Sfântul Teofan Zăvorâtul despre învierea duhului prin harul lui Dumnezeu și dobândirea libertății după biruința asupra patimilor

„Sfinţii Părinţi laudă pe unii oameni slăviţi prin viaţa lor creştinească, spunând că unii ca aceştia au înviat mai înainte de învierea cea de obşte, în ce stă, dar, taina unei astfel de vieţi? în aceea că ei şi-au însuşit trăsăturile proprii vieţii de după înviere, aşa cum sunt ele arătate în cuvântul lui Dumnezeu şi le-au făcut lucrătoare în sine. Viaţa viitoare este înfăţişată ca fiind desprinsă de tot ce este trupesc: acolo nu se vor însura, nici se vor mărita, nu se vor hrăni cu mâncare moartă şi însuşi trupul pe care îl vor primi va fi duhovnicesc. Si astfel, cel ce trăieşte desprins de toate cele trupeşti va primi în sine sau va readuce în sine elementele vieţii de după înviere. De vei ajunge până acolo ca în tine să moară tot ce este trupesc, vei deveni înviat mai înainte de învierea cea de obşte. Drumul către această stare îl arată Apostolul atunci când spune: „în duh să umblaţi si să nu împliniţi poftele trupului” (Gal. 5, 16). Şi ne încredinţează că umblând pe această cale avem bună nădejde de a ajunge la ţelul dorit: „Cel ce seamănă în duh din duh va culege viaţa veşnică” (Gal. 6, 8).”

„Două vieţi avem: trupească şi duhovnicească. Duhul nostru e oarecum îngropat în trup. Atunci când, înviind prin harul lui Dumnezeu, începe să se smulgă din amestecarea cu trupul şi se arată întru curăţia sa duhovnicească, el învie pe de-a-ntregul sau învie bucată cu bucată; iar atunci când se smulge cu totul din această legătură, iese ca din mormânt la viaţa cea înnoită şi astfel duhul devine aşa cum este el în sine: viu şi lucrător, în vreme ce trupul grosolan e mort şi nelucrător, chiar dacă şi unul, şi celălalt se află îmbinate în acelaşi om. Şi iată taina spuselor Apostolului: „Unde e Duhul Domnului, acolo este libertate” (II Cor. 3, 17). Aceasta este libertatea faţă de stricăciunea ce împresoară duhul nostru nestricăcios sau de patimile ce strică firea noastră. Acest duh care intră în libertatea fiilor lui Dumnezeu e ca un fluture tânăr, îmbrăcat în culori atrăgătoare, ce iese lin în zbor din gogoaşa sa. Iată înflorirea lui de curcubeu: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, milostivirea, credinţa, blândeţea, înfrânarea (Gal.5, 22). Oare această frumuseţe a desăvârşirii nu e în stare să deştepte în noi râvna?”

„Trezirea păcătosului din somnul păcatului

Trezirea păcătosului este acel fapt săvarşit de harul dumnezeiesc in inima lui prin care, asemeni cuiva trezit din somn, el işi vede păcătoşenia, simte primejdia care il paşte, incepe să se teamă şi să se ingrijească de izbăvirea din acea nenorocire şi de mantuirea sa. Mai inainte era ca un orb, nepăsandu-i şi nepurtand grijă de mantuire; acum vede, simte şi ii pasă.

Cu toate acestea, schimbarea incă nu s-a produs. E numai prilejul de schimbare şi chemarea către ea. Acum, harul doar ii spune păcătosului: „Vezi in ce te afli, aşa că ai grijă, fă ce trebuie pentru mantuire”, il scoate din lanţurile sale obişnuite şi il aşează dincolo de ele, dandu-i astfel şansa de a alege o viaţă cu totul nouă, in care să.işi găsească locul potrivit. Dacă foloseşte această şansă, va fi spre binele lui; dacă nu, va cădea iarăşi in acelaşi somn şi in aceeaşi prăpastie a pierzării.

Acest har dumnezeiesc se dobandeşte prin simţirea şi vădirea in cunoştinţă a lipsei de insemnătate şi a caracterului ruşinos de care dau dovadă toate acele lucruri atat de preţuite şi ravnite de omul păcătos. Aşa cum cuvantul lui Dumnezeu pătrunde “pană la despărţitura sufletului şi duhului, dintre incheieturi şi măduvă” (Evrei 4, 12), aşa pătrunde harul pană la incheietura inimii cu păcatul şi rupe acea legătură şi insoţire nelegiuită. Am văzut cum cade păcătosul cu toată fiinţa lui intr-un tăram in care invăţăturile, ideile, părerile, randuielile, obiceiurile, plăcerile şi cărările sunt cu desăvarşire potrivnice adevăratei vieţi duhovniceşti la care omul a fost menit.

Căzut in această lume, el nu rămane departe sau neatins de ea. Nu, ci e pătruns de toate, se amestecă cu toate. Este cu desăvarşire scufundat in ea. Aşa că e firesc să nu ştie sau să nu se gandească la nepotrivirea ei cu viaţa duhovnicească şi să nu aibă nici o inţelegere faţă de aceasta din urmă. Lumea duhovnicească este inchisă pentru el. Se vădeşte astfel faptul că uşa intoarcerii se poate deschide numai dacă viaţa duhovnicească se va descoperi conştiinţei păcătosului in toată strălucirea ei şi nu numai dacă i se va descoperi, ci şi dacă ii va mişca şi inima; dacă viaţa păcătoasă va fi ruşinată, respinsă şi nimicită. Şi aceasta se petrece in prezenţa conştiinţei şi simţirii. Abia apoi se va putea ridica grija de a lepăda vechile căi şi a păşi pe cele noi. Toate acestea se săvarşesc prin simplul fapt al trezirii păcătosului de către har.

In lucrarea sa, dumnezeiescul har al trezirii are in vedere tot timpul nu numai legăturile de care este ţinut păcătosul, ci şi starea lui generală, in această din urmă privinţă, trebuie avută in minte mai presus de orice deosebirea dintre felul in care se iveşte harul asupra celor care nu au mai fost niciodată treziţi şi felul in care lucrează asupra celor care au mai trăit şi inainte o asemenea trezire. Celui care nu a mai incercat pană atunci trezirea duhovnicească i se dăruieşte din plin, ca un fel de har atotcuprinzător pregătitor sau provocator. Nu i se cere nimic in prealabil omului, căci el are o cu totul altă mişcare. Cu toate acestea harul nu i se mai dă gratuit celui care a mai trăit deja trezirea duhovnicească, celui care ştie şi simte ce este viaţa in Hristos şi care a căzut iarăşi in păcat. Acum trebuie să dea el ceva mai intai. Trebuie să se roage şi să se invrednicească. Nu ajunge numai să vrea; trebuie să lucreze asupră-şi pentru a pricinui trezirea duhovnicească prin har. Un astfel de om, amintindu-şi vechea sa umblare in calea virtuţilor creştine, adesea o doreşte iar, dar nu mai are nici o putere asupra luişi. Ar vrea să intoarcă foaia, dar nu e in stare să işi recapete stăpanirea de sine şi să se biruiască. S-a dat pe sine pradă unei amarnice deznădejdi pentru că mai inainte a lepădat darul şi a ocărat şi „a călcat in picioare pe Fiul lui Dumnezeu… şi a batjocorit duhul harului” (Evrei 10, 29). Acum este lăsat să priceapă că această putere a harului este atat de mare incat nu i se va mai dărui prea curand. Caută şi te osteneşte şi invaţă să iei aminte cat de greu este să o dobandeşti.

Un astfel de om se află intr-un fel de agonie: insetează, dar nu i se dă să bea, flămanzeşte, dar nu e hrănit, caută, dar nu află, se sileşte pe sine, dar nu primeşte. Uneori, este lăsat in această stare vreme indelungată, pană cand simte certarea dumnezeiască, ca şi cum Dumnezeu l-ar fi uitat, S-ar fi intors de la el şi-ar fi lepădat făgăduinţa Sa. Se simte ca „ţarina care absoarbe ploaia ce se coboară adeseori asupra ei… dar… aduce spini şi ciulini” (Evrei 6, 7-8). Numai că această atingere inceată a harului de inima celui ce-l caută nu e decat o incercare. El trece acum prin vremea ispitirii şi mulţumită ostenelilor şi chinuitoarei sale căutări, duhul trezirii pogoară iar asupra lui, aşa cum coboară asupra altora in dar. Acest fel de a lucra al harului mantuitor ne arată două lucruri: mai intai, mişcările deosebite ale harului dumnezeiesc pe care le săvarşeşte in trezirea păcătosului; apoi, calea obişnuită de dobandire a harului trezirii.”

Acest articol a fost publicat în Lectura zilnica a unui crestin. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s