţăminte bune şi sfinte.“

„Vă voi povesti o întâmplare la care am fost aproape martor nemijlocit în Orient. A păcătuit un oarecare creştin; vine la părintele duhovnicesc, se pocăieşte şi zice: Fă cu mine cum porunceşte legea. Eu îți descopăr rana mea: doftoriceşte-o şi, fără să mă cruţi, fă ceea ce se cuvine. Văzând cât de sinceră este pocăinţa lui, duhovnicului i s-a făcut milă şi nu a pus pe rană pansamentul rânduit de către Biserică. Creştinul cu pricina a murit. După un răstimp, se arată în vis duhovnicului său şi zice: Eu ţi-am descoperit rana mea şi am cerut pansament, iar tu nu mi l-ai dat – şi iată că din pricina asta nu primesc îndreptăţirea! La trezirea din somn, sufletul duhovnicului s-a umplut de mâhnire şi nu ştia ce să facă. Răposatul i s-a arătat iarăşi şi iarăşi, de multe ori, ba zilnic, ba din două în două zile, ba la o săptămână, şi repeta aceleaşi cuvinte: Am cerut pansament, iar tu nu mi l-ai dat, şi acum sufăr din această pricină. Ajuns la capătul puterilor de frică şi de mâhnire, duhovnicul a plecat în Athos, la sfatul nevoitorilor de acolo a luat asupră-şi o aspră epitimie, a petrecut câţiva ani în post, în rugăciuni şi în osteneli, până când a primit vestire că pentru smerenia, frângerea de inimă şi osteneala sa au fost iertaţi şi el, şi acel creştin pe care, făcând pogorământ mincinos, nu-l doftoricise duhovniceşte. Iată unde duc indulgenţa şi pogorămintele făcute împotriva legii lui Hristos. Din pricina lor şi-a stricat credinţa şi viaţa tot Occidentul, iar acum piere în necredinţă şi în viaţa sa fără frâu, cu laxismele sale.“

„Tu însă, Doamne, izbăveşte-ne de asemenea lărgimi! Să iubim mai bine toată strâmtorarea poruncită nouă, spre mântuirea noastră, de către Domnul! Să iubim dogmele creştineşti şi să strâmtorăm cu ele mintea noastră, poruncindu-i să gândească aşa, iar nu altminteri; să iubim regulile creştineşti de viaţă şi să îngrădim cu ele voia noastră, silind-o să poarte cu smerenie şi cu răbdare jugul acesta bun; să iubim toate rânduielile şi slujbele creştineşti călăuzitoare, îndreptătoare şi sfinţitoare, şi să strâmtorăm cu ele inima noastră, îndatorând-o să mute gusturile sale de la cele pământeşti şi stricăcioase la cele cereşti şi nestricăcioase. Chiar dacă este strâmt de nu te poţi abate nici la dreapta, nici la stânga, în schimb este neîndoielnic că pe această cale strâmtă vom intra în Împărăţia cerurilor. Împărăţia cerurilor este Împărăţia Domnului, şi calea către ea a fost croită de Domnul Însuşi: şi atunci, are noimă să dorim schimbări, de vreme ce prin schimbările acestea negreşit te vei abate de la cale şi vei pieri?“

„Iar indulgenţe şi laxisme în învăţătură şi în regulile de viaţă să nu-şi dorească [nimeni]; mai mult, să fugă de ele ca de focul cel veşnic, de care nu vor scăpa cei ce născocesc laxisme şi indulgenţe şi îi atrag în urma lor pe cei slabi la suflet.“

Pentru a înţelege mai bine cum sunt chinurile iadului, iată ce ne spune Sfântul Teofan: „Printre torturile folosite cândva se număra şi aceasta: dădeau cuiva mâncare foarte sărată, după care îl închideau fără să îi dea apă. Prin ce chinuri trecea nefericitul atunci! Dar cine îl ardea şi îl chinuia? Dinafară, nimeni. El purta în sine arderea cea chinuitoare: nu avea cu ce să îşi potolească setea, şi setea îl rodea. Aşa şi patimile, căci ele sunt însetări, aprinderi, pofte lăuntrice ale sufletului iubitor de păcat; dacă le satisfaci, ele amuţesc pentru o vreme, ca după aceea să ceară iarăşi satisfacţie, cu şi mai mare putere, şi nu îl lasă pe om în pace până ce n-o primesc. Pe lumea cealaltă, sufletul nu va avea cu ce să le satisfacă, pentru că toate obiectele patimilor sunt lucruri pământeşti – însă ele vor rămâne în suflet şi vor cere să fie satisfăcute. Sufletul neavând cu ce să le satisfacă, setea va fi tot mai puternică şi mai chinuitoare. Şi cu cât va trăi mai mult sufletul, cu atât va fi mai chinuit şi mai sfâşiat de patimile nesatisfăcute; acest chin necurmat va tot creşte, iar creşterea şi intensificarea lui nu se vor sfârşi. Poftim şi iadul!…“

„Îndrăciţi nu sunt numai cei în care neorânduiala drăcească se descoperă în chip vădit; în cea mai mare parte a îndrăciţilor, dracii locuiesc potoliţi, mărginindu-se să diriguiască prin insuflare faptele lor păcătoase şi strângând şurubul atunci când omului îi trece prin cap să se pocăiască şi să se îndrepte. În unii trăiesc câţiva draci deodată – asta la cei care slujesc mai multor patimi. Ei, şi prin aceştia stăpâneşte dumnezeul acestui veac. Lui i se închinau păgânii divinizând patimile; acum i se închină cei ce sunt creştini doar cu numele, plecându-se imboldurilor patimilor pe care el le aprinde şi le îndrumă“ (Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, vol. II).

Sfântul Teofan Zăvorâtul – fragmente adunate în Cartea „Cum luptăm cu gândurile?” în format PDF – Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfântul Ignatie Briancianinov despre Cum luptăm cu gândurile – format PDF

Citiți și: https://invataturilesfintilorparinti.wordpress.com/category/impartasania-cu-pacate-opritoare/

 

Reclame
Acest articol a fost publicat în Ecumenism, Inselari contemporane. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s