Sfântul Simeon Noul Teolog – Despre lacrimi și Sfânta Împărtășanie – pe urmele Sfântului Simeon Evlaviosul

Lacrimi şi împărtăşanie – pe urmele lui Simeon Evlaviosul

– Sfântul Simeon Noul Teolog împreună cu Părintele său duhovnicesc – Simeon Evlaviosul

Despre căinţă şi străpungere [katanyxis]. Şi din care fapte se poate dobândi aceasta. Şi că fără lacrimi e cu neputinţă să ajungă cineva la curăţie şi nepă- timire.

„ Să nu ne cuminecăm fără lacrimi!”

Simeon Studitul sau Evlaviosul (Eulabes, H15, 207) fusese părintele duhovni cesc al Sfântului Simeon [Noul Teolog]. Născut în 927, monah la Studios în 942, decedat în 986- 987, Simeon Evlaviosul este autorul unei scrieri ascetice (Logos polymeres asketikos — Cod. Vatic. gr. 1436, f. 250-263; Patm. 427, f. 50-59 etc.) publicate fragmentar în Filocalie (şi PG 120, 668-686) printre „capetele” Sfântul Simeon Noul Teolog [FR 6, 1977, p. 96-117]. O traducere integrală o vom publica în volumul III al Scri erilor Sfântului Simeon

 Deoarece, părinţilor şi fraţilor, citiţi1 scrierile cele de Dumnezeu insuflate ale sfântului părintelui nostru Simeon Studitul , scrieri care ne vorbesc despre faptele lui cele sublime şi pe care el însuşi le-a alcătuit spre folosul multora mişcat fiind de Duhul Cel dumnezeiesc; iar aici laolaltă cu celelalte isprăvi mai presus de fire ale lui a scris şi a învăţat limpede, precum a păzit de altfel neabătut în întreaga sa viaţă, şi aceasta zicând: „Frate, fără lacrimi să nu te cumineci vreodată!” şi auzind aceasta ascultătorii — şi erau mulţi —, nu numai mireni, ci şi monahi — dintre cei mai renumiţi şi slăviţi pentru virtutea lor —, s-au mirat de acest cuvânt, şi, uitându-se unii la alţii, au spus într-un cuget şi cu un singur glas, pe jumătate ironic: „Atunci să nu ne mai cuminecăm niciodată, ci să rămânem cu toţii necuminecaţi!”

Auzind deci aceasta eu, nenorocitul şi ticălosul, şi aducându-mi aminte în parte de cei ce spuneau acestea şi de cuvintele lor, cuprins fiind de durere, am plâns cu amar grăind astfel în mine însu-mi întru durerea inimii mele: „Oare aceştia au zis ceea ce spuneau având într-adevăr o astfel de dispoziţie faţă de acest lucru şi judecând într-adevăr şi din tot sufletul lor că el este cu neputinţă? Sau au râs oare de acest cuvânt, socotind mai degrabă că faptul de a plânge numai în vremea cuminecării e doar o mică ispravă?” Fiindcă, negreşit, dacă nu va avea cineva aşa plânsul înaintea lui Hristos Dumnezeu ca lucrare de fiece zi şi de fie ce noapte, acela nici atunci când va voi să se cuminece cu dumnezeieştile Taine nu va putea plânge câtuşi de puţin potrivit lui Dumnezeu, nici nu va putea să verse picături de lacrimi.

Căci oare cum i-ar putea veni cuiva aşa ceva dacă nu printr-o iconomie negrăită sau din întâmplare, dintr-o cauză oarecare şi doar arareori? Ceea ce nu mi se pare de mirare, atunci când mulţi plâng sau lăcrimează în chiar momentul ieşirii sufletului din trupul lor (eu însă socot că nu mulţi, ci mai degrabă foarte puţini şi uşor de numărat). Iar dacă aceştia socotesc că este negreşit cu neputinţă şi acest lucru: şi anume faptul de a te împărtăşi în fiecare zi vărsând lacrimi cu înfricoşătoarele Taine, atunci vai de neştiinţa lor, vai de nesimţi rea, vai de lipsa de minte şi de nebunia celor ce grăiesc aces tea, vai de nepăsarea şi învârtoşarea lor!

Căci dacă s-ar fi judecât ei înşişi, n-ar mai fi judecaţi de propriile lor cuvinte; dacă s-ar fi îngrijit de pocăinţă, n-ar mai fi proclamat vreodată sus şi tare că acest lucru e cu neputinţă; dacă ar fi avut făptuire roditoare, n-ar fi fost lipsiţi cu totul de gustarea unui asemenea lucru bun, a unui asemenea dar al lui Dumnezeu; dacă ar fi dobândit frica de Dumnezeu în inima lor, ar fi dat mărturie că este cu putinţă şi să plângi şi să lăcrimezi nu numai în vremea împărtăşirii cu dumnezeieştile Taine, ci şi în tot ceasul.

Străpungerea inimii ţine de voinţa, nu de firea omului

De aceea, vrând să încredinţez şi iubirea voastră despre acest lucru, am ales să vă pun unele întrebări, ca şi cum aş vorbi chiar cu aceia care spuneau unele ca acelea: „Spuneţi-mi, fraţi preaiubiţi, de ce e cu neputinţă acest lucru?” „Pentru că, zic aceştia, unii sunt predispuşi prin fire şi fără osteneală, ca de la sine, să aibă străpungerea [inimii]; alţii însă, fiind mai aspri la inimă şi cu inimi de piatră, nu sunt străpunşi nici chiar atunci când sunt loviţi4 . Aşadar, cei ce sunt aşa cum vor putea plânge sau cum se vor putea cumineca întotdeauna cu lacrimi? încă şi preoţii ce săvârşesc dumnezeiasca Liturghie şi Jertfa fără de sânge cum vor putea ei plânge?” „Deci însuşi acest fapt, şi anume acela de a fi aspri, cum spuneţi, şi cu anevoie de mişcat spre străpungere, de unde vine, spuneţi dacă ştiţi? Iar dacă nu ştiţi, atunci, pogorându-vă puţin fără nici o ruşine din înălţimea voastră, să nu socotiţi un lucru nevrednic de voi să învăţaţi de la mine, cel din urmă dintre toţi; căci scris este: «Dacă s-a descoperit celui de pe urmă, cel dintâi să tacă» [1 Co 14, 30].”

„De unde, zic ei, vine faptul că unul este aspru, iar altul înclinat uşor spre zdrobire?” „Ascultă! Acest lucru vine din alegerea liberă a voinţei fiecăruia, care la unul este bună, iar la altul rea; din gândurile fiecăruia, care la unul sunt rele, iar la altul nu; şi din faptele fiecăruia, care la unul sunt potrivnice, iar la altul iubitoare de Dumnezeu. Şi dacă vrei, bagă de seamă şi vei afla că toţi cei din veac sunt cum sunt numai din aceste trei pricini, fiindcă mulţi s-au făcut din buni răi şi din răi buni. Ca să încep numărătoarea dinainte de aceştia, de ce anume a căzut Lucifer [Is 14, 12]? Oare nu pentru că s-a învoit prin alegere liberă cu un gând rău? De ce s-a făcut Cain ucigător de frate? Oare nu pentru că în voia lui rea s-a ales şi preferat pe sine însuşi în locul Făcătorului şi, urmând gândurilor lui rele, s-a predat pizmei făcând ucidere? De ce a căutat Saul să prindă şi să ucidă pe David, pe care mai înainte îl cinstea ca pe sine însuşi şi-1 iubea ca pe binefăcătorul lui [7 Rg 18]? îi vine acest lucru din fire sau din voia lui cea rea? Este vădit însă că-i vine din alegerea rea a voinţei lui, căci din fire nimeni n-a fost făcut rău, fiindcă Dumnezeu nu este făcător de lucruri rele, ci de unele „bune foarte” [Fc 1, 31], fiind El însuşi bun nu vine prin dispoziţie şi voinţă [alegere], ci prin fire şi adevăr. Pe lângă acestea, de unde vine şi faptul că unul din tâlharii răstigniţi împreună cu Stăpânul Iisus Hristos a zis: „De eşti Fiul lui Dumnezeu mântuieşte-Te pe Tine însuţi şi pe noi”, iar celălalt i-a răspuns: „Nu te temi de Dumnezeu? Pentru că noi am primit după dreptate pedeapsa cuvenită pentru câte am făcut, Acesta însă n-a făcut nimic rău” [Lc 23, 39-41]? De unde vine că unul a spus aceasta, iar celălalt acelea? Că unul s-a îndreptat iar celălalt a fost osândit? Din voinţa şi gândurile fiecăruia, unele fiind bune iar altele fiind rele. Căci din acestea unul a dobândit necredinţă iar celălalt credinţă, zicând: „Pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta!” [Lc 23,42].

Căinţă, plâns, lacrimi

De aceea, înainte de toate şi împreună cu toate, lucrul nostru să ne fie tuturor, fraţilor, căinţa şi plânsul unit cu ea, şi lacrimile care urmează plânsului; fiindcă nici plânsul nu este fără căinţă, nici lacrimile fără plâns; şi toate acestea trei sunt legate între ele, şi nu e cu putinţă ca unul să se arate fără celălalt. Să nu spună cineva că e cu neputinţă să plângă în fiecare zi; fiindcă cel ce spune aceasta, spune că e cu neputinţă şi să ne căim în fiecare zi şi răstoarnă toate dumnezeieştile Scripturi, ca să nu spun că şi însăşi porunca Domnului: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor” [Mt 4, 17], şi iarăşi: „Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi afla, bateţi şi vi se va deschide” [Mt 7, 7]. Fiindcă dacă spui că e cu neputinţă să ne căim, să plângem şi să lăcrimăm în fiecare zi, atunci cum vei spune că va fi cândva cu putinţă să se înfăptuiască de că- tre nişte oameni stricăcioşi smerita-cugetare, bucuria pururea şi rugăciunea neîncetată [1 Tes 5, 17], dar chiar şi dobândirea unei inimi curate de tot felul de patimi şi gânduri rele pentru a vedea cineva pe Dumnezeu [Mt 5, 8]? Nicidecum. Şi aşa vei ajunge să fii aşezat împreună cu cei necredincioşi, iar nu cu cei credincioşi. Căci dacă Dumnezeu a spus că toate acestea sunt cu putinţă să se facă de către noi şi spune şi strigă acest lucru în fiecare zi, dar tu II contrazici pe faţă pe Acela, spunând că ele sunt cu neputinţă pentru noi, negreşit nu te vei deosebi cu nimic de necredincioşi.

Vrei, aşadar, să nu te cumineci vreodată fără lacrimi? Fă cele cântate şi citite de tine în fiecare zi şi vei putea săvârşi neîncetat şi aceasta. Dar care sunt acestea? Ascultă pe cel ce spune: „Fiindcă nu cei ce ascultă Legea sunt drepţi la Dumnezeu, ci cei ce fac Legea se vor îndrepta” [Rm 2, 13]. Dar ca să nu lungim cuvântul, îţi voi aduce aminte aceste cuvinte ale lui David: „Nu mă voi sui pe patul meu de odihnă, nu voi da somn ochilor mei şi genelor mele dormitare şi odihnă tâmplelor mele, până ce nu voi găsi loc Domnului, lăcaş Dumnezeului lui Iacob” [Ps 131, 3-5], şi iarăşi: „Nu este pace în oasele mele de la faţa păcatelor mele, că fărădelegile mele au covârşit capul meu, ca o sarcină grea apăsat-au peste mine. Împuţitu-s-au şi au putrezit rănile mele de faţa nebuniei mele. Chinuit-am şi m-am gârbovit până în sfârşit, toată ziua mâhnind umblam. Necăjitu-m-am şi m-am smerit foarte; răcnit-am în suspinarea inimii mele [Ps 37, 4—7. 9], făcutu-m-am ca o pasăre singuratică pe acoperiş, asemănatu-m-am pelicanului pustiei, că cenuşă am mâncat în loc de pâine şi băutura mea cu plânsul am amestecat-o [Ps 101, 8. 7. 10]. Ostenit-am în suspinul meu, spăla-voi în fiecare noapte patul meu, cu lacrimile mele aşternutul meu voi uda [Ps 6, 7]”18. Fiindcă zice şi Sfântul Ioan Scărarul: „Setea şi privegherea necăjesc inima, iar din inima necăjită ţâşnesc ape”19. Iar celelalte câte sau spus despre unele ca acestea le va învăţa cel ce va voi să se plece asupra acestei cărţi.

Deci dacă şi tu vei împlini neştirbit din toată inima cu smerită-cugetare şi credinţă acestea pe care le cânţi şi le citeşti sau îi auzi pe alţii citindu-le în fiecare zi, amin îţi vestesc ţie bucurie mare [Le 2, 10] că, dacă stărui făcând acestea, însetând, priveghind, supunându-te până la moarte şi ascultând fără deosebire şi făţărnicie de întâi-stătătorul tău, suportând tot necazul şi ocara, şi defăimarea şi batjocura, şi nu numai acestea, dar şi loviturile şi înţepăturile de la fraţii cei mai josnici, rămânând cu toată mulţumirea, fără ţinere de minte de rău, faţă de ei şi rugându-te pentru ei, atunci bucură-te şi veseleşte-te cu bucurie negrăită, pentru că nu numai seara şi dimineaţa şi la amiază [Ps 54, 8], ci şi mâncând şi bând şi discutând de multe ori, cântând şi citind şi rugându-te şi şezând pe pat, venind la tine acest dar dumnezeiesc şi negrăit îţi va urma în toate zilele vieţii tale [Ps 22, 6] şi te va însoţi pe cale, se va opri împreună cu tine atunci când te opreşti şi va sluji împreună cu tine atunci când slujeşti, mângâindu-te şi îndemnându-te în suferinţele din ostenelile tale. Şi atunci vei cunoaşte că în chip foarte cuviincios şi frumos a zis Sfântul Simeon că nu trebuie să se cuminece cineva vreodată fără lacrimi, şi că acest lucru e cu putinţă şi cu adevărat potrivit pentru toţi. Fiindcă nu acela, ci prin acela Duhul Sfânt a spus şi a scris acestea. Căci dacă nimeni nu este fără de păcat, chiar dacă viaţa lui ar fi doar o zi [Iov 14, 4-5], şi nimeni nu poate să aibă inimă fără prihană, e vădit că, pe cât îi stă cu putinţă, omul nu trebuie să petreacă fără căinţă şi lacrimi nici măcar o singură zi din toată viaţa lui. Şi chiar dacă nu are lacrimi, trebuie totuşi să le caute din toată puterea şi din tot sufletul său. Fiindcă altfel nu e cu putinţă să ne facem fără de păcat, nici fără prihană cu inima.

„Sfintele sfinţilor!”, zic în fiecare zi unii şi vestesc celorlalţi strigând cu glas mare acestora — fie însă ca să le strige şi lor înşile — iar ceilalţi îi aud pe aceia zicând acestea. Ce deci? Cine nu este sfânt e oare şi nevrednic? Nu, dar cine nu vesteşte în fiecare zi cele ascunse ale inimii sale, cine nu arată pocăinţă vrednică pentru ele şi pentru toate cele făcute întru neştiinţă, cine nu plânge pururea şi nu umblă mâhnindu-se şi nu străbate cu râvnă cele zise mai înainte, acesta nu este vrednic. Iar cine face toate acestea şi-şi petrece viaţa în suspine şi lacrimi, e foarte vrednic să se facă părtaş de aceste dumnezeieşti Taine nu numai în zi de sărbătoare, ci în fiecare zi , şi, chiar dacă e lucru îndrăzneţ a spune aceasta, încă de la începutul căinţei şi întoarcerii lui. Fiindcă acesta e iertat ca unul care vrea să stăruie până la sfârşit în fapte ca acestea, umblând în smerenie şi în inimă zdrobită [Ps 50, 19]; căci Admite oare în principiu Sfântul Simeon că până şi un novice se poate arăta vrednic de împărtăşire zilnică? Trebuie oare să tragem de aici concluzia că acest lucru era regula pentru monahii înaintaţi în viaţa duhovnicească. E nevoie de multă prudenţă în a extrage o mărturie liturgică sau canonică din expresii hiperbolice cum sunt ale sale; în portretul monahului desăvârşit el vrea să evoce desigur nu un caz himeric, ci un ideal de care fiecare membru al comunităţii se apropia mai mult sau mai puţin. Trebuie însă observat că „lucrul îndrăzneţ” nu se referă la „în fiecare zi”, ci la „încă de la începutul căinţei” [n. B. Krivocheine, SC 96, p. 364-365]. – 7 0 – \ făcând aşa şi fiind astfel, îşi luminează sufletul în fiecare zi, ajutat Ia aceasta de împărtăşirea celor Sfinte şi se înalţă mai repede spre o curăţie şi sfinţenie desăvârşită. Altfel însă e cu neputinţă să spălăm sau să curăţim vasul nostru murdar şi casa întinată a sufletului nostru. Eu n-am învăţat nimic mai mult din dumnezeieştile Scripturi, nici n-am putut să ştiu de la mine însumi. Fiindcă îl auzim pe Apostolul zicând în fiecare zi: „Să se cerceteze fiecare pe sine însuşi şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Fiindcă cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie Trupul Domnului osândă lui însuşi îşi mănâncă şi bea” [/ Co 11, 28-29]; şi iarăşi: „Cel ce mănâncă cu nevrednicie Trupul şi Sângele Domnului vinovat va fi faţă de Trupul şi Sângele Domnului, nedeosebind Trupul Domnului” [1 Co 11, 27. 29]. Iar dacă cineva care nu arată roade vrednice de pocăinţă [Le 3, 8] este vădit ca nevrednic de către de-Dumnezeu-insuflata Scriptură [2 Tim 3, 16], spune-mi oare cum se va putea curaţi cineva cândva fără lacrimi şi se va putea împărtăşi de Taine cu vrednicie, pe cât îi e cu putinţă? Fiindcă acestea sunt întâiul rod al pocăin- ţei [Mt 3, 8] şi, aşa cum curgerea scârboasă a trupului şi amestecarea voluptoasă a inimii spre orice patimă se aduc de către noi ca o jertfă diavolului, aşa şi lacrimile vărsate din aceasta se aduc ca o jertfă bine primită [1 Ptr 2, 5] Stăpânului şi curăţă ruşinea acelei plăceri pătimaşe. Arătând aceasta, David zicea: „Jertfa lui Dumnezeu duh zdrobit, inimă zdrobită şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi” [Ps 50, 19]. Şi pe drept cuvânt: fiindcă ajuns sufletul la o asemenea deprindere şi smerindu-se astfel în fiecare zi, nu trece o singură zi fără lacrimi potrivit lui David care zicea: „Spăla-voi în fiecare noapte patul meu, cu lacrimile mele aşternutul meu voi uda” [Ps 6, 7].

O căinţă de moment nu e de ajuns

De aceea vă îndemn şi pe voi, părinţii şi fraţii mei, ca fiecare să-şi exerseze sufletul său cu râvna în acestea şi în unele ca acestea, fiindcă sufletul străpuns şi transformat puţin câte puţin se face izvor ce ţâşneşte râuri de lacrimi şi zdrobire. Dar dacă nu ne grăbim să ajungem curaţi în acest chip, ci vrem să umblăm în nepăsare, trândăvie şi uşurătate, eu nu voi spune nimic apăsător faţă de iubirea voastră, afară de aceasta: chiar dacă se întâmplă ca cineva să se cuminece poate cu lacrimi, sau să plângă fie înainte de Liturghie, fie în timpul Liturghiei, fie chiar în vremea dumnezeieştii împărtăşanii, dar nu râvneşte să facă aceasta şi în celelalte zile şi nopţi, nu va avea nici un folos din acest plâns al său întâmplat o dată pentru totdeauna. Fiindcă nu numai acest lucru ne face numaidecât vrednici şi curaţi, ci faptul de a plânge în fiecare zi şi neîncetat până la moarte, precum ne-a poruncit să facem Stăpânul însuşi zicând: „Pocăiţi-vă, cereţi, căutaţi şi bateţi [Mt 3, 17; 7, 7]. Până când? „Până când veţi primi, veţi afla şi vi se va deschide” [Mt 7, 7-8]. Ce anume? împărăţia cerurilor, evident.

Strălucirea şi vrednicia sufletului curăţit Fiindcă însăşi căinţa şi anume cea săvârşită astfel neştirbit, precum spuneam, până la moarte cu osteneală şi necaz, ne face puţin câte puţin să vărsăm lacrimi amare, prin care se şterge şi se curăţeşte murdăria şi necurăţenia sufletului; iar după acestea ne dă o căinţă curată şi preschimbă în dulceaţă lacrimile amare şi naşte în inimile noastre o bucurie veşnică, şi ne dă să vedem lumina cea neînserată, pe care dacă nu ne luptăm să o apucăm cu toată râvna, părinţi şi fraţi duhovniceşti, nu ne vom putea elibera desăvârşit de toate patimile, nu vom dobândi toate virtuţile, nu vom putea să ne împărtăşim în fiecare zi lăcrimând după Dumnezeu cu dumnezeieştile Taine şi nu vom vedea Lumina dumnezeiască care este în El. Dar nu vom avea cândva nici inima curată [Mt 5, 8], nici Duhul Sfânt nu Se va sălăşlui în chip conştient [gnostos] în noi, nici nu ne vom învrednici să vedem, ca sfinţii, pe Dumnezeu [Mt 5,8], nici fiind noi încă aici, nici fiind acolo, precum mi se pare, ca unii care plecăm de aici orbi şi, precum zice Teologul Grigorie, atât vom cădea din acea vedere „pe măsura orbirii noastre, a fiecăruia”22, pe cât ne-am lipsit noi înşine de bunăvoie de acea lumină în viaţa aceasta.

Facă-se însă ca noi toţi, curăţindu-ne şi curăţiţi, să ne învrednicim să-L vedem. Fiindcă cei care ies din această viaţă în afara acestor două stări au nelimpede hotarul hotărârii privitoare la ei. Iar ceea ce este nelimpede şi nesigur e lipsit de» speranţă şi de încredinţare; fiindcă cine nu are inima întărită prin har [Evr 13, 9] nu va putea dobândi vreodată, socot, de la nimic altcineva nădejdea neruşinată şi neîndoielnică; iar cine n-o are pe aceasta, prin ce altceva va fi răpit în văzduh în întâmpinarea Domnului împreună cu sfinţii [7 Tes 4, 17]? Prin ce altceva candela noastră se va aprinde din nou atunci, fiind ea stinsă încă de aici? Unde şi de unde vom putea găsi atunci untdelemnul, şi care foc, spune-mi, o va putea aprinde atunci? Sau de unde şi cum? ca atunci gătindu-ne străluciţi să ieşim cu candele strălucitoare în întâmpinarea Mirelui? Fiindcă sculându-ne ca din somn vom alerga, precum auziţi, numaidecât în întâmpinarea Lui. Deci dacă noi, care şedem şi locuim în morminte, la strigarea trâmbiţei care ne va trezi din somn, nu vom avea sufletele noastre aprinse dinainte ca nişte candele încă de aici, ci ele se vor găsi luminând fie deloc, fie puţin şi, potrivit cuvântului Evangheliei, gata să se stingă [Mt 25, 1-9], unde vom găsi atunci fie untdelemn să le aprindem din nou pe cele stinse, fie să mai adăugăm un strop în cele ce se sting din lipsa untdelemnului? Cu adevărat nicăieri nu vom găsi nimic. De aceea, să ne grăbim să le aprindem strălucitor încă de aici prin căinţă şi lacrimi, ca la înviere să ie- şim luminoşi în întâmpinarea Mirelui, să intrăm împreună cu El în împărăţia cerurilor [Mt 25, 10] şi să ne desfătăm de bunătăţile cele veşnice, pe care fie să le dobândim noi toţi în Hristos Dumnezeul nostru, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea în vecii vecilor. Amin.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Impartasania cu pacate opritoare, Lectura zilnica a unui crestin. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s