Sfinții Părinți ne arată că duhovnicii care nu țin cont de Sfintele Canoane vor ajunge în iad

NOTĂ: Marea majoritate a duhovnicilor la ora actuală nesocotesc întru totul Sfintele Canoane și dau dezlegare ușoară sau imediată celor cu păcate opritoare, unii preoți având obiceiul de a folosi expresia că își iau asupra lor păcatele celor ce s-au spovedit, spunându-le să nu își facă nici o grijă. Pentru a arăta cât de gravă este starea de păcătoșenie a lumii contemporane, și mai ales lipsa totală de conștientizare a acestei stări, lipsind aproape întru totul îndemnul din partea preoților pentru o pocăință adevărată după învățătura evanghelică și patristică, aducem mai jos următoarele exemple din canoanele și cele statornicite de Sfinții Părinți.

Sfântul Ioan Gură de Aur

  • „Voi [fiii duhovnicești] n-aveţi grijă decât de voi înşivă şi dacă vă purtaţi bine, voi n-aveţi de dat seamă pentru alţii. Dar un preot, un păstor, dacă se mulţumeşte să trăiască numai el bine, dacă n-are o grijă destul de mare de voi şi de toţi cei ce-i sunt încredinţaţi lui, el va merge în iad cu cei răi; adesea el piere, nu pentru greşealele sale proprii şi pentru păcatele lui, ci pentru ale altora, dacă n-a făcut tot ceea ce-i stă în puterea sa ca să-i îndrepte.”
  • „Preotul de va şi griji bine de viaţa lui, iar de a celor ce ascultă de el nu se va nevoi cu râvnă, cu curvarii va merge în matca focului.”
  • Voi, preoţii, trebuie să daţi aceste daruri sfinte [Sfânta Împărtăşanie] cu multă luare-aminte, altfel veţi ajunge în iad. Dacă ştiţi că cineva a săvârşit păcat şi rămâne nepocăit, nu-i îngăduiţi să ia parte la cina pascală.”

Vă prezentăm și un articol alcătuit de Ieromonahul Timotei de la Vaduri:

Despre dezlegarea de păcate la spovedanie

De nimic nu se vorbeşte atât de puţin ca şi despre toate cele ce ţin de Sf. Taină a Spovedaniei din Biserica noastră dreptslăvitoare. Cei care mai vorbesc câte ceva sunt foarte rari şi nici ei nu o fac îndeajuns. Lucrul cel mai grav însă e faptul că mulţi duhovnici nu ştiu cât de tare se vor osândi pentru că nu-i canonisesc pe credincioşi aşa cum cer canoanele sau hotărârile Sf. Părinţi. Puţini sunt duhovnicii care ştiu cât de mult greşesc când îi dezleagă de păcate pe cei pe care nu trebuie să-i dezlege.

Iată ce ne spune Pr. Cleopa Ilie, atunci când a fost întrebat de cazurile în care rămân nedezlegate păcatele mărturisite la spovedanie. Aceasta se întâmplă doar “când creştinul nu-şi mărturiseşte toate păcatele, asemenea lui Iuda, şi când duhovnicul nu le dezleagă. El nu are voie să le dezlege până ce creştinul nu primeşte canonul rânduit. Dacă duhovnicul dezleagă pe cineva <<mai înainte de a face acela canonul, sau mai înainte de a mărturisi (de a se făgădui) că îl va face, unul ca acela se face vinovat de toate toate păcatele celui pe care l-a dezlegat>> (A se vedea Carte foarte folositoare de suflet şi Învăţătura către duhovnic, de Sf. Nicodim Aghioritul). Iarăşi, păcatele omului rămân nedezlegate dacă nu face fapte de pocăinţă, <<căci fără de îndreptare nu poate să existe iertare.>> Însă, adevărata pocăinţă este părăsirea păcatului şi căinţa inimii.” (Îndrumarul Duhovnicului de Pr.Eugen Drăgoi)

Chiar în Molitfelnic se arată limpede pentru duhovnicii care au citit cu atenţie şi au luat aminte că, la păcătoşii cu păcate opritoare de la împărtăşire, dezlegarea nu se dă după spovedanie, ci trebuie amânată până la împlinirea canonului dat. În astfel de cazuri, în locul formulei de dezlegare, Molitfelnicul cere să se spună altceva, o sfătuire: “Fiule, atâţia ani poruncesc dumnezeieştii părinţi să nu te împărtăşeşti cu Sfintele Taine, ci numai să bei aghiazmă mare. Şi, de vei avea grijă să nu te împărtăşeşti, ţi se vor dezlega păcatele tale; iar de vei îndrăzni, peste porunca sfinţilor părinţi, ca să te împărtăşeşti, atunci te vei socoti al doilea Iuda. Iar dacă vei fi bolnav şi tare slab, temându-te de moarte, atunci să te împărtăşeşti; şi dacă te vei însănătoşi, iarăşi vei rămâne oprit atâţia ani câţi ţi s-au poruncit, până când vei plini canonul. Iar dacă te vei împărtăşi de frica morţii, plinind canonul cel dintâi, ţi se va socoti alt canon pentru împărtăşire şi-l vei plini şi pe acela.”

De fapt, păcatele cele mai grele nici n-ar trebui dezlegate de către duhovnici, ci de arhierei, după cum arată acest lucru Sf. Simeon al Tesalonicului: „căci preoţii nici nu au voie a canonisi şi a dezlega toate păcatele, după priceperea lor; şi mai ales cele ce sunt ale lepădării, aceştia nu le pot dezlega, fără numai arhiereii, asemenea şi ale uciderii, şi greşalele preoţilor, ale jurământului şi altele.” (Tratatul II)

Deşi unii penitenţi sunt trimişi la arhierei, aceştia ar trebui să-i canonisească pe ei, aşa după cum o cer canoanele sau hotărârile Sf. Părinţi. Nimeni nu este deasupra canoanelor Sf. Părinţi. De aceea, noi, duhovnicii, nu-i putem canonisi pe cei ce ni se spovedesc nouă, după cum ni se pare minţii noastre că e mai bine, ci după cum cer canoanele Sf. Părinţi. De nu vom face aşa, vom vedea la ieşirea noastră din viaţă ce osândă groaznică ne aşteaptă. Căci nu trebuie să ascultăm de nimeni atunci când suntem învăţaţi să nu ţinem cont de Sf. Scriptură şi canoanele Sf. Părinţi. Cât de grav este atunci când facem ascultare de cineva şi nu trebuie, ne-o spun Sf. Ignatie Teoforul şi Sf. Meletie Mărturisitorul. Sf. Ignatie purtătorul de Dumnezeu zice: „Cel ce grăieşte în afară de cele poruncite de Dumnezeu, chiar dacă este vrednic de încredere, chiar dacă posteşte, chiar dacă se nevoieşte, chiar dacă minuni face, chiar dacă prooroceşte, să-ţi fie ţie ca un lup îmbrăcat în piele de oaie, care strică şi nimiceşte oile.”

Iar dumnezeiescul Meletie Mărturisitorul zice: „Să nu ascultaţi nici pe monahi, nici pe preoţi când vă sfătuiesc cele rele. Dar ce zic eu de monahi şi preoţi? Nici episcopilor să nu vă supuneţi când vă sfătuiesc să faceţi, să ziceţi şi să cugetaţi cele ce nu sunt de folos sufletului vostru.” (Deasa împărtăşire cu Preacuratele lui Hristos Taine)

Ca să ştim mai bine cu toţii când trebuie dată şi când nu trebuie dată dezlegarea de păcate la spovedanie, dăm mai jos un citat din cartea Spovedania şi duhovnicia a Pr. Petre Vintilescu. Deci, dezlegarea de păcate nu poate fi dată:

  1. a) Faţă de cei care refuză să execute canonul indicat, împotrivindu-se astfel pocăinţei şi vindecării lor. Unora ca acestora nu li se dă dezlegarea nici dacă se arată dispuşi a înlocui canonul cu oferirea de liturghii şi sărindare.[…] Îndreptarea sau pocăinţa nu se poate face însă numai în gând sau în inimă, ci, precum zicea Tertulian, trebuie dovedită şi în exterior prin exerciţii concrete şi reale.
  2. b) Dacă deci cineva nu vrea să se angajeze la evitarea ocaziilor de păcat, care nu au un caracter absolut constrângător faţă de dânsul, dacă nu se angajează la repararea nedreptăţilor şi pagubelor, dacă nu voieşte să se împace cu cel ce este mâniat, nu poate primi iertarea. Aceasta le va fi refuzată chiar la spovedania următoare, de se va constata că n-au împlinit canonul.[…]
  3. c) Celor despre care duhovnicul este convins că nu voiesc să-şi mărturisească nelegiuirile sau refuză să dea lămuririle cerute de duhovnic, în vederea unei mărturisiri complete. Prin aceasta, ei fac dovadă că nu vor să se pocăiască.
  4. d) Celor care îşi mărturisesc nelegiuirile înaintea duhovnicului, dar refuză să se denunţe justiţiei sau autorităţilor, lăsând astfel pe alţii să fie bănuiţi şi să sufere consecinţe nemeritate. Categoriile de penitenţi menţionaţi la punctele b,c şi d dovedesc o pocăinţă făţarnică.
  5. e) Recidiviştilor incorigibili verificaţi, care, deşi ascultă poveţele administrate de duhovnic în scaunul de spovedanie, totuşi, în urmă, nu părăsesc păcatele mărturisite, ci continuă întocmai ca şi mai înainte, fără niciun semn de sforţare şi de progres. Sufletele unor astfel de persoane dovedesc că nu s-au pătruns încă de căinţă şi, într-o astfel de atitudine, ele se înfăţişează închise harului dumnezeiesc. Sunt, cu alte cuvinte, improprii pentru primirea iertării. Deşi ca formă se arată docili şi ascultători, totuşi, în realitate ei sunt <<ca un arbore rău, care îşi arată foile, dar rădăcinile le ţine înfipte adânc în inimă. Aşadar, semnul unei adevărate spovedanii nu este mărturisirea, ce se face cu gura, ci întristarea pocăinţei. Numai atunci putem să socotim pe un păcătos cu adevărat convertit când se sileşte să nimicească printr-o viaţă aspră, vrednică şi cu inimă înfrântă, ceea ce a mărturisit cu cuvântul.>>
  6. f) Se refuză acordarea dezlegării chiar acelora, despre pocăinţa cărora avem îndoială; aceasta, măcar până la edificarea noastră, cu ocazia unei spovedanii viitoare.

Toţi cei enumeraţi în categoriile de mai sus nu pot fi admişi la împartăşire. De altfel, dezlegarea nu dă dreptul în chip imperios la împărtăşirea imediată, precum am mai văzut. Este necesar însă, ca duhovnicul să atragă atenţia celor într-o astfel de situaţie, că s-au spovedit, dar n-au fost iertaţi sau dezlegaţi. Acest avertisment va fi dat, totuşi, fără asprime şi fără brutalitate, chiar faţă de aceia care au manifestat în atitudinea lor lipsă de căinţă. Va căuta mai degrabă a deştepta în ei sentimentul reculegerii şi al căinţei, arătandu-se duhovnicul însuşi impresionat dureros de starea lor de indiferenţă. El le va da pe faţă speranţa sa că Duhul Sfânt va lucra asupra lor şi le va inspira o dispoziţie mai fericită pentru suflet. În cuvântul cel din urmă, duhovnicul îşi va exprima sentimentul său de aşteptare bucuroasă pentru reîntoarcerea fiilor săi duhovninceşti. Refuzarea sau amânarea iertării de păcate încetează în clipa în care penitentul a venit la pocăinţă şi îndreptare, ca fiul risipitor din parabola Sfintei Evanghelii.”

Pr. Cleopa ne spune că există şi o spovedanie păcătoasă sau falsă atunci când „cineva caută un duhovnic lesne iertător, care dezleagă, nu după legea lui Dumnezeu, ci după părerea sa, sau are aceleaşi păcate. Aceştia se afundă amândoi în osândă, mai rău decât dacă nu s-ar fi spovedit. Când cel ce se mărturiseşte nu spune toate păcatele sale sau le spune pe jumătate, sau le justifică cu minciuni, ducând în eroare pe duhovnic, când se vor spovedi în colectiv mai mulţi oameni la duhovnic, spunând păcatele în gând, fără a le auzi preotul şi a le aprecia pe toate în lumina Sfintelor Canoane şi a legilor morale, în toate aceste trei cazuri, Taina Spovedaniei nu este săvârşită canonic şi păcatele rămân nedezlegate, căci spovedania se face numai individual.” (Îndrumarul Duhovnicului)

Abia în cazul acesta, unii se vor vedea siliţi să ia în serios împlinirea canonului, care trebuie să fie dat pe măsura gravităţii păcatelor lor. Mai amintim aici că la fel procedau în privinţa dezlegării de păcate la spovedanie şi duhovnicii renumiţi din secolul trecut, precum cuvioşii: Vichentie Mălău, Nicodim Măndiţă,  şi alţii. Sf. Teofan Zăvorâtul în cartea Sfaturi înţelepte ne spune că nu trebuie dezlegaţi la spovedanie cei care ’’nu făgăduiesc să-şi schimbe ideile”, iar în altă parte spune despre cineva că doar ”când îşi va îndeplini canonul cu sinceritate, atunci să-l şi dezlegaţi. Şi să-l îndemnaţi să se abţină de la păcate.”

Aşa cum am văzut pînă acum, dezlegarea de păcate la spovedanie e strâns condiţionată de împlinirea canonului sau a epitimiei cum i se mai spune. Canonul nu poate lipsi nicidecum. În vechime, abia după împlinirea canonului era dată dezlegarea de păcate. Raţiunile pentru care doar în funcţie de acceptarea canonului trebuie dată dezlegarea de păcate, le găsim la marele teolog şi apărător al ortodoxiei Sf. Marcu Evghenicul. Iată ce ne învaţă el: “Aşadar, spunem că nu dăm mai întâi iertare şi dezlegare, ca unii care avem putere de la Dumnezeu, şi după aceea rânduim epitimii, ci nu dăm în alt chip iertarea păcatelor decât împreună cu astfel de epitimii. Şi facem aceasta din multe pricini. Mai întâi, ca, prin reaua pătimire de aici, pe care cel ce a păcătuit o primeşte de bunăvoie, să scape acolo [în viaţa viitoare n.n] de pedeapsa cea fără de voie. <<Căci prin nimic din celelalte nu este aşa de mult slujit Dumnezeu ca prin reaua pătimire>>, zice Grigorie Teologul, <<şi prin lacrimi se dă în schimb iubirea de oameni>>. În al doilea rând, ca iubitorul de plăceri cuget al trupului, care obişnuieşte să nască vrăjmăşia faţă de Dumnezeu şi este pricina a tot păcatul, să fie nimicit prin acest meşteşug ostenitor. <<Căci cele potrivnice>>, zice, <<sunt leacuri ale celor potrivnice [lor]>> şi e neapărat nevoie ca plăcerea să se lepede prin durere. În al treilea rând, pentru ca epitimia dată să fie pentru suflet ca un lanţ şi frâu, ca să nu se mai dedea relelor. În al patrulea rând, deoarece şi prin firea [lui] lucrul virtuţii este ostenitor şi cel ce urmează a fi slobozit spre [a dobândi] deprinderea ei [a virtuţii] trebuie să se obişnuiască cu ostenelile, după cum prin plăcere a alunecat în păcat. În al cincilea rând, pentru că vrem să luăm şi încredinţare prin acceptarea epitimiei date, dacă [acela] a urât desăvârşit păcatul. Acestea sunt pricinile epitimiilor şi încă multe altele.” (Opere,vol. I) Aceleaşi lucruri spuse de Sf. Marcu Evghenicul mai înainte le spune şi Sf. Nicodim Aghioritul în Carte foarte folositoare de suflet.

     În încheiere, constatăm astăzi cu multă tristeţe că rari sunt duhovnicii care mai ţin cont de felul cum trebuie dată dezlegarea de păcate la spovedanie. De asemenea, tot mai puţini sunt duhovnicii – şi numărul lor scade pe zi ce trece – care îi mai canonisesc pe ucenicii lor aşa cum cer canoanele Sf. Părinţi. Dar să nu creadă că nu-şi vor lua osânda de la Dumnezeu în veacul viitor. Sf. Nicolae Velimirovici zicea că păcătoşii îi copleşesc cu laude pe duhovnicii care îi îndreptăţesc în păcatele lor, dar să nu se apropie de patul păcătoşilor când aceştia îşi vor da sufletul. Să luăm aminte deci cu toţii şi mai ales duhovnicii…!

– Ierom. Timotei de la Vaduri

DIN CANOANELE SFÂNTULUI VASILIE CEL MARE:

Sfântul Vasile cel Mare ne arată că nu se cuvine ca arhiereii și preoții duhovnici să dezlege de păcate pe cei ce nu se hotărăsc să facă pocăință pentru ele.

CANONUL 84
Toate acestea însă le scriem, ca rodurile pocăinţei să se cerce. Că negreşit unele ca acestea nu cu timpul le judecăm (*N.N. – ARHIEREII, PREOȚII), ci luăm aminte chipului pocăinţei. Iar de vor fi cu anevoie de smuls din năravurile lor, şi vor voi mai mult a sluji îndulcirilor trupului, decât Domnului, şi nu vor primi viaţa cea după Evanghelie, nici un cuvânt de comun (obşte) este nouă către dânşii. Că noi în popor nesupus, şi împotrivă grăitor, ne-am învăţat a auzi: „Că mântuind, mântuieşte-ţi sufletul tău” (Facere: 19,17).

TÂLCUIRE
După ce sfântul osebite vremi deosebitelor certări a rânduit, adaugă şi canonul
acesta, că trebuie a se ispiti rodurile pocăinţei. Căci noi nu privim la numărul anilor
canonisirii, ci luăm aminte la aşezarea celor ce se pocăiesc. Iar de nu vor să facă
încetare de păcatele lor, şi să vieţuiască ca nişte creştini, atunci noi iconomii sufletelor
lor, arhiereii şi duhovnicii, nu trebuie a ne face părtaşi păcatelor lor, ce-i lăsăm.
auzim pe Sfânta Scriptură ce zice: „Mântuind mântuieşte-ţi sufletul tău”. Adică vezi să
nu-ţi dai în munci şi sufletul tău, făcându-te părtaş păcătoşilor celor neîndreptaţi.

CANONUL 85
Deci să nu primim a pieri împreună cu unii ca aceştia, ci temându-ne de osânda cea
grea, şi înfricoşata ziua răsplătirii Domnului luându-o înaintea ochilor. Să nu voim cu
păcate străine împreună să pierim. Că de nu ne-au învăţat pe noi cele înfricoşate ale
Domnului, nici bătăile cele atât de mari ne-au adus întru simţire. Că pentru
fărădelegea noastră ne-a părăsit Domnul, şi ne-a dat în mâinile barbarilor, şi s-a dus
robit la vrăjmaşi poporul, şi s-a dat risipirii. Pentru că acestea le îndrăzneau cei ce
purtau numele lui Hristos. Deoarece n-au cunoscut nici au priceput, că pentru acestea
a venit peste noi urgia lui Dumnezeu, ce cuvânt de comun (de obşte) este nouă către
aceştia? Ci suntem datori a mărturisi lor ziua şi noaptea, şi în public, şi îndeosebi, iar a
ne trage împreună cu răutăţile lor să nu primim, ci să ne rugăm mai vârtos ca să-i
câştigăm pe ei, şi să-i scoatem din cursa vicleanului. Iar de nu vom putea aceasta, să
ne sârguim măcar sufletele noastre să le mântuim de veşnica osândă.

TÂLCUIRE
Canonul acesta este sfătuitor către arhierei, şi duhovnici, îndemnându-i, ca să se
teamă de judecata lui Dumnezeu, să nu se dea pe sineşi veşnicelor munci pentru
păcatele unora ce nu vor a se pocăi, întrebuinţând la dânşii covârşitoare compogorâre.
Ci să-i înveţe, să-i mustre în toate zilele, şi de obşte, şi în deosebire, şi să-L roage pe Dumnezeu ca să-i slobozească din cursa diavolului. Iar neputând a-i îndrepta ei, şi
măcar ei pe sineşi să se păzească a nu se împreună prăpăstui cu răutăţile acelora.

Sfântul Nicodim Aghioritul întărește că acela ce își spovedește păcatele, trebuie să primească cu bucurie canonul, duhovnicul  având datoria să cerceteze cu atenție pe ucenic, pentru a se asigura și a primi din partea acestuia asigurarea că penitentul își va schimba viața și va părăsi definitiv păcatul. De asemenea, ucenicul trebuie să se învoiască să facă și canonul dat, cu multă umilință, pentru a se izbăvi de chinurile veșnice și a se împărtăși cu vrednicie de Sfintele Taine. După cum ni se arată în repetate rânduri de către sfinții care au iconomisit rânduielile Bisericii de-a lungul veacuilor, canonul trebuie să se stabilească întotdeauna în limitele acestor rânduieli, niciodată în afara lor.

Daca cineva, fiind nedumerit, ar spune ca pacatul celui ce se pocaieste se iarta prin rugaciunea de iertare a duhovnicului – si deci de ce acestuia nu i se îngaduie sa se împartaseasca cu Sfintele Taine, odata ce a fost iertat si îndreptat? – acestuia îi raspundem în trei chipuri:

1) adevarat este ca se iarta pacatosului pacatul, însa nu de-a dreptul, ci socotind ca el va împlini canonul si va sta departe de Sfînta Împartasanie (fiindca de aceea duhovnicul, înainte de iertare, îi hotaraste canonul si lipsirea de Sfintele Taine);

2) adevarat este ca se iarta pacatosului pacatul, nu însa si pedeapsa si certarea pentru pacat, cu alte cuvinte canonul, în care se cuprinde si îndepartarea de la Sfînta Împartasanie. Fiindca si pacatul lui David s-a iertat cu adevarat de Dumnezeu – cînd Natan i-a spus: „Domnul a ridicat pacatul tau” – dar nu s-a iertat si pedeapsa pentru pacatul lui, fiindca, dupa aceasta iertare, el a fost izgonit din împaratia sa de catre fiul sau, Avesalom, si sabia nu s-a îndepartat de casa lui si alte nenumarate rautati a patimit, dupa cum însusi Natan i le proorocise;

3) adevarat este ca se iarta pacatosului pacatul, dar este nevoie ca pacatosul sa fie pus la încercare si, cu timpul, sa fie întarit în harul lui Dumnezeu. În sfîrsit, îti spunem, frate, ca acel canon pe care ti-l va da duhovnicul (dupa Canoanele Sfintilor Parinti n. n.), trebuie sa-l împlinesti cît mai repede cu putinta, adica cîta vreme te afli în harul lui Dumnezeu, si sa nu amîni, fiindca nu stii ce ti se va întîmpla mîine: „Ca nu stii la ce poate da nastere ziua de mîine” (Pildele lui Solomon 27, 1). […] – CUVÂNT DESPRE TAINA SPOVEDANIEI, AL SFÂNTULUI NICODIM AGHIORITUL

Pilde ale celor ce au fost canonisiţi pentru păcatele lor

Dacă sora lui Moise nu ar fi fost alungată afară din tabără şapte zile, nu s-ar fi curăţat de lepră (Numeri 12). Dacă incestuosul din Corint nu ar fi fost dat satanei, nu s-ar fi mântuit sufletul lui (I Corinteni 5). Aşa şi tu, o frate, de nu vei primi această puţină certare a canonului, nici de lepra păcatului nu te vei curăţi desăvârşit, nici sufletul tău nu se va mântui.

Neguţătorie este aceasta, o iubitule, mare şi mult folositoare pentru cei înţelepţi: dai una şi scapi de milioane, iei cele vremelnice şi scapi de cele veşnice. împăratul David, pentru săvârşirea canonului păcatelor sale, a fost alungat din împără­ ţia sa de însuşi fiul său Avesalom; umbla prin munţi şi prin văi cu picioarele goale; era ocărât şi împroşcat cu pietre de Semei; era defăimat de toţi. Şi tu cauţi să îmblânzeşti pe Dumnezeu fără nici un canon? Nebun eşti! /V

Împăratul Teodosie cel Mare a săvârşit o vestită facere de canon în Mediolan, după cum i-a rânduit Sfântul Ambrozie. Alt împărat, pentru o ucidere pe care a făcut-o, a fost canonisit să meargă deasupra unui munte înalt, cu picioarele goale, dezbrăcat de podoaba împărătească, a petrecut patruzeci de zile întregi numai cu pâine şi cu apă, cu rugăciune neîncetată şi cu tăcere, dormind pe pământ gol. Şi alţi mulţi împăraţi au săvârşit grele împliniri de canoane pentru păcatele lor. Şi tu, o păcătosule, oare mai mare eşti decât aceia? Sau eşti mai de bun neam şi ai trup mai gingaş, ca să nu primeşti un mic canon de la duhovnicul tău, pentru păcatele tale?

Să nu te înşele gândul că dai bani şi răscumperi canonul tău. Împăraţii aceia aveau mai mulţi bani decât tine şi puteau să dea milioane de galbeni, numai să nu ia acest fel de canoane. Aceasta nu este cu putinţă să se facă, măcar de-ar da cineva toată împărăţia, fiindcă dreptatea cea fără de mită a lui Dumnezeu, în alt chip nu se mulţumeşte, decât trupul care a păcătuit, acela însuşi să fie şi pedepsit. Dacă se va afla vreun duhovnic iubitor de câştig şi îţi va cere bani ca să te ierte, ia aminte să nu-1 crezi. Sfântul Isidor Pelusiotul scrie către un duhovnic ca acesta că duhovnicii nu pot să ierte pe cei bogaţi prin darea banilor, că ei nu sunt stăpâni şi domni ai iertării sau moştenitori ai Dumnezeiescului jertfelnic, precum necredincioşii aceia care ziceau: ״Veniţi să moştenim jertfelnicul lui Dumnezeu, că cei ce pentru ale lor păcate aduc jertfe, precum a zis Apostolul, nu vor putea, întradevăr, cu stăpânire a ierta păcatele celor nepocăiţi, măcar că bogaţi vor fi aceia” (Epistola 260 către Zosima). Vezi şi învăţătura cea către Duhovnic. – CARTE FOARTE FOLOSITOARE DE SUFLET P.153-155

Auzind pe unii preoti că iau asupra lor păcatele ucenicilor le dăm următoarele pilde de la Sfinții Părinți (din cartea Cum ne împărtășim, Ieromonah Artemie Popa):

  • Dar ca să vedem cât de grav este a chema şi a împărtăşi pe cei cu păcate opritoare de la primirea Sfintelor Taine, dăm mai jos un fragment foarte grăitor de la Sfântul Teofan Zăvorâtul. „Vă voi povesti o întâmplare la care am fost aproape martor nemijlocit în Orient. A păcătuit un oarecare creştin; vine la părintele duhovnicesc, se pocăieşte şi zice: Fă cu mine cum porunceşte legea. Eu îţi descopăr rana mea: doftoriceşte-o şi, fără să mă cruţi, fă ceea ce se cuvine. Văzând cât de sinceră este pocăinţa lui, duhovnicului i s-a făcut milă şi nu a pus pe rană pansamentul rânduit de către Biserică. Creştinul cu pricina a murit.

După un răstimp, se arată în vis duhov­nicului său şi zice: Eu ţi-am desoperit rana mea şi am cerut pansament, iar tu nu mi l-ai dat – şi iată că din pricina asta nu primesc îndreptăţi­rea! La trezirea din somn, sufletul duhov­nicului s-a umplut de mâhnire şi nu ştia ce să facă. Răposatul i s-a arătat iarăşi şi iarăşi, de multe ori, ba zilnic, ba din două în două zile, ba la o săptămână, şi repeta aceleaşi cuvinte: Am cerut pansament, iar tu nu mi l-ai dat, şi acum sufăr din această pricină.

Ajuns la capătul puterilor de frică şi de mâhnire, duhovnicul a plecat în Athos, la sfatul nevoitorilor de acolo a luat asupră-şi o aspră epitimie, a petrecut câţiva ani în post, în rugăciuni şi în osteneli, până când a primit vestire că pentru smerenia, frângerea de inimă şi osteneala sa au fost iertaţi şi el, şi acel creştin pe care, făcând pogorământ mincinos, nu-l doftoricise duhovniceşte.

Iată unde duc indulgenţa şi pogorămin­tele făcute împotriva legii lui Hristos. Din pricina lor şi-a stricat credinţa şi viaţa tot Occidentul, iar acum piere în necredinţă şi în viaţa sa fără frâu, cu laxismele sale7”. Despre un caz asemănător ne vorbește și Sfântul Nil în cartea Minunile și vedeniile Sfântului Părin­telui nostru Nil, Izvorâtorul de Mir. În această carte ni se spune despre un duhovnic că a fost luat de viu în iad de ucenicul său care murise, pentru că nu-l îndrepta când acesta, viu fiind, îi mărturisea faptele lui rele.

Dar cei cu păcate opritoare de la împăr­tăşire, nu numai că nu pot fi împărtăşiţi atât timp cât cer canoanele (hotărârile, legile, normele, regulile) Sfinţilor Părinţi şi fără a face nevoinţele trupeşti şi duhovniceşti ce­rute de ei, dar nici nu pot fi dezlegaţi de păcate de către duhovnic, dacă nu acceptă şi făgăduiesc să facă canonul necesar pe mă­sura gravităţii păcatelor lor. Referitor la acest lucru Sfântul Nicodim Aghioritul zice că, dacă duhovnicul dezleagă pe cineva „mai înainte de a face acela canonul, sau mai înainte de a mărturisi (de a se făgădui) că îl va face, unul ca acela se face vinovat de toate păcatele celui pe care l-a dezlegat.”

Ca să vadă duhovnicii cât de importantă este respectarea canoanelor date de Sfin­ţii Părinţi îl cităm şi pe Sfântul Simeon al Tesalonicului care spune: „preotul trebuie să afurisească (să oprească) de la cele Sfinte pe cel vinovat când este rânduit de Ca­noane ca să nu se încarce de păcate stră­ine. Că nu este aceea răbdare, ci pricină de pierzare. Că nu se cuvine a fi noi mai milostivi decât Sfinţii Părinţi.

Iar Sfântul Simeon Noul Teolog, deşi poate părea foarte aspru, spune că: „Căci nu s-a auzit vreodată, nici nu stă scris în dumnezeieştile Scripturi să primească ci­neva păcatele altuia şi să dea seamă pentru el, fără ca acela care a păcătuit să fi arătat mai întâi roade vrednice de pocăinţă pro­porţional cu felul păcatului şi să fi pus la baza ei ostenelile lui.”

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Impartasania cu pacate opritoare, Inselari contemporane. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s