SFÂNTUL IGNATIE BRIANCIANINOV – Citirea cărţilor Părinţilor e maica şi împărăteasa tuturor virtuţilor

SF IGNATIE BRIANCIANINOV

Despre citirea Sfinţilor Părinţi

Tovărăşiile şi societatea au o mare înrîurire asupra omului. Tovărăşia şi apropierea unui învăţat aduce multă ştiinţă, a unui poet multe gînduri şi simţiri înalte, a unui călător multe cunoştinţe despre ţările străine, despre obiceiurile şi datinile altor popoare. E limpede: tovărăşia şi apropierea Sfinţilor aduc sfinţenie. Cu cel cuvios, cuvios vei fi, şi cu bărbatul nevinovat, nevinovat vei fi, şi cu cel ales, ales vei fi (Psalmi 17, 28, 29).

Fă cunoştinţă cu Sfinţii încă de pe acum din vremea vieţii pămînteşti, pe care Scriptura nici măcar nu o numeşte viaţă, ci pribegie. Vrei ca în cer să te numeri în obştea lor, vrei să fii părtaş al fericirii lor? Fă-te părtaş al lor încă de pe acum. Cînd vei ieşi din casa trupului, te vor primi la ei ca pe un cunoscut, ca pe un prieten (Luca 16, 9). Nu este prietenie mai apropiată, nu este legătură mai strînsă decît legătura unirii în cuget, a unirii în simţiri, a unirii în ţeluri (1 Corinteni 1, 10). Însuşeşte-ţi gîndirea şi duhul Sfinţilor Părinţi prin citirea scrierilor lor. Sfinţii Părinţi au atins ţelul: mîntuirea. Şi tu vei atinge acest ţel prin mersul firesc al lucrurilor. Fiind într-un cuget şi într-un suflet cu Sfinţii Părinţi, te vei mîntui.

Cerul i-a primit pe Sfinţii Părinţii în fericitele sale sînuri. Prin acest fapt, el a dat mărturie că gîndurile, simţirile şi faptele Sfinţilor Părinţi îi sînt plăcute. Sfinţii Părinţi şi-au zugrăvit gîndurile, inima şi lucrarea în scrierile lor. Asta înseamnă că scrierile Părinţilor sînt călăuză nerătăcită către cer, mărturisită de cerul însuşi. Toate scrierile Sfinţilor Părinţi sînt alcătuite sub insuflarea sau înrîurirea Sfîntului Duh. Minunată este conglăsuirea lor, minunată este ungerea lor de sus! Cel care se călăuzeşte după ele are drept călăuză, fără îndoială Duhul Sfînt.

Toate apele pămîntului se revarsă în ocean şi poate că oceanul este izvorul tuturor apelor pămîntului. Toate scrierile Părinţilor se reunesc în Evanghelie, toate amintesc de ea, ca să ne înveţe a împlini întocmai poruncile Domnului nostru Iisus Hristos; izvorul şi sfîrşitul lor, al tuturor, e Sfînta Evanghelie.

Sfinţii Părinţi ne învaţă cum să ne apropiem de Evanghelie, cum s-o citim, cum să o înţelegem aşa cum trebuie, ce ajută şi ce împiedică înţelegerea ei şi ca atare, la început, citeşte mai mult scrierile Sfinţilor Părinţi; iar după ce acestea te vor învăţa cum să citeşti Evanghelia, citeşte cu precădere Evanghelia. Să nu socoţi că-ţi e de ajuns numai citirea Evangheliei, fără citirea Sfinţilor Părinţi! Acesta e un gînd trufaş, primejdios. Mai bine să te aducă la Evanghelie Sfinţii Părinţi ca pe un fiu iubit, ce a fost pregătit pentru aceasta prin scrierile lor.

Mulţi, toţi care i-au lepădat nebuneşte şi cu trufie pe Sfinţii Părinţi, care s-au apropiat nemijlocit, cu îndrăzneală oarbă, cu minte şi inimă necurate de Evanghelie, au căzut în rătăcire pierzătoare. Pe aceştia i-a lepădat Evanghelia: ea îi îngăduie la sine numai pe cei smeriţi.

Citirea cărţilor Părinţilor e maica şi împărăteasa tuturor virtuţilor. Din citirea cărţilor Părinţilor deprindem adevărata înţelegere a Sfintei Scripturi, credinţa dreaptă, vieţuirea după îndreptarul poruncilor evanghelice, adînca cinstire pe care se cuvine să o avem faţă de ele: într-un cuvînt, mîntuirea şi desăvîrşirea creştină.

După ce povăţuitorii duhovniceşti s-au împuţinat, citirea scrierilor Părinţilor a devenit călăuza de căpetenie pentru cei ce doresc să se mîntuiască şi chiar să atingă desăvîrşirea creştină. Cărţile Sfinţilor Părinţi, aşa cum spune unul dintre ei, asemenea sînt unei oglinzi: privind în ele cu luare aminte şi ades, sufletul poate să-şi vadă toate neajunsurile. Iarăşi: aceste cărţi sînt asemenea unui loc plin de leacuri; în el, sufletul poate să afle doctoria mîntuitoare pentru fiecare dintre bolile sale.

Grăit-a Sfîntul Epifanie al Ciprului:
„Şi singură vederea cărţilor creştineşti mai pregetători spre păcat ne face pe noi şi către dreptate ne îndeamnă să ne ridicăm.”
Pe Sfinţii Părinţi trebuie să-i citim cu rîvnă, cu luare-aminte şi în chip statornic: vrăjmaşul nostru nevăzut, care urăşte glasul adeverinţei (Pilde 11, 15), urăşte acest glas mai ales cînd el vine din partea Sfinţilor Părinţi. Acest glas dă în vileag meşteşugurile vrăjmaşului nostru, viclenia lui, descoperă cursele lui, felul în care lucrează el: drept aceea, vrăjmaşul se înarmează împotriva citirii Sfinţilor Părinţi prin felurite cugetări trufaşe şi hulitoare; se străduieşte să-l arunce pe nevoitor în vîrtejul grijilor deşarte, ca să-l abată de la citirea cea mîntuitoare, îl luptă prin trîndăvie, plictiseală, uitare. Din acest război împotriva citirii Sfinţilor Părinţi trebuie să ne dăm seama cît de mîntuitoare armă este ea pentru noi şi cît o urăşte vrăjmaşul.

Fiecare să citească din Sfinţii Părinţi ceea ce se potriveşte cu felul său de viaţă. Pustnicul să-I citească pe Părinţii care au scris despre liniştire; monahul care vieţuieşte în chinovie, pe Părinţii care au scris povăţuiri pentru viaţa chinovială; creştinul care trăieşte în lume, pe Sfinţii Părinţi ce şi-au rostit poveţele pentru tot creştinul îndeobşte. Fiecare, în orice tagmă s-ar afla, să culeagă belşug de povăţuire din scrierile Părinţilor. Este neapărat trebuincioasă citirea potrivită cu felul de viaţă al fiecăruia. Altminteri, ne vom umple de gînduri chiar dacă sfinte, însă de neîmplinit cu fapta, care stîmesc o lucrare neroditoare doar în închipuiri şi în dorinţe; faptele cucerniciei care se potrivesc cu felul tău de viaţă îţi vor scăpa din mîini. Pe lîngă faptul că vei deveni un visător sterp, gîndurile tale, aflîndu-se în neîncetată împotrivire cu faptele, negreşit vor naşte tulburare în mintea ta, iar în purtarea ta, nehotărîre; iar această tulburare şi această nehotărîre sînt apăsătoare şi vătămătoare pentru tine însuţi şi pentru cei din jurul tău. Necitind după rînduiala cuvenită Sfînta Scriptură şi pe Sfinţii Părinţi, lesne te poţi abate de la calea mîntuitoare în hăţişuri de netrecut şi prăpăstii adînci, ceea ce s-a şi întîmplat cu mulţi. Amin.

(Sfântul Ignatie Briancianinov, Experienţe Ascetice, volumul I, Editura Sophia Bucureşti, 2000)

 

Comentariile sfântului Ioan Gură de Aur la epistolele sfântului apostol Pavel

Comentariile sau explicarea Epistolei I Corinteni a celui întru Sfinţi Părintelui nostru Ioan Chrisostom. Traducere din limba elină, Bucureşti, 1908, 626 p.

De aceia şi chiamă pe toţi la aceasta. „Ci Să rîv ­ niţi, zice, darurile cele mai bune. şi încă mai înaltă cale v ă arăt vouă vorbind aici de dragostea cea cătră aproapele. Apoi urmând a păşi cu vorba spre dragoste şi spre lauda acestei virtuţi, mai întâi el toate acele charuri le doboară, în comparaţiune şi în raport cu dragostea, arătând cu multă înţelepciune, că fără dânsa nimic nu este. Dacă el deodată li-ar fi vorbit de dragoste, şi spunându-li: «cale vă arăt vouă», ar fi adaos după aceasta imedieat «iară calea aceasta este dragostea» şi n’ar fi adus vorba prin comparaţiune, apoi chiar de ar fi ridiculizat uniia cele vorbite, totuşi cei mai mulţi n’ar fi putut pricepe lămurit puterea dragostei, ci ar fi rămas în nedumerire. De aceia nici nu-o descopere el deia început, ci mai întâi ridicând cugetul auditorilor prin vestea, că mai înaltă cale li va arătă, şi prin aceste cuvinte însufiându-li aşâ zicând dorinţa de a cunoaşte acea cale, ba încă sporindu-li acea dorinţă, el mai întâi prin comparaţiunile ce le face arată, că fără dragoste toate acele charuri nu sunt nimic, aţiţându-i oarecum şi’împingându-i spre necesitatea cea mai mare de a se iubi unul pre altul, precum şi că lipsa dragostei este cauza tuturor rălelor. In cât şi pentru aceasta dragostea s’ar puteâ arătă mare, de vreme ce charurile singure nu numai că nu i-au unit, ci încă că şi fiind uniţi i-au învrăjbit, pe când dragostea pe toţi cei învrăjbiţi din cauza charurilor, prin sine înseşi îi va uni şi-i va face un trup OMILIA XXXII 435 Insă nu spune aceasta de-adreptul. ci pune tocmai aceia ce doreau ii, adecă că şi dragostea este char, şi încă cea mai înaltă cale spre a ajunge !a toate celelalte «haruri. «In cât că dacă nu voeşti, zice, de a iubi pe fratele iau pentru că trebuie st-l suiu, cei puţin araia-i dragostea spre a-ţi însuşi un char mai îmbelşugat». Şi priveşte de unde începe. Mai întâi, cl pune înainte tocmai aceia ce se eredeâ de dânşii mare ai de admirat, adecă dela charul limbelor, şi aducând la mijloc •acest char, el n:a spus atâta pe cât aveau ii. ci încă mai mult. Căci n’a zis «dacă vorbesc limbi», ci „De aşi grăi în limbi omeneşti şi îngereşti” (Cap. 13, 1). -Şi ce însamnă oare „omeneşti“ ? Adecă în limbile tuturor naţiunilor de pe faţa pământului. Şi nu s’a mulţămit numai cu această iperbolă, ci încă a mai adaos una şi mai mare, zicând: „Şi îngereşti, iară dragoste nu am, făcutu-m ’am aramă sunătoare, şi chimval răsunătoriu“. Ai-văzut unde a ridicat charul, şi cum apoi l-a doborît şi- l-a-&fâşieat? Nici n’a zis măcar simplu: «că nu sunt nimic», ci „făcutu-mam aramă sunătoare11, adecă cevâ £ără simţi re-şi fărasuflet. Cum deci aramă sunătoare? Adecă că slobozăsc glas din mine, însă în zădar şi fără folos, şi de nimic bun. Cum s’ar zice, eu nu fac nimic, ci mai mult supăr, ba chiar devin greoiu şi de nesuferit la cei mai mulţi. Ai văzut cum cel lipsit de dragoste se aseamănă cu lucrurile neînsufleţite şi fără simţire? Sub nume de „limbi îngereşti “ el înţelege aici nu îmbrăcaţi cu trup îngeresc, ci’ «chiar dacă aşi vorbi aşâ, dupre cum este obiceiul îngerilor de a vorbi între sine, toi uşi fără dragoste nu sunt nimic, ba încă devin greoiu şi de nesuferit». De asemenea şi aiurea” unde zice că: „Lui se pleacă tot genunchiul, al celor cereşti, aî celor pământeşti şi al celor de desupt“ (Filipp. 2, io) nu spune acestea ca şi cum îngerii ar fi îmbrăcaţi cu trup, cu genunchi şi oase, — să nu fie — ci voeşte a dâ să se înţeleagă închinarea lor cea mai adâncă, întrebuinţând schima obişnuită printre noi. Tot aşâ şi aici el a numit limbi îngereşti nu cu scopul de a învederâ acest organ al trupului, ci voind- a arătâ -convorbirea dintre îngeri în felul cunoscut de noi. 436 OMILIA XXXII Apoi pentru ca vorba sa să fie bine primită, el n’a stat numai până aici, ci a păşit şi la alte charuri, pe care doborându-le pe toate din cauza lipsei de dragoste, ia urmă face icoana dragostei. Şi fiindcă îşi propune de a face creştere in cuvânt, apoi el începând cu, charuriie fţe^e mai mici, se urcă treptat la cele mai mari.. Când el li-a desemnat ordinea lor, atunci darurile limbilor le-a pus tocmai la urma tuturor, iară deastă daia acest char l’a pus chiar ia început, ca astfeliu, dupre cum am spus, câte puţin să se ridice la cele mai mari. In adevăr că după ce vorbeşte de limbi, imedieat păşeşte la charul prorociei, zicând: „Şi de aşi aveâ prorocie” (Vers. 2), vorbind şi de acest char iarăşi în mod exagerat. Fiindcă dupre cum atunci când vorbeşte de limbi n’a spus,simplu, ci „în limbi omeneşti” adecă în limbile tuturor oamenilor, şi trecând mai departe şi ţîn limbi îngereşti”, şi numai după aceasta a arătat că fără de dragoste5 aceste charuri nu înseamnă nimic, tot aşâ şi aici, el nu pune numai prorociea în mod simplu, ci Ghîar şi cea mai înaltă prorocie, căci zicând: ,,Şi de aşi aveâ prorocie” a adaos: „şi de aşi şti toate tainile şi toată ştiinţa”, adecă că şi pe acest char el îl pune prin întindere, prin creştere. Mai departe e f păşeşte şi la celelalte charuri, însă, ca nu cumva vorbind de fiecare în parte să se pară suparatoriu, el pune pe muma şi izvorul tuturor, dară şi pe acest char iarăşi îl trece în mod exagerat, căci zicând: „Şi de aşi aveâ toată credinţaa, — şi nu se mărgineşte numai aici, ci aceia ce a zis şi Christos, aceasta a adaos’o şi apostolul aici, zicând: „încât să mut şi munţii, iară dragoste nu am, nimic nu Sunt”, Dară tu gândeşte-te cum iarăşi şi aici el a surpat. sau mai bine zis, a scoborât charul limbilor, căci pe când pentru prorocie arată că este mare folosul ei. adecă cel ce are acest char ajunge de a şti toate tainele şi toată ştiinţa, cum şi pentru credinţă, că cel ce o are, nu este peste putinţă de a strămută şi munţii ceia ce nu e puţin lucru, — pe când atunci când vorbeşte de limbi, ei de îndată ce a anunţat charul a ş plecat mai departe, fără altă vorbă. Şi mai gândeşte-t( şi la aceia, cum în scurt el a cuprins toate charurile spunând numai de prorocie şi de credinţă, fiindcă mi OMILIA XXXII 437 nunile’ sunt sau în vorbe, sau fapte. Dară oare cum -Christos a zis că cea mai mică parte de credinţă este în putinţa de a strămuta munţii? — şi cum că a vorbit de cea mai mică parte, ascultă ce spune: „De veţi aveâ, credinţă, zice, cât un grăunte de m uştariu, ,-vfeţi ‘ im M ie lu ta c e stu ia : – m ută-te, şi ’se va in u tâu (Math. 17, 20)— pe când Pavel aici arată că aceasta este „toată cred inţa11. Ce am puteâ spune aici? Fiindcă aceasta este mare lucra, de a strămută munţii, apoi de aceia a şi pomenit de acest fapt, nu că doară toată credinţa numai atâta poate face, ci fiindcă acest fapt se păreâ a fi mare în ochii celor simpli, pentru volumul lui; de aceia deci şi apostolul a pus de faţă acest exemplu. Ceia ce el spune, această înseamnă: «De aşi aveâ toată credinţa, şi de aşi puteâ strămută şi munţii, însă dragoste nu am, nimic nu sunt». „Şi de aşi împărţi toată avuţiea mea, şi de* -aşi da trupul meu să-i arză, şi dragoste nu am, nici un folos nu-mi este” (Vers. 3), V ai! Câtă măreţie! Căci şi aceasta o pune cu un alt adaos, de vreme ■ce n’a zis simplu: «de aşi da săracilor jumătate dinaveri le mele, sau două, sau trei „părţi» ci „de aşi împărţi toată avuţiea m ea!“ şi nu zice «de aşi da», ci „de aşi împărţi14, ca cum ar fi drept aceasta, ca împreună cu împărţirea lor să mă afierosesc slujbei -celei mai sîrguitoare. „Şi de aşi da trupul meu Să-l arză“. N’a zis: «ca să fiu omorât», ci şi aceasta o pune tot prin exageraţie, căci a pus la mijloc cea mai grozavă moarte dintre toate morţile, adecă de a fi ars de viu, şi cu toate acestea chiar şi o asemenea moarte, dacă este lipsită de dragoste, nu este vr’un lucru mare, ceia ce a şi adaos, zicând: „niciun folos nu-m ieste“. Dară nici-odată nu aşi puteâ arătă mai bine toată măreţiea faptului, pe câtă vreme nu aşi aduce la mijloc mărturiile lui Christos cu privire la el’eimosină şi moarte. Şi care sunt acele mărturii? Când zice bogatului: „De voeşti să fii desăvârşit, vinde-ţi averile tale şi le dă săracilor–– şi vin’o de urmează mie“. (Math. 19. 21), şi atunci când vorbeâ de dragostea cea cătră aproapele, ziceâ: „Mai mare dragoste decât aceasta 438 OMIUA XXXII nimeni nu are, ca cinevâ sufletul său să-şi pună pentru prietenii săiC£ (Ioan 15, 13). De unde se vede că şi fiind vorba de Dumnezeu, dragostea este cea mai mare virtute, «Dară eu spun, zice Pa vei, că chiar de ne-am da ‘sufletul pentru Dumnezeu, şi dacă Fam da să ■ fie ars chiar, căci aceasta înseamnă expresiunea: „Şi de aşi da trupul meu să-i a rm 44, totuşi nu vom avea nici un folos, dacă nu iubim pe aproapele». Deci, a spune că charurile nu folosesc nimic dacă lipseşte dragostea, nu este nimic de mirat, fiindcă charurile sunt pe al doilea plan în raport cu vieaţa. In adevăr, iubiţilor, că mulţi din cei ce au avut cu dânşii charuri, fiindcă au devenit răi, au fost pedepsiţi, ca dc pildă acei cari proroceau întru numele lui Christos, scoteau mulţi demoni şi făceau multe semne şi minuni, ca de pildă şi Iuda vînzâtorîul; — pe când alţi credincioşi având o vieaţă curată, n’au mai avut nevoe de nici un ajutoriu altul spre a se mântui. «Aşâ dară, dacă charurile au nevoe de dragoste — dupre cum ani spus — nu este nimic de mirat dară, ca şi o vieaţă exactă să nu poată nimic fără de ea, apoi aceasta este care ne pune în mirare. şi învederează măreţiea faptului, şi mai ales când şi Christos se pare că aprobă foarte mult aceste două calităţi, adecă sărăciea sau lipsa de averi, şi muceniea în. primejdii, căci şi bogatului a zis: „De voeşti a fi desăvârşit, vinde-ţi averile tale şi le dă săracilor, şi vin’o de urmează mie“, şi pentru mucenie discutând cu ucenicii săi ziceâ: „cin e îşi va pcrde sufletul său pentru mine, îl va aflâ pre e l“ (Math. 16, 25) şi: „Cine va mărturisi dc mine înaintea oamenilor, şi eu voiu mărturisi de el înaintea Tatălui meu care este în ceriuri“ (Ibid. 10, 32). Şi cu drept cuvânt, fiindcă mare este osteneala şi năcazul unui asemenea om, care covârşesc aproape însăşi natura lui — şi aceasta o ştiu foarte bine cei ce s’au învrednicit de asemenea cununi — ceia ce dealtmintrelea n’ar puteâ să ni reprezinte nici un cuvânt. Astfeliu, deci, faptul acesta este al unui suflet bărbătos şi vânjos, şi foarte minunat. «Şi cu toate acestea, pe acest suflet minunat nimic nu-i foloseşte, dacă nu are dragoste, zice Pavel, chiar OMILIA XXXII 439 dacă ar mai aveâ cu sine şi pe ceialaltă calitate — sărăciea sau lipsa de averi». Deci, de ce oare a zis aşâ? Aceasta mă voiu încercă a o arătă acum, mai întâi cercetând aceia: cum cel ce împarte averile toate, poate să nu aibă dragoste. Că cel ce este gata a se arde, că csjî ce, ni ane, are oarecare vbarui’i şi totuşi esse cu putinţă a nu iubi, aceasta se poate explică; dară ce! ce nu’numai că-şi dă averile sale, ci ie”şi împarte, cum de nu iubeşte? Deci, ce putem spune? Sau ca ceia ce ms erâ, apostolul şi-o încnipueâ ca fiind, ceia ce face de a iubi într’una, când mai cu samă se voeşte de a prezentă vr’o exageraţiune, ca de pildă acolo unde scriind Galatenilor li ziceâ: „Ci măcar noi, sau înger din ceriu de vă va binevesti vouă, afară de ceia ce am bine vestit vouă, anathema să fle“ (Gaîat. 1,8) — de şi ştieâ bine că nici el, şi nici v r’un înger urma a face aceasta; dară el voind a arătă măreţiea faptului, a pus chiar şi aceia ee nici-odatâ nu s’ar fi petrecut,— şi iarăşi Romanilor când li scrie şi zice: „Nici îngerii, nici puterile, nici îneepătoriile nu vor puteâ să ne despartă de dragostea iui Dumnezeu^ (Rom. 8, 39), de şi nu erâ să facă aceasta îngerii, ci şi aici el îşi închipue ceia ce nu este, dupre cum bună-oară şi ceia ce spune mai departe: „şi nici v r ’o altă făptură oare-care“, de şi ştieâ bine că altă făptură nu mai este, mai ales după ce spunând de cele de sus şi de cele de jos, el le cuprinsese pe toate la un loc, — cu toate acestea şi aici el ceia ce nu erâ o pune prin supoziţie, ca astfeliu să-şi arate dorinţa iui cea dusă până ia.exageraţiune. Acelaşi lucru, deci, îi face şi aici prin pasajul ce ni stă de faţă, zicând că chiar totul de ar da cinevâ, dară dragoste nu are, totuşi nimic nu foloseşte. Aşâ dară sau aceasta voeşte a o spune, sau că voeşte ca cei ce împart averile săracilor, nu numai să le împartă cum s’ar întâmplă, ci încă să se şi alipească de cei ce le-au primit, să fie cu milă şi cu îndurare cătră dânşii, să simtă la durerile lor. 1) De aceia, iubiţilor, şi eleimosina a fost legiferată l) Fartea morala. Laii^e aduse dragostei prin multe exemple, laudă adusă lui Iosif, şi că spre a^ne iubi unii pre alţii, ni-a poroncit Dumnezeu de a da eleimosină. (Veronj. 4 4 0 OMILIA XXXII de Dumnezeu. Ar fl putut el hrăni pe cei săraci şi prin alte mijloace, fără de eleimosină noastră, dară pentru ca dragostea să ne lege pe unul de altul şi să ne încălzasca aşâ zicând, a poroncit de a fl hrăniţi de noi. De aceia şi aiurea zice: „M ai bun este cuvântul decât darea1 şi: „Au nu este mai bun cuvântul decât darea cea bună” (Sirah. 18, 16. 17)? Dară chiar Christos zice: „M ila Voiesc, iară nu jă rtfă “ (îvîath, 9, 13). Fiindcă cei ce au fost miluiţi trebuie a iubi pe binefăcătorii lor, iară aceştiia a se găsi cu simpatie când miluesc pe alţii, de aceia Dumnezeu prin milostenie stabilind o legătură a dragostei, a legiferat aceasta. Dară ceia ce se întreabă aceasta este: cum, dacă Christos spune că ambele aceste virtuţisunt culmea perfecţiune!, cum, zic, vine Pavel şi spune aici, că dacă cinevâ este lipsit de dragoste, fie că’şi-ar împărţi averile la săraci, fie că s’ar martiriza, el totuşi este nedesăvârşit? De sigur că nu spune acestea ca să contrazică pe Christos— să nu fie! ci încă foarte mult conglăsuind cu dânsul- Căci şi Christos n’a zis simplu bogatului din evanghelie: «Vinde-ţi averile tale, şi da-le săracilor» — ci a mai adaos: „şi vin-o de urmeăză mie”. Dară urmarea lui nimic alt nu este decât a iubi pe alţii, şi nimic nu caracterisază mai bine pe ucenicul lui Christos ca faptul de a iubi pe alţii. „Intru aceasta, zice, vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenici ai mei, de veţi aveâ dragoste între v o i“ (Ioan 13, 35). Dară şi când zice: „cei ce’şi pierde sufletul său pentru mine, îl v a afiâ pre ei” şi: „Cel ce va mărturisi de mine înaintea oamenilor, voiu m ărturisi şi eu de dânsul înaintea Tatălui meu cel din ceri uri “ , nu spune doară că nu trebuie a iubi, ci învederează numai plata- ce le va stă de faţă pentru ostenelele lor. Şi cum că chiar şi în mucenie el cere aceasta, aiurea a lăsat a se înţelege foarte lămurit, zicând astfeliu: „Păharul meu cu adevărat veţi beâ, şi cu botezul cu care eu mă botez, v ă veţi boteză–, adecă vă veţi martiriza, veţi fi omorîţi pentru mine — „iară a şedeâ deadreapta şi deastânga. m ea“ — nu ca curn ar şedeâ cinevâ deadreapta şi deastânga, ci vorbind aici de cinstea şi de demnitatea cea mai înaltă, — OMILIA XXXII 441 „nu este al meu a dâ, ci celor ce s’a gătit dela Tatăl rneu“ (Math. 20, 23). Mai departe apoi arătând cui anume s’a gătit dela Tatăl, chemându-i •pre ucenici li-â zis; „Care dintre voi voieşte a fi întâi, să -ţie voiia slu g ă “ (îbid. vers 26), învederând prifc aeesle • cuvinte umilinţa şi dragostea, Insă dragoste b‘i cere nu cum s’ar brodi, ci o dragoste întinsă, pentru care nici nu s’a mărginit numai la cele de mai sus, ci a mai adaos: „Precum şi fiul omului nu a venit ea să-i slujască lui, ei să slujască, şi să,’şi deâ sufletul său răscum părare pentru m ulţi1′ (Îbid. vers. 28), arătând că astfeliu trebuie a iubi, încât a şi muri pentru cei iubiţi, căci aceasta mai ales este a-1 iubi pre dânsul. De aceia şi lui Petru ’i zicea: „De mâ iubeşti pre mine, paşte oile mele “ (Ioan, 21, 16). Şi ca să aflaţi câtă putere are dragostea, să o descriem cu cuvântul, fiindcă în fapte nu o vedem aevea, şi vom înţelege cam câte bunătăţi ar fi pe pământ, dacă ea ar fi cu îmbelşugare răspândită. Atunci n’ar mai fi nevoie nici de legi, nici de tribunale, nici de pedepse, nici de osânde, şi nici de altceva de acest feliu, căci. dacă toţi ar iubi şi ar fi iubiţi, nimeni n’ar nedreptăţi pe altul cu cevâ,’ ci şi uciderile, şl luptele, şi războaiele, şi revoluţiile, şi răpirile, şi furtişagurile, şi lăcomiile, şi, în fine, toate rălele ar fi scoase dintre oameni, şi răul ar fi cunoscut numai din nume. Dară semnele şi minunile nu ar puteâ face aceasta, ci încă de multe ori duc şi la slavă deşartă pe cei ce nu bagă seamă și chiar în ușurință complectă. Dară ceia ce este minunat pentru dragoste, e că pe când celelalte bunătăţi au unite cu dânsele şi răle,— că de pildă cel lipsit de averi, de multe ori se trufeşte pentru aceasta, cel ce ştie a vorbi, de multe ori sufere de doxomanie, şi chiar cel smerit de multe ori cugetă lucruri mari de dânsul in cugetul său, iată că singură dragostea este lipsită de orice boală de acest feliu, căci în faţa celui iubit nu s’ar înfumurâ cinevâ niciodată. Şi să nu’mi spui numai de unul care iubeşte, ci de toţi cari iubesc aşâ feliu, şi numai atunci vei vedeâ valoarea dragostei; şi mai ales, dacă voeşti, spune întăi de unul ce este iubit şi de unul ce iubeşte, şi iubeşte aşâ precum este demn de a iubi, Un astfeliu de om, zic, de ar locui 442 OMILIA XXXII pe pământ sau în ceriu, el pretutindeni se bucură de linişte sufletească, şi’şi împleteşte singur lui’şi mii de cununi. Un astfeliu de om este lipsit deorice invidie, mânie, zavistie, uşurinţă, slava deşartă, de poftă rea, de orice amor absurd, de orice boală, în fine, de acest feliu, şi’şi va păstră curat sufletul său. Dupre -cum nu’şi ar face lui’şi nici un rău, tot aşâ nu va face nici aproapelui său. Astfeîiu fiind, negreşit, că cu dânsul va călători pe pământ arhanghelul Gavriil. Deci, cel ce are dragoste este astfeliu, pe eând cel ce face semne şi minuni, şi are cunoştinţă desăvârşită, dacă este lipsit de dragoste, apoi chiar de ar învieâ mii de morţi, totuşi nimic mare nu va folosi, fiindcă este de toţi depărtat, de oarece nu primeşte a se amestecă cu nimeni dintre cei de un feliu cu dânsul. De aceia, deci, Christos ca semn de adevărată dragoste cătră dânsul, a, spus că este numai dragostea cătră aproapele. „De mă iubeşti, Petre, zice, mai mult decât aceştiia, paşte oile m ele“. Ai văzut cum şi aici a dat a înţelege, câ dragostea este mai mare chiar şi decât mucenica? Dacă cineva ar aveâ un copil iubit, pentru care şi-ar da şi sufletul, şi dacă un altul ar iubi pe tată, însă de fiu n’ar aveâ nici o consideraţie, de sigur că faptul acesta foarte tare ar~mânieâ pe tată, şi n’ar mai voi să ştie nimic de dragostea ce-i arată lui personal, din cauza dispreţului arătat fiului. Deci, dacă acest lucru se petrece cu tatăl şi cu fiul său, apoi cu atât mai mult fiind vorba de Dumnezeu Şi 06 oameni, fiindcă Dumnezeu este mai iubitoriu decât toţi părinţii. De aceia deci, zicând: „Intăia şi cea mai mare poroneă este, să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău “, a adaos imedieat: „iară a douaa — şi n’a tăcut, ci a adaos: „deopotrivă aceştiea, să iubeşti pe aproapele tău ca pre tine însuţi “ (Math. 22,38). Şi priveşte cu câtă exage raţie cere şi această iubire, căci dacă pentru Dumnezeu cere ca dragostea să fie „din toată inima şi din tot sufletul”, pentru aproapele, zice ca să-l iubească „ca pe sine“, ceia ce este egal cu „din toată inima şi din tot sufletul“ . Dacă aceasta s’ar păzi cu toată exactitatea, apoi n’ar mai fl nici bogat, nici sărac, nici rob. nici slobod, nici mic, nici mare, nici diavolul n’ar mai fi cunoscut, şi nu zic numai de diavol, ci şi de altul ca dânsul, sau mai drept OMIUA x x x n 4 4 3 vorbind, chiar de ar fi sute şi mii de acest feliu, totuşi n’ar puteâ face nimic, dacă este dragostea. Mai degrabă ar puteâ răbdâ paele para focului, decât diavolul para cea arzătoare a dragostei. Dragostea este mai puternică decât zidurile cetăţilor, ea este mai vârtoasă decât diamantul, şi chiar de ai vorbi de vre-o altă materie mai puternică decât diamantul, totuşi vîrtoşiea dragostei pe luate ie covârşeşte. Pe dragoste nu o învinge nici bogăţiea, nici sărăciea, sau mai dreptul vorbind, dacă ar fi dragoste, apoi n’ar mai fi nici sărăcie, şi nici bogăţie nemăsurată, ci numai bunurile ce ar izvorî din fiecare din ele. Din una am scoate bunăoară nepizmuirea, iară din ceialaltă neîngrijirea, şi atunci n’am mai suferi nici grijile bogăţiei şi nici nevoile sărăciei. Şi ce spun eu de foioasele ce am trage din ele ? Chiar-numai faptul de a iubi, gândeşte-te cât de mare este prin sine însuşi, câtă mulţămire sufletească poartă în sine, în câtă plăcere ţine sufletul omului, ceia ce mai cu samă este al dragostei prin excepţiune. Celelalte virtuţi au pe lângă dânsele de multe ori legate necazuri şi supărări, ca de pildă: postul este legat cu zavistiea, infrânarea şi cumpătarea legate cu pofta, t.rezvia sau privegherea le gate cu dispreţul — pe când dragostea pe lângă folosul cei mare are cu sine şi multă plăcere, şi nici un năcaz, şi întocma ca şi drăgălaşa albină adună de pretutindeni cele bune — precum aceea aduna de pretutindeni mierea — şi le depozitează în sufletul celui ce iubeşte. Chiar de slujeşte cel ce are dragostea cu dânsul, totuşi 1 se pare slujba mai plăcută şi decât libertatea, fiindcă cei ce iubeşte nu atât se bucură poroncind, pe cât poroncindu-i-se. Deşi a poronci altora este un lucru plăcut, totuşi dragostea schimbă chiar însă-şi natura lucrurilor, şi tot ce are in mâni devin bune. Ea este mai blândă decât orice mamă, mai îmbelşugată ca orice vistierie, ea face şi pe cele grele şi anevoioase uşoare şi sprintene, virtutea ni-o arată totdeauna uşoară, iară răutatea amară şi hâdă. Gândeşte-te bine; a cheltui sau a împrăştiea avutul se pare un lucru supărăcios, dară iată că dragostea, acest lucru îl face plăcut; a luă sau a răpi bunurile altora, se pare plăcut lucru, şi totuşi dragostea nu iasă de a. se păreâ plăcut,ci încă face pe om de a fugi de acest păcat ca de un lucru uricios. Şi iarăşi, a grăi de rău pe alţii, se pare multora un lucru plăcut, 444 OMILIA. XXXII dară dragostea învederează acest fapt ca amar şi disgustătoriu, iară a grăi de bine îl arată plăcut, fiindcă nimic nu ni este mai plăcut, ca a grăi de bine pe cel iubit de noi. Şi iarăşi» mâjiiea are oarecare plăcere, aici însă de loo, ci toate vinele ei aşâ zieând, sunt rupte, căci chiar de ar supăra cel iubit pe cei.ce’l iubeşte, totuşv’mâmea nu se vede po faţa acestuia, ci numai lacrămi, şi rugăminţi — atât de departe este ea de dorinţa de a supără- De l-ar vedeâ păcătuind, jăleştc şi plânge, dară şi plânsul acesta poartă cu sine plăcere, fiindcă chiar lacrămile dragostei sau întristarea ei, sunt mai plăcute decât orice veselie sau bucurie. Nu atâta se simt uşuraţi cei veseli, ca cei cari plâng pentru prietenii lor, sau, mai .bine zis pentru cei iubiţi ai lor; şi dacă poate nu crezi, apoi opreşte-li lacrămile, şi se vor întrista şi nemulţămi, sa-şi.cum ar fi pătimit cele mai grozave răle. «Dară, zici tu, a iubi are cu sine şi o plăcere absurdă». Să nu fie una ca aceasta, şi astupă-ţi gura, omule! — fiindcă nimic nu poate fi mai curat de o astfeiiu: de plăcere, ca dragostea adevărată. Deci să nu-mi spui de acea dragoste vulgară şi prostească, care este mai mult o boală decât dragoste, ci de acea dra- . goste pe care o cere Pavel, care caută la folosul celor iubiţi, şi atunci vei vedeâ pe uniia ca aceştiia mai iubitori decât orice părinţi. Şi dupre ciim cei ce iubesc averile n’ar voi să cheltuească din bani, ci mai cu plăcere ar suferi să se găsască în orice strâmtorare, decât să-şi vadă banii împuţinaţi, tot aşâ şi cel ce simte dragoste cătră cinevâ, mai de grabă ar preferă să pătimească mii de nenorociri, decât să vadă vătămat cu cevâ pe cel iubit. «Dară, zici tu, cum Egipteanca a voit să vatăme pe Iosif, deşi îl iubeâ»? Pentru că ea iubeâ pe Iosif cu dragostea acea diabolică, în timp ce Iosif nu cu aceasta o iubeâ, ci cu acea dragoste pe care o cere şi Pavel. Gândeşte-.te câtă dragoste izvorăşte din cuvintele şi din faptele lui Iosif. In adevăr, că acea femeie ziceâ cătră Iosif: «bate-ţi joc de mine, şi fă-mă ţiitoarea ta, nedreptăţeşte pe bărbatul meu, şi întreaga casă răstoarn-o, şi tu elibereazâ-te de acel curaj ce-1 ai cătră Dumnezeu», fapt care nu numai pe dânsul l-ar fi vătămat, ci şi pe dânsa care iubeâ, — în timp ce el care iubeâ cu adevărat, a fugit de loate acestea. Şi ca să cunoşti că toate acestea le OMILIA XXXII 4 4 5 făcea îngrijindu-se de dânsa, iată că o poţi aflâ din sfatul ce i-1 dă, căci nu numai că a împins-o Ia oparte, ci a introdus în vorbă şi un sfat care ar fl putut să stingă orice foc. „Dacă Domnul meu pentru mine nu cunoaşte nimic din câţe sunt în casa llii“ (vae-er. S9, 8). Deodată i-a şi pomenii, de bărbat, ca astfeliu- să o ruşineze. Şi n’a zis «bărbatul tău», ci „Domnul m eu“ ceia ce mai ales erâ deajuns ca să o împedece. şi, să o facă a pricepe cine erâ ea, şi pe cine iubeâ, că adecă fiind stăpâna, iubeâ pe robul ei. «Dacă. acela îmi este stăpân, zice, şi tu îmi eşti stăpână. Deci ruşinează-te de împreunarea cu robul tău, şi gândeşte-te a.cui femeie eşti, şi cu cine voeşti a te împreuna, şi . pe lângă ce nerecunoscător vrai să te lipeşti, şi că ea din această cauză arrî cătră dânsul încă o’ mare dragoste».-Şi priveşte cum înalţă .binefacerile lui. Fiindcă acea femeie barbară şi desfrânată nu puteâ să priceapă nimic din cele înalte, apoi şi el o ruşinează prin cele omeneşti, zicând: „pentru mine nu cunoaşte nim ic adecă «m-a încărcat de binefaceri mari, şi, prin urmare, nu pot să vatâm pre binefăcătorul meu într’un mod atât de grozav. Pe mine m’a făcut al doilea stăpân al casei „şi nimic nu s’a luat dela mine afară de tine‘% zice. lata că aici el îi înalţă cugetul, ca să o facă măcar aşâ să se ruşineze, şi să-i arate cât de mare este cinstea ia om. Şi n’a stat numai aici, ci încă a mai adaos şi altele, care’ erau de ajuns de a o împedecâ,. zicând: „Pentrucă tu eşti femeia lui, şi cum voiu face această vorbă (faptă) r e a “ ? «Ce spui? zice; că nu este de faţă bărbatul, şi nu ştie că este nedreptăţit? Dar Dumnezeu vede». Şi cu toate acestea cu nimic nu s’a folosit nici din sfatul acesta, ci îl trăgea, spre sine. Ea făceâ toate acestea nu că doară iubeâ pe Iosif, ci pentrucă voeâ cu orice preţ să-şi împlinească pofta cea nebună, iară aceasta se învederează din cele ce a făcut mai pe urmă. Găci şi judecată s’a făcut, şi învinovăţire a adus, şi cele mincinoase le mărturiseşte, şi pre cel ce n’a făcut nici un rău l-a predat fiarei cei sălbatece (bărbatul), care îl şi bagă în temniţă, sau mai bine zis, dacă ar fl fost după plăcerea ei, ar fl trebuit chiar să-l omoare. Astfeliu a înarmat ea pe judecătoriu. Dară ce? Oare şi Iosif tot aşâ s’a purtat? Cu totul din. 4 4 6 OMILIA XXXII contra, căci nici n’a contrarieat şi nici n’a învinovăţit pe femeie. «N ’ar fi fost crezut» zici. Şi cu toate acestea Iosif eră iubit foarte de acel bărbat, iară aceasta se învederează nu numai dela început, cî chiar şi din îmnrei urările Petrecute la sfârsit. In adevăr, iubiţilor, că barbarul acela dacă n’ar fi iubit foarte mult pe Iosif, l-ar ti ornorit chiar tăcând ei şî nespunânu nimic contra, fiindcă erâ Egiptean, şi stăpânitor, şi nedreptăţit încă în căsnicia să, dupre cum credea, de un rob al său, care a primit dela el atâtea binefaceri. Insă pe toate acestea le-a învins pofta sau dragostea, şi charul pe care Dumnezeu le răvărsase în inima lui Iosif. Împreună cu charul şi cu dragostea aceasta, el, dacă ar fi voit să se justifice, ar fi avut şi dovezi nu mici, hainele lui. Că dacă ea ar fi fost cea siluită, ar fi trebuit ca hainele ei să fie rupte sau sfâşieate, iară nu ca ea să ţină în mâni hainele iui. „Şi dacă a auzit, zice, că am înălţat glasul meu, şi am strigat, lăsând hainele saie la mine a fugit, şi a eşit afară “ (Ibid. Vers. 18). Dară ue ce i-ai dezbrăcat? Dară eu şi din cele ce urmează după aceasta aşi puteâ să vă arăt dragostea lui cea adevărată cătră dânsa, căci chiar atunci cand se găseâ în nevoie de a spune cauza pentru care erâ băgat în temniţă, ei n’a spus drama petrecută între dânsui şi acea femeie, ci zice pe scurt: „Pentrucă furat sunt din pământul Ebreilor, şi aici n’am făcut nimic” (ibid. Gap. 40. 15), şi nicăeri nu pomeneşte de acea femeie desfrânată, nici nu se mândreşte de acest, fapt — ceia ce ar fi putui pătimi fiecare — ca să nu se pară că a fost băgat îr aceâ casă cu intenţiuni răle. Dacă oamenii chiar păcătuind, şi totuşi nici atunci nu se stăpânesc de a nu învinovăţi pe altul, deşi faptul poate că este ruşinos, apo: cum să nu fie vrednic de admirat Iosif, care fiind ct totul curat, n’a spus nici un cuvânt de amorul acele femei, nici n’a dat în vileag păcatul, şi nici după ce e ajuns pe tron şi rege al întregului Egipet, n’a grăit de rău pe acea femeie, şi nici n’a căutat pedepsirea ei’ Ai văzut cum el cu adevărat că o iubeâ şi se îngrijă de dânsa, pe când ea nu-i iubeâ, ci erâ muncite de o poftă nebună? Ea nu iubeâ pe Iosif, ci voii! să-şi împlinească pofta cea desfrânată. Chiar vorbele e dacă cinevâ le-ar examina în amănunţime, lc-ar găs 447 pline de mânie şi de omor precugetat. „ A intrat Ia mine sluga cea de Ebreu, pe care l-ai băgat la noi, să mă batjocorească “ .(Cap. 39, 17) zice, luând în derîdere binefacerea bărbatului, şi arătând u-i hainele ea devenise mai sălbatecă decât orice fiară. Nu tot aşâ însă s’a purtat şi Iosif, şi ce spun eu de iubirea cătră dânsa, când ei chiar cătră fraţii’ săi cari îi vîuduse s!a arătat tot aşâ, şi când nici de dânşii n’a grăit nimic neplăcut, nici in sine, şi nici cătră alţii? De aceia o as fel iu de dragoste Pavel o numeşte mama tuturor bunurilor, şi o pune înainte ca semn şi al celorlalte charuri. Dupre cum ayând înainte numai haine şi ciobote aurite nu ni este de ajuns spre a cunoaşte pe împărat, ci avem nevoie încă şi de alte semne, — iară dacă vedem şi porfiră împărătească cum şi diadema, nu mai căutăm nici un alt” semn, tot aşâ în cazul de faţă. Gând ni stă înainte diadema dragostei, aceasta e deajuns spre a ni arătă pe adevăratul ucenic ai lui Christos, şi nu -numai, nouă, ci şi necredincioşilor. „Intru aceasta, zice, v a cunoaşte lumea că sunteţi ucenici ai mei, de veţi aveâ dragoste între v o i“ (Ioan 13, 35). Astfeliu că acesta este semnul cel mai mare decât toate semnele, dacă prin el se cunoaşte ucenicul lui Christos. De ar face cinevâ mii de semne şi minuni, însă s’ar resculâ contra altora, va fl luat în rîs de necredincioşi, precum şi de n’ar face nici un semn, însă se arată cu dragoste şi iubeşte pe alţii, unul ca acela este şi cinstit, în acelaşi timp si neînvins. Fiindcă şi pe Pavel de aceia îLadmirăm, nu pentrucă învieâ pre cei morţi, şi nici pentrucă vindecă pre cei leproşi, ci pentrucă ziceâ: ,, Ci ne este neputincios, şi eu să nu tiu neputincios? Cine se sminteşte, şi eu să nu mă aprinz“ (II. Cor. 11, 2y). Mii de semne de ai pune faţă cu acestea, totuşi nimic nu vei mai adaoge, fiindcă şi pentru dânsul ziceâ că-1 aşteaptă o cunună mare, nu pentrucă făcea semne şi minuni, ci pentrucă cu cei neputincioşi se făcuse neputincios. „Care dară îmi este plata? Ca bine vestind, fără plată să pun eu evangheliea lui Christos” (I. Corinth. 9, 18) zice. Şi chiar când se compară pe sine cu ceilalţi apostoli, nu spune că «mai multe semne am făcut decât dânşii»,-ci 448 OMILIA XXXII „mai mult decât toţi aceia m ’am ostenit“ (ib. 15, 10). Dară şi atunci când voia mai bine a muri, o cerea pentru mântuirea ucenicilor. „Că mai bine îmi este a muri, gţce, decât lăuda mea să o facă cinevâ zadarnică1′ (ifeîd. 9, 15), nu fiindcă se lăudă el, ci ca -Să mi . se pară c4şi baie joc de dânşii, Nicăiri nu-i vedem iăudându-se d e’ succesele sale, dacă timpul şi împrejurările nu cereau, dară şi când erâ silit de a face aceasta, atunci singur se numeşte pe sine „fără de minte”. Şi dacă vre-odată se şi laudă, apoi se laudă întru neputinţi, întru batjocori, întru suferinţile ce şi dânsul le aveâ împreună cu cei bântuiţi, ceia ce şi aici zice: „Cine este neputincios, şi eu să nu fiu neputincios“ ? Aceste cuvinte sunt mai mari şi mai importante chiar şi ..decât primejdiile, pentru care. şi pune acestea mai la urmă, înălţând vorba. f Dară noi dacă ne-am .compara cu dânsul, de ce oare am puteâ fi vrednici? Noi cari nici banii sau ave- rile nu Ie dispreţuim pentru binele nostru chiar, şi nici măcar cele de pritos nu le aruncăm săracilor? Nu-tot aşâ însă făceâ Pavel, ci el îşi dădeâ şi sufletul şi trupul, numai ca cei ce-1 împroşcau cu pietre şi-l băteau, să poată câştigă împărăţiea cerurilor. «Aşâ m’a învăţat Christos de a iubi, zice, el care ni-a lăsat poroncă nouă pentru dragoste, pe care el a împlinit-o prin fapte». Căci fiind împăratul tuturor făpturilor şi al acelei fericite naturi, totuşi pe oameni, pe cari el i-a făcut din ceia ce nu erau, şi pe cari i-a hărăzit cu mii de binefaceri, pe oameni, zic, cari îl batjocoreau şi necinsteau nu i-a dispreţuit, ci încă s’a făcut şi el om pentru dânşii, şi a cinat împreună cu curvele şi cu vameşii, şi pt morţii lor i-a învieat, pre cei îndrăciţi i-a vindecat, şi cerul ii-a făgăduit. Şi după toate acestea punând mâna pe dânsul 1-âu lovit’ l-au legat, l-au bătut, ’şi-au rîs d( dânsul, şi la urmă l-au şi răstignit. Dara nici aşâ e nu-i dispreţuiâ, ci chiar pe cruce fiind ziceâ: „Părinte iartă-li lor păcatul acesta“ (Luca, 23, 84), ba înra şi pre tâlharul, care mai înainte puţin îl batjocorise l-a băgat in raiu, şi pre gonaciul de altă dată — Pavel — l-a făcut apostol, deşi pe ucenicii şi pe prietenii lui îi pre dase spre moarte Iudeilor care-1 răstignise şi pre dânsul Acestea toate, iubiţilor, împrospătându-le în minte; OMILIA. XXXIII 4 4 9 şi inima noastră, să râvnim cele ale lui Dumnezeu, să imităm succesele oamenilor cele vrednice de imitat, şi să câştigăm dragostea aceia care este mai pre sus de Orice charuri, ca astfeliu să ne bucurăm şi ae bunurile prezente, ca şi de cele viitoare. Cărora fie eu toţii a ne învrednici, prin charul şi filantropie» ponmujui nostru Iisus Christos, efuxjia .împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul şî bunui şi de vieaţă dătătorul Duh, se cade slava în veci. Amin. OMILiA XXXIII „Dragostea îndelung rabdă, se milostiveşte, nu pizmueste. nu se semeteste. nu se trufeste” (Cap. 13, 4). ’ ■ Fiindcă mai sus a fost spus, că fără dragoste nici credinţa, nici prorociea, nici ştiinţa, nici darurile limbilor, sau darurile tămăduirilor, nici vieaţa cea mai curată, ba chiar şi mucenica, nu au nici un folos, la urmă de necesitate se vede silit a descrie frumuseţa cea nespusă a acestei virtuţi, împodobind icoana ei ca, cu nişte culori, iară părţile descrise le leagă împreună cu cea mai mare exactitate. Insă, iubitule, nu trece răpede cefe vorbite aici de apostol, ci fiecare din aceste părţi ale dragostei examinează-o cu multă sirguinţă, ca astfeliu să poţi vedeâ şi vistieriea cuprinsă aici, în acelaşi timp să poţi admira şi meşteşugul zugravului. Gândeşte-te bine, de unde a început el cu vorba, şi ce a pus mai întâi, care şi este pricina tuturor bunătăţilor. Şi ce anume este aceasta? îndelunga răbdare. Aceasta este rădăcina a toată filosofiea, pentru care şi zicea un înţelept: „Omul cel mult răbdătoriu este cu mare înţelepciune, iară cel foarte fricos este ne’nţelept“ (Pilde 14, 29). Aiurea comparând această virtute cu o cetate tare, arată că este cu mult mai puternică şi mai sigură decât aceea. Căci, în adevăr, că îndelunga răbdare este o armă ne’nvinsă, şi turn care nu se poate strica, şi cu multă uşurinţă ea respinge toate cele supărăcioase. Şi dupre cum scânteia ce cade în mare n’a vătămat pe mare cu nimic, iară dânsa s’a stins uşor, 16038 29 450 OMILIA XXXIII tot aşâ şi în sufletul cel îndelung răbdătoriu de s’ar întâmplă să cadă cevâ din cele neaşteptate, aceasta dispare cu uşurinţă, iară el (sufletul) nu se tulbură de loc. Fiindcă îndelunga răbdare este mai puternică ca orice; şi de ai spune de armate, sau de averi, sau de cai, sau de ziduri, sau de orice, nimic nu vei spune Ia feliu cu îndelunga răbdare. Gel ce stăpâneşte pe cele arătate mai sus, de multe ori este stăpânit de mânie, şi mlocmai ca şi un băeţandru prost se ameţeşte, şi toate lc umple de vuet. şi zăpăceală, pe când cel stăpânit de îndelunga răbdare, ca şi îiltr’un liman se bucură de o profundă linişte. De ’l vei atinge cu vre-o pagubă oarecare, n’ai mişcat de loc peatra, de l’ai batjocori, n’ai clătii de loc turnul, de i-ai pricinux niscarevâ rane, n’ai sfărâmat diamantul. Căci îndelung-răbdătoriu (aw.pofi-mi.oc) de a,eeia se numeşte, fiindcă are sufletul mare şi îndelung, căci tot ce este îndelung (jwoipdv) este şi mare. Dară acest bine mare numai din dragoste izvorăşte, şi atât celor ce au îndelunga răbdare, cât şi celor ce se bucură de dânsa li procură mare folos. Să nu-mi spui de cei deznădăjduiţi, cari făcând rău şi ne pătimind rău, devin încă şi mai răi, căci aici faptul nu se petrece din cauza îndelungei răbdări, ci din cauza acelora cari întrebuinţa zel rău îndelunga-răbdare. Deci, să nu-mi spui de aceştiia,, ci de cei blânzi, carii mult câştigă de aici. Gând dc pildă cei ce fac rău altora, nu pătimesc şi ii rău din partea acelora, atunci noi admirând blândeţa celui ce a suferit răul, de aici tragem cea mai mare învăţătură de fslosofie. Dară Pavel n’a stat numai aici, ci a mai adaos şi alte succese ale dragostei, zicând: „Se m iIostiveşte“. Fiindcă sunt uniia cari nu întrebuinţează îndelunga răbdare pentru propriea lor fiîosofie, ci pentru răzbunare contra celor ce i-au întărîtat, sfâşiindu-se pe dânşii singuri, apoi apostolul zice că dragostea nu are nici acest cusur. De aceia a şi adaos: „Se m ilostiveşte11, căci nu este moral de a aprinde flacăra celor ce’ dejâ ard de mânie, ci de a o stinge, şi nu numai de a răbda cu bărbăţie, ci încă şi de a se îngriji, şi de a vindecă rana acelora. „N u pizmueşt,e“ zice. Aşâ dară este cu putinţă ca cine-vâ să fle şi îndelung răbdătoriu şi pizmătareţ, aşâ că succesul sau calitatea îndelungei sale răbdări este conruptă prin pizma ce o are în inimă. Dară dragostea şi aceasta o încunjură. OMILIA XXXIII 451 ,,’Nu se semeţeşte adecă nu se obrăzniceşte, fiindcă face înţelept pe cel ce iubeşte, statornic şi de respectat. Celor ce iubesc în mod necinstit, acest cusur •este propriu al lor, pe când cei ce au adevărata dragoste, sunt cu totul scăpaţi de toate aceste răle. Când înăuntrul omului nu este mânie, apoi orice îngâmfare, sau dârj «o, este alungată, fiindcă dragostea afiându-se în sufletul lui ca şi un bun cultivator, nu iasă ca să răsară nici un spine de aceştia. „Nu se trufeşte“, zice. De altfeliu şi vedem dese-ori pe mulţi cugetând lucruri mari pentru succesele sau virtuţile lor, cum de pildă că nu sunt zavistnici, nici vicleni, nici mici de suflet, şi nici înfumuraţi, căci aceste răle nu sunt izvorite numai din bogăţie şi sărăcieT ci şi chiar din cele -ce sunt bune dela natură. Dară dragostea toate le curăţă precum se cuvine. Gândeşte-te bine: cel îndelung răbdători u nu numai decât este şi milostiv,- iară dacă nu este milostiv, îndelunga lui răbdare devine o viclenie, şi este primejduit de a cădea în păcatul răzbunărei. De aceia milostivirea dând doctoriea cuvenită, păstrează virtutea curată. Şi iarăşi, cel milostiv de multe ori devine uşor, însă dragostea şi acest defect îl îndreaptă. „Dragostea, zice, nu se semeţeşte, nu se trufeşte“. Cel îndelung răbdătoriu şi milostiv Ide multe ori se şi mândreşte, însă dragostea doboară şi această, răutate. Şi priveşte cum el o împodobeşte nu numai prin cele ce dânsa are, ci şi prin cele ce nu are, căci şi virtutea o introduce, şi răutatea o taie, sau mai bine zis n’o lasă a răsări chiar dela început. Că nu zice «este geloasă, însă birueşte pe invidee» nici ca «îşi perde mintea, însă înăduşă patima», ci că „nu pizmueşte, nu se semeţeşte, nu Se trufeşte“, şi ceia ce mai ales este de mirat, e„că dragostea reuşaşte în cele bune fără ostenele, şi iâ premiul fără luptă. Ea nu lasă ca să se căznească mult cel ce o are, pentru ca să iâ astfeliu cununa, ci fără de osteneală îi dă premiul cuvenit. Unde nu este nici o patimă care să războească o minte sănătoasă, ce osteneală ar puteâ fi? „Nu se poartă cu necuviinţă” (Vers 5). «Ce spu t eu că nu se trufeşte, zice, când ea este atât de departe de patimă, în cât că chiar de ar pătimi ceie mai necinstite şi mai grozave lovituri pentru cel iubit, 452 OMILIA. XXXIII totuşi şi acest fapt nu-i crede de necuviincios». N ’a zisapoi că «se poartă necuviincios, însă rabdă cu bărbăţie necinstea», ci că nici nu simţeşte vre-o necinste. Dacă iubitorii de băni suferind toate ocările pentru cămătăriea lor, nu numai că nu ae plâng din această cauza,, ei: ir>că se şi tâiesc, apoj cu aîât mai mijii ‘cel ce are âceasSS dragoste lăudata, nu se va da în laturi pentru orice, numai ca să asigure pe cei iubiţi, şi nu numai că nu se va da în laturi* dară chiar pătimind nu se ruşinează. Dară ca na cumvă să aducem vr’un exemplu nepotrivit, să cercetam aceasta chiar cu Christos, şi atunci vom vedeâ puterea celei vorbite de apostol.- Domnul nostru Iisus Christos a fost şi scuipat şi lovit de cătră robi vrednici de milă, şi nu numai că nu credea aceasta de necuviincios, ci încă se şi fălea, şi •faptul acesta. îl numea slava a sa. Deasemenea pe tâlharul de pe cruce, pe omorîtorul de oameni, bagându-I: în raiu înaintea tuturor celorlalţi, şi cu curya vorbind,— deşi toţi cei de faţă ît învinbvăţau, — totuşi el nu credea -faptul acesta necinstit şi necuviincios, ci încă a lăsat-o să-i sărute şi picioarele, să ie spele apoi cu lacrămilesale, şi să le şteargă cu părul capului său; — şi toate acestea s’au petrecut în mijlocul şi în faţa duşmanilor şi a contrarilor săi. Căci dragostea nu se poartă, cu necuviinţă. De aceia şi părinţii chiar de ar fl mai filosofi şi mai guralivi decât toţi oamenii, totuşi nu se ruşinează de a vorbi cu copiii gângănind ca şi dânşii; — dară cu toate acestea nimeni dintre cei ce văd nu învinovăţescpe părinţi, ci încă cred că faptul este atât de bun, încât e vrednic şi de laudă. Dacă apoi acei copii ar deveni răi, părinţii lor slăruiesc în a-i îndreptă, îngrijindu-se şi împuţinând aşâ zicând ruşinea lor, şi totuşi nu se ruşinează de aceasta. Căci dragostea nu se ruşinează,, ci întocmai ca cu nişte aripi aurite ea acopere toate păcatele celor iubiţi. Astfeliu şi Ionalhan iubeâ pe David,. că auzind pre tatăl său Saul zicându-i: „Fecior de fetele cele ee se dau de bună voie, au nu ştiu eu că prieten eşti tu fiului lui Iesse, spre ruşinarea ta, şi spre ruşinarea descoperirei maicel tale“ (I. Imp, 20, 30), el nu se ruşinâ, de şi vorbeletatălui său erau pline de necinste şi defăimare; căci ceia ce Saul spune prin aceste vorbe, aceasta însaronă: «Fecior din fetele care turbează după bărbaţi,. OMILIA XXXIII 453 care aleargă în braţele celor prezenţi; moleşitule şi fri- •cosule, care nu ai nimic bărbătesc în tine, şi care trăeşti spre ruşinea ta şi a maicei tale ce te-a născut». Dară -ce? Oare pentru aceasta s’a întristat el, a fugit de iubitul său, sau s’a ascuns -se primejduesc, dară şi noi pentru dânşii ne trudim, fiindcă hrana lor este dela noi. Şi dacă vei zice, că fiecare face aşâ căutându-şi interesul, aceasta o zic şi eu, însă că interesul propriu se găseşte prin aproapele. Şi ostaşul dacă nu se luptă pentru cei ce-1 hrănesc, atunci nu are pe cel care-1’slujaşte la aceasta; şi acesta iarăşi dacă nu hrăneşte pe ostaş, atunci nu are pe cel care-1 apără de vrăjmaşi. * Ai văzut cum dragostea pretutindeni se intinde, şi cum pe toate le iconomisăşte? Insă să nu te oboseşti până ce mai întâi nu vei aflâ întregul lanţ de aur pe care-1 formează ea. Zicând deci apostolul: „Că dragostea nu Caută ale sale‘\ mai departe spune şi de bunurile ce se nasc din aceasta. Şi care sunt acele bunuri? „Nu se întărâtă, zice, nu gândeşte rău l“. Priveşte iarăşi, cum ea nu numai că stăpâneşte răul, dară încă nici nu-i lasă de a-şi luă început, căci n’a zis: «se întărâta, dară nu birueşte», ci nici nu se întărâtă, şi OMILIA XXXIII 457 nici n’â zis: «nu face răul», ci nici nu gândeşte răul, adecă nu numai că nu face nici un rău contra celui iubit, dară nici nu îşi închipue măcar aşâ cevâ- Cum. deci ar puteâ face răul, sau curo s’ar întărâtă, ea care nu se înjoseşte nici măcar ţte a-şi închipui’ vr’iin rău ? — de unde sieste izvorul mâniei.’ ,,Nu se bucură de nedreptate“ adecă nu-i pare bine de cei ce pătimesc răle, şi nu numai aceasta, ci încă şi ceia ce este mai mult, că „se bucură de adevăr adecă că-i pare bine de cei ce propăşesc, ceia ce spune Pavel şi aiurea: „A se bucura CU cei ce se bucură, şi a plânge cu cei ce p lângu (Rom. 12, 15). Prin urmare, dragostea nu pizmueşte, nu se-semeţeşte, căci bunurile străine le Consideră >ea pe aie sale proprii. Ai văzut acum ca .dragostea încetul cu încetul face înger pe cel hrănit şi crescut de dânsa? Când tu eşti fără întăritare, sau fără mânie în sufletul tău, când eşti curat de zavistie, şi liber de orice patimă tiranicească. apoi cugetă singur, că te-ai izbăvit, în fine, de natura omenească, şi că te-ai făcut egal cu îngerii prin aceasta. Dară apostolul nu se mulţămeşte numai cu acestea, ci are încă şi niai mult cevâ de a spune, — fiindcă pe cele mai puternice el ie pune la urmă.––- De aceia adaoge: 9’i’0&ie le /Sufere “ . (Vers, 7). Când este îndelungă răbdare, când este milostivire, apoi chiar dacă ar veni asupra ei lucruri grele, de nesuferit, sau batjocori, sau rane, sau moarte, sau orişice, dragostea pe toate le.sufere. Aceasta se. poate pricepe din ceia ce a pătimit fericitul David, Căci, în adevăr, ce poate fi mai greu ca a vedeâ pe însuşi fiul resculat contra tatălui, stăpânit de tirănie şi însetat de sânge, părintesc? Dară şi acest fapt fericitul David îl suferea în linişte, şi nici măcar nu scotea vr’un cuvânt amărît contra acelui fiu omorîtoriu de tată, ba încă lăsând celelalte griji în sarcina generalilor oşlirei, el se îngrijâ de mântuirea acelui fiu nerecunoscătorii! ’). Puternică „este, cu adevărat, temeliea dragostei, şi de aceia toate le sufere. Până aici apostolul lasă a se înţelege puterea cea mare a dragostei, iară despre bunătatea ei vorbeşte prin ) Notă. A se veiea Cap. 10. şi urm. din cartea a 11-a a împăraţilor. ‘458 OMILIA XXXIII cele ce urmează: „Toate le nădăjdueşte, zice, toate ie crede, toate le rab d ă”. şi ce va să zică „toate le nădăjdueşte” ? Adecă toate cele hune. «Nu se leapădă de cel iubit, zice, ci de ar fi cât de netrebnic, ea stărueşte i.ntlrepîâiidu-l, îngrijindu-se de el şl interesânT du-se deaproâpe». „Toate le cred e”, adecă nu numai că nădăjdueşte cum s’ar întâmplă., ci şi -crede,- fiindcă îl iubeşte foarte mult. Chiar dacă poate nu s’ar desfăşura. lucrurile după nădejdea ce o are, şi acela ar deveni încă- şi mai greoiu, lotuşi ea şi pe acestea le sufere, căci dragostea, zice, „toate le rab d ă“. „D ragostea nici odinioară nu cad e“ (Vers. 8). Ai văzut unde a pus el sfârşitul dragostei, ceia ce mai ales este calitatea, cea mai admirabilă a acestui dar ? Dară ce va să zică „nu cade? Adecă că nu se dizolvă, nu se nimiceşte, nu se întrerupe nici-odată în a răbda, fiindcă ea toate ie şuiere, toate le rabdă. Cel ce iubeşte, nici-odată nu poate urî, chiar de ar fi orişice împrejurare,- şi-acesta .tocmai este cel mai mare bun ai dragostei. Astfeliu erâ Pavel, pentru care şi ziceâ: „Ca doară aşi face trupul m eu să rîv n eascăr şi să, m ântuese pre vreunul dintrânşii” (Rom. li, 14), şi a rămas nădăjduind. Deasemenea’ şi pe Timotheiu îl sfătueâ, zicând: „Slugii Domnului nu i se cade să se sfădească, ci blând să fie că tră toţi… cu blândeţă certând pre cei ce stau îm potrivă, poate cândva ii v a da Dumnezeu pocăinţă spre cunoştinţa adevărului” (II. Timoth. 2, 24. 25). D «Dară ce? zici tu; dacă vrăjmaşii noştri sunt şi Elini (păgâni), apoi nu trebuie a-i uri»? A urî, da, însă nu pe dânşii, ci credinţa lor; nu pe om, ci fapta lui cea rea, părerea lui cea conruptă. Omul este lucrul lui Dumnezeu, pe când rătăcirea este lucrul diavolului. Aşâ dară să nu amesteci cele ale lui Dumnezeu, cu cele ale diavolului. Dealfeliu şi Iudeii erau blasfemători, prigonitori şi batjocoritori, şi grăeau mii de răle de Christos; ‘) Pcwtea morală. Laudă (engomiu) adusă dragostei, prin mai multe exemple, şi că. noi nu trebuie de a urî nici pe cei necucernici, nici pe cei păcătoşi «ci sa ne rugăm pentru dânşii, şi să-i sfătuim cu blândeţă», (Vernn). OMILIA XXXIII 459 dară oare pentru aceasta îi ură Pavel, el care iubea pe Christos mai mult decât, toţi? Câtuşi de puţin, ba încă îi şi iubea, şi toate li făcea pentru dânşii. Acum de pildă ziceâ: Buna-voinţa inimei mele, şi ru găciunea cea cătră Dumnezeu, pentru dânşii este spre m âutuire“, iară altă dată spuneA: „Că aşi’ fl poftit eu însu-nli a ii anatiiem a deia Christos pentru fraţii mei “ (Rom. 10, l. 9,3). Tot aşâ şi Iezechiil Văzând u-i pre dânşi siăşfcaţi, zicea: „Vai D oam ne! Au doară vei perde toate răm ăşiţile lui Israil” (Iezech. 9, 8) ? Şi Moisi de asemenea: „De li vei iertâ lor păcatul, ia rtă -li“ (Exod. 32, 31). «Dară, zici tu, cum de spune Da vid: „Au nu pre cei ce te urăsc pre tine Doam ne am urît? Cu urâciune desăvârşit i-am urît pre dânşii“ (Ps. 138,20.21)? Trebuie să ştim însă; că nici nu sunt zise din partea iui David toate ceie.ce sunt in.psalmii lui. Iată de pildă ce spune însuşi e l: Sălăşlui tu–m-am cu sălaşele lui Chidar-* şi „La rîul Babilonului, acolo am şăzut Şi a m ’ plâns” (Ibid. 119, 5. 136, 1), deşi el n’a văzut nici Babilonul şi nici sălaşele lui Chidar. Dealtmintrelea astăzi ni se cere şi o mai mare filosofle. De aceia când ucenicii-cereau ca să se pogoare foc din ceriu, ca pe timpul lui Ilje, „Nu Ş t i ţ i li zice Christos — „al cărui Duh sunteţi voi“.(Lucâ 9, 55). Pe atunci li se poronceâ de a urî nu numai necucerniciea, ci şi pre cei necucernici, ca nu cumva prieteniea cu dânşii să devină cauză de nelegiuire pentru credincioşi. De aceia îi depărtâ pre dânşii şi de rudenii, şi de contactul cu necredincioşii, şi, în fine, îi îngrădea din toate părţile. Dară acum când ne-a adus la o mai înallă fîlosofie, şi ne-a făcut mai presus de o asemenea vătămare, ni poronceşte de a ne apropieâ de cei necredincioşi şi de a-i chemă la noi, fiindcă dela dânşii nu ni poate veni vree-vătămare, ci dela noi mai ales aceia vor aveâ folos. «Deci ce? zici tu; oare nu trebuie a urî pe cei necucernici» ? Nu a urî, ci a milui. Dacă tu îl vei urî, cum vei puteâ întoarce cu uşurinţă pe cel rătăcit? Cum te vei rugă pentru cel necredincios? Cum că trebuie a ne rugă şi pentru necredincioşi, ascultă 4 60 OMILIA XXXIII ce spune Pavel: „Rogu-te mai înnainte de toate să faceţi ru găciuni, cereri, făgăduinţe, m ulţăm iri pentru toţi oamenii “ — şi cum că nu toţi erau credincioşi, aceasta nu are nevoie de dovada; şi mai . / .„Pcniru rp a m ţi-,Şi pentru toţi cari suni. în dregători” — «ym că.aceşUia erau necucernici şt nelegiuiţi^ iarăşi nu mai încape vorbă: dară. mai departe pune şi cauza rugăciunei, zicând: „Că acesta este lu cru bun şi prim it înnaintea lui Dumnezeu M ântuîtorîul nostru,’ care voieşte ca toţi oam enii să se m ântuiească, şi să vină la cunoştinţa adevărului “ (L Timoth. 2, 1—4). De aceia chiar ’de s’ar găsî^Fed femeie necredincioasă vieţuind împreună cu’ un crfeţffnciOs, să nu se dcsfacă. căsătoriea,. căci ce poate fi măi apropieat şi mai familiar bărbatului ca femeia? „Că vor fi, zice, doi un tru p “ {Făoer. 2, -24), din care cauză mare este şi tandreţa lor unul cătră şiltul, şi fierbinte pofta şi dagostea lor reciprocă. Dară dacă ar trebui să urîm pe necucernici şi nelegiuiţi, apoi cu trecerea timpului vom urî şi pre cei păcătoşi, şi tot păşind înainte pe această cale vom ajunge ă ne despărţi şi de cci mai mulţi din fraţi, sau mai bine zicând, de toţi.: .Că nu este, iubiţilor, nu este nimeni fără de păcat T)acă” aTnlrebui să urîm pe vrăjmaşii lui Dumnezeu, apoi trebuie a uri nu numai pre cei necucerhici, ci şi pre cei p ă că to şi,şi astfeliu vom deveni, mai răi decât fearăle cele sălbatece, respingând pe toţi, şi îngâmfând u-ne în prostiea noastră ca şi Fariseul cel din evanghelie. Nu aşâ însă ni-a poroncit Pavel, însă cum? „Sfătuiţi pre cei fără de rânduieală, m ângâeaţi pre cei puţini la suflet, sprijiniţi pre cei neputincioşi, fiţi îndelung răbdători spre to ţi“ (I. Thesal. 5,’ 14). «Dară, zici tu, ce însamnă când tot el spune: „Iară de nu ascu ltă cineva de cuvântul nostru prin epistolă, pre acela să-l însăm naţi“ ‘) (II. Thesal. 3, 14)? Acestea însă sunt spuse mai mult ’) IVotâ. A se vedea Nota din omilia a V-a în Comentariile epistoliei a II cătră Thesaloniceni, pag. 334, unde se arată eroarea din acest pasaj, în ediţiunea noastră de Buzău. OMILIA XXXIII 4 6 1 pentru fraţi, şi încă nu cum s’ar întâmplă, ci şi aici cu blăndeţă. Dară tu nu tăeâ cele ce urmează după aceste cuvinte, ci le adaoge aici. In adevăr, că după ce apostoli}! a zis: jfŞi să nu v ă însoţiţi ou et* a adaos imedieat: „şi să nu-i socotiţi ea pre ufi v răjm aş, ci să-I învăţaţi ea pe un frate* (ib R vers. iii). Ai văzut că apostolul n-a poroncit de a urî pe om, ci lucrul lui cel rău şi netrebnic? Căci lucrul diavolului este de a ne dezbină între noi, şi de aceia mult ’ş-a bătut capul de a nimici dragostea dintre oameni, ca astfeliu să taie orice cale de îndreptare, şi pe acela de pildă să-l ţină în rătăcire, iară pe tine sa te ţină în desgust faţă de el, şi astfeliu să se îngrădească din toate părţile orice drum spre mântuire a aceluia. i>ând şi doctorul urăşte pe cel bolnav, şi fuge de el, iară cel bolnav dispreţueşte pe doctor, apoi atunci când se va ridică din pat cel bolnav, dacă nici jicârta nu cheamă ia sine pe acela, şi nici acela nu se duce îa acesta? De ce spune-mi. îl dispreţueşti şi fugi de el? Că este necucernic? Apoi tocmai de aceasta trebuie a te aprdpieă şi a-i vindecă, ca astfeliu să ridici pre cel ce se găsea bolnav. Dară dacă poate are o boală care nu se poate vindecă, tu cu toate acestea fă din parte-ţi ceia ce ţi s’a poroncit să faci, fiindcă şi Iuda erâ bolnav de o boaiă nevindecabilă, şi totuşi Dumnezeu n’a încetai de a-b îngriji. Deci, nicj tu să nu încetezi de a £e îngriji 4b ei. Obiar dacă poate ai încercai multe, şi totuşi n’ai putut să-l izbăveşti de necucernicie, şi să primeşti plata celui izbăvit, totuşi îl vei pregăti pe acela de a~ţi admiră blândeţa ta, şi atunci întreaga ta slavă va trece deadreptul la Dumnezeu. Chiar dacă ai face minimi, chiar de ai învjeâ morţii, sau orice de acest feliu, totuşi nici odată nu te vor admiră atât de mult Elinii, ca atunci când te vor vedeâ blând, liniştit şi purtându-te cu dulceaţă cătră dânşii. Nu mică este această virtute, fiindcă mulţi se vor izbăvi cu desăvârşire de răle. Nimic nu poate să atragă atât de mult ca dragostea. Pentru acelea—Vorbesc de semne şi minuni—de multeori te vor şi invidieâ, pe când pentru dragoste te vor admiră şi iubi, însă iubindu te de sigur că în trecerea timpului vor iubi şi adevărul. Dară dacă nu de îndată devine credincios, tu nu te minună, nici te grăbi, nici nu cere toate deodată, ci lasă-1 până ce te va lăudă, până ce te va iubi, şi în trecerea timpului 4 6 2 OMILIA XXXIII va ajunge şi la aceasta. Şi ca să afli cât de înseninat este acest fapt, ascultă pe Pavel cum se justifica înaintea unui judecătoriu necredincios: „Mă SOCOteSC pre mine, zice, fericit a fi, vrând să respunz înaintea ta astăzi“ (Fapte 26, 2). Dară acestea le spunea/ el nu pentri.i 9.-i linguşi,—să nu fie una ca aceasta— ci’ voind ca ‘ 11;! ul«.adeî.a sa sa câştige pe acel judecâtOî’îu necredincfeiS-.Şidintr’o parre Fa câştigat, el care până acum erâ considerat câ acuzat, şi biruinţa o mărturiseşte cu glas mare, cel prins în cursă, zicând în auzul tuturor celor de faţă: „Intru puţin mă pleci (măconvingi) a mă face creştin“ . Dară PaveLce i-a respuns? încă mai mult a întins mreja (cursa) zicându-i: „A şi pofti deia Dumnezeu şi întru puţin şi întru mult, nu numai tu, ci şi toţi cei ce mă, aud pre mine astăzi, să se facă într’acest feliu, precum şi eu sunt. afară de legăturii® acestea”, (ibid. vers. 28. 29) Dară ce spui Pavele? „Fără legături“ ? Şiceeuraj vei mai aveâ la urmă, dacă tu te ruşinezi şi fugi de legături, şi încă în faţa unui public atât de numeros? Oare nu pretutindeni în epistolele tale te mândreşti pentru aceste legături, şi te numeşti „legatul lui Christos iară lanţul acela.ni-1 porţi în toate părţile ca pe o diademă împărătească? Deci, ce s’a întâmplat acum că. te aperi de acele legături? «Nu eu mă apăr de dânsele, zice, căci nici nu sunt ele atât de încăpătoare, spre a primi lauda mea; însă ani aflat dela stăpânul-meu că nu e bine de a pune petec nou pe haină veche !); şi de aceia am spus aşâ. Căci până acum ii defaimă credinţa noastră creştină, şi stau cu duşmănie contra crucei, aşâ că dacă aşi mai spune şi de legături, apoi de sigur că ura lor ar deveni şi mai mare. A fi legat lor li se pare a fi un fapt ruşinos, fiindcă n’au gustat încă din slava noastră. Deci se cuvine de a fi cătră dânşii cu îngăduinţă, şi când ii se vor învăţa a filosofâ, atunci de sigur că vor şti şi frumuseţa acestui fer, cum şi mândriea ce o avem noi din cauza legăturilor». Când el vorbeşte cătră alţii de legături, apoi atunci numeşte acest fapt char zicând: „Că voauă vi s’a dăruit pentru Chris- ‘) Notă. A. se vedeâ Cap. 9, 16, din Matheiu. OMILIA XXXIII 4 6 3 tos, nu numai a crede întru el, ci şi a pătim i pentru dânsul“ (Fiiipp. 1, 29). Atunci lucrul plăcut erâ, ca cei ce auzeau vorbindu-se de cruce, să nu se ruşineze, şi de aceia el păşeşte cu timpul în dezvălirea tainelor. Nici în palatul împărătesc când introducem pe cineva, nu silim pre ce! introdus de a vedeâ cele dinăuntru urni nainle de a privi vestibulul • sau ‘.intrare» în palat., căci numai aşâ când se va vedeâ înăuntru, şi va. privi, cele deacolo i se vor părea minunate. Deci, aşâ dojănim noi pe fiii Elinilor: cu îngăduinţă, cu dragoste, căci dragostea este un mare dascal, în stare rie a întoarce pe cinevâ din rătăcire, de a-i preface vieaţa, de a-1 conduce spre filosofie, şi din peatra a-1 tace om. Şi de voeşti să afli puterea dragostei, apoi adă-mi aici un bărbat fricos şi spărios, şi temându-se’ până şi de umbra, lui, sau unul ne’nfrânat şi iute la mânie, mai mult fearâ decât om, desfrânat şi neruşinat, şi, în fine, având cu sine -ioată răutatea, şi predă-1 în mânile dragostei, întrodu-i, zic în gimnastica ei, şi iute .-vei . vede&~pe-acel fricos- -şi ne’ndrăzaeţ—devenind ,bărbătoş, mare de suflet, şi cu uşurinţă îndrăznind spre toate. Şi ceia ce este minunat, că acestea se petrec nu doară schimbând u-se sau pre făcând u -se n atu ra lui, ci dragostea îşi arată puterea chiar în acel suflet timid, şi se petrece acelaşi lucru, ca şi cum cinevâ ar face o sabie de plumb ca să tae ca şi una de fer, fără însă a o face de fer, ci rămânând în natura ei de plumb. Gândeşte-te bine: lacob de pildă erâ fără viclenie, stând in casă fără nici-o grijă şi fără primejdie, vieţuind in linişte şi libertate, întocmai caşi o fecioară în salonul casei părinteşti;—aşâ şi ei, zic, şezând înăuntru casei, erâ silit, de a sta fără treabă timpul cel mai îndelungat, fiind scutit de târg şi de cele ale târgului, căci în tot timpul el se găsâ în pace şi linişte adâncă. Dară ce? Iată că deodată acest om neprefăcut, fiindcă fa aprins flacăra dragostei atât de mult, el care şedeâ într’una în casă, priveşte-1 zic, cum dragostea l’a făcut stăruitoriu şi iubitoriu de muncă. Acestea nu sunt zise de mine, ci ascultă chiar pe acest patriarh ce spune. Acuzând pe socrul său el îi ziceâ: „De douăzeci de ani de când sunt cu tine” (Facer. 31, 38). Şi ciim ai petrecut acei două zeci de ani? „Ziua m ă ardeâ căldura, iară noaptea sufeream 464 OMILIA. XXXIII gerul, zice, şi som nul se depărta dela ochii m ei:i (Ibid. vers. 40). Acestea le spunea acei bărbat fără vicleşug, care şedea în casă şi trăia o vieaţâ liniştită. Cum că el erâ şi fricos, aceasta se vede de acolo, că numai cât, se gândea de a da ochi cu fratele săţ? Isav, şi eş nuavu ;le frkik Dara upai„priveşte cum acest fricos ■fiind biuyâuii do dragoste, a Uerv’eiiu mai îndrăzneţ -decât lent Căci punându-se pe sine înaintea tuturor ca un parapet, erâ gata de a se asvârll el cel întâi contra acelui sălbatec, care mugea de răzbunare, dupre cum credeâ el, şi’ în propriul său trup îşi pusese siguranţa celor două femei ale sale; şi de care mai înainte se temea chiar de a-1 vedea, acum doreâ de a da piept cu el,— căci mai puternica era dragostea femeilor lui, decât această frică. Ai -văzut cum-fund fricos, a devenit fără de veste îndrăzneţ, nu că,doa^ă i s’a schimbat natura, Cî fiind stăpânit de dragoste? Cum că şi după aceasta a .fost fricos, se-^poate ‘vedea din schimbarea locuinţei lui din loc îu loc- . * . Insă nimeni să nu creadă că cele vorbite sunt o învinovăţire adusă acestui drept, căci nu a fi fricos este vinovăţie, de vreme ce aceasta este a naturei, ci de â face din cauza fricei lucruri de acelea ce nu trebuiesc făcute. Este cu putinţă de a fi cinevâ fricos dela natură, şi a fi bărbatos prin evlaviea ce oare. Dară ce oarda făcut Moisi ? -i3are’ nu lenaâHdu-se de un Egiptean a fugit, şi-a pribegit dincslo-de- hotaicÎD ţărei? Şi totuşi acest fugartu, care nici măcar, au putuse suferi ameninţarea unui bărbat, fiindcă gustase din,mierea dragostei, se grăbea, de a. se- pierde””împreună, cu cer iubiţi de dânsul, deşi nimeni nu-i silea la aceasta, dupre cum singur zice: „De li vei ierta lor păcatul, zice, iară de nu, şterg e-m ă şi pre m ine din cartea ta, care O ai scris”‘ (Exod. 32, 31). Cum că dragostea face blând pe cel îndrăzneţ şi înţelept pe cel desfrânat, nu mai este nevoe de nici un exemplu, fiindcă tuturor este cunoscut. De ar fi cinevâ mai sălbatec decât orice feară, totuşi prin dragoste devine mai blând ca o oae. Cine erâ mai sălbatec şi mai smintit decât Saul? Şi cu toate acestea când fiica lui a slobozit pe duşman, el nici un cuvânt aspru nu i-a spus. Şi cel ce ucisese pre toţi preoţii pentru Da vid, văzând pe fiica sa scăpându-1, nici un cuvânt nu i-a spus, mai ales că se petrecuse OMILIA X X X IV 465 o înşelăciune atât de mare ‘); şi aceasta fiindcă el (Saul) erâ stăpânit de cel mai puternic frâu al dragostei. Dragostea ştie -a face pe om înţelept, dupre cum îl face şi blând. Dacă cinevâ îşi iubeşte femeia, dupre cum trebuie, a o iubi, apoi chiar de’ ar ft cât de eonrupt, totuşi pentru dragostea ei nn vu dori de a vedeâ pe o alfa. „:Ţare este « a moartea dragostea^ (Cânt. Cânt. 8, 6) zice înţeleptul, astfeliu că a fl desfrânat de nicăieri nu vine, fără numai din a nu iubi. Deci, fiindcă dragostea este creatoare a orice faptă bună, de aceia să o înfiltrăm cu toată exactitatea în sufletele noastre, ca să ni aducă multe bunuri şi veşnic să avem rodul ei îmbelşugat, veşnîc înverzit şi nici-odată vestejit. Astfeliu ne vom puteâ învrednici şi de bunătăţile cele veşnice. Cărora fie ane învrednici cu toţii, prin charul şi filantropiea Domnului nostru Iisus Christaş, -căruia împreună cu Tatăl şi cu Sf. Duh se cade slava în veci. Amin. OMILIA XXXIV „Şi ori prorociile de vor lipsi, ori limbile de vor încetâ, ori cunoştinţa de se va strică.“ (Cap. 13, 8). Arătând însămnătatea dragostei, din aceia că şi charurile ca şi succesele vieţei au nevoie de dânsa, din rnşirarea tuturor virtuţilor isvorâte din ea, şi că tot dânsa devine un motiv de cea mai exactă filosofie, aici arată valoarea ei şi din alt punct de vedere. Iară aceasta o face voind a convinge şi pe cei ce se păreau câsunt înjosiţi, dându-li să înţeleagă, că dacă au dragostea cu dânşii, apoi au şi capitalul sau principalul semnelor, şi cu nimic nu vor fi mai pre jos de cei ce au charuri, ba încă cu mult mai pre sus de aceia; iară pe cei ce aveau charuri mari şi se ingâmfau de aceasta, se încearcă a-i umili, arătându-li că nu au nimic dacă nu au dragostea. Şi cu Chipul acesta urmau a se iubi ‘) Notă. A se vedea Capit. 18—23 din Cartea I a împăraţilor. 16038 30 4 6 6 OMILIA X X X IV anii pre alţii, nimicindu-se zavistea şi uşurătatea lor, iară iubind’u-se intr’una, ii desrădăcinau cu totul aceste patimi. „Că dragostea, zice, nu pizmueşte, nu se sem eţeşte’4. Aşâ că de pretutindeni îi împresură ca cu un zidu nesurpat, şi cu o concordie strânsă bine, care nimicea toate patimile, şi de aici apoi clevineâ şi mai •’puternica,. De- aceia. a şi pus in mişcare mii de raţionamente, ca.re puteau sa ii ruângâe tnsteţâ. lor. «Căci, zice, acelaşi duh, şi că dă spre folos; că împarte precum voieşte,, şi că împarte din dragoste, iară nu din datorie. Deci, chiar de ai primi puţin, totuşi contribui în trup deopotrivă cu celelalte mădulări, şi astfeliu te bucuri de mare cinste. Şi cel ce are charuri mai mari, are nevoie de tine cel mic, şi că, în fine, charul cel mai mare şi calea cea mai înaltă este dragostea». Âcestea le ziceâ, legându-i cu îndoită putere unii de alţii; pe deoparte să nu creadă că sunt mai pre jos dacă âu dragostea, iară pe de alta ca cei ce aleargă după dânsa şi o preferă înaintea altora, nmiio omenesc nu mai sufăr, fiindcă au cu dânşii rădăcina tuturor charuriîor, şi că nici nu pot a se certă între dânşii chiar de n’ar aveâ nici un char. Căci cel stăpânit odată de dragoste, este scutii de orice iubire de ceartă. De aceia arătându-li câte bunuri vor aveâ dela dragoste, a descris roadele dragostei, iară prin laudele aduse ei, a înfrânat patimile acelora, fiindcă flecare din vorbele spuse, erâ ca o doftorie îndeajuns de puternică spre a le vindecă ranele lor. Pentru aceia ziceâ: „D ragostea îndelung rabdă“, adresându-se aici cătră cei ce se certau între dânşii. „D ragostea se m iiestiv eşte, zicând acestea contra celor făţarnici şi dezbinaţi. „Nil p i z m u e ş t e cătră cei ce zulipsau sau invidieau pre cei mai superiori lor. „Nu se sem eţeşte1′, adresându-se celor ce se separau de ceilalţi. „Nu Se tru feşte“, zise contra celor ce se îngâmfau de dânşii. „Nu se p oartă cu necu viinţă”, vorbe adresate ce-, lor ce credeau că nu sunt datori de a fi cu îngăduinţă faţă de alţii. „Nu Caută ale sa le “, către cei ce priveau de sus pe ceilalţi- „Nu se în tărită; nu gândeşte ră u l“, cătră cei batjocoriţi şi necinstiţi de alţii. „Nu se bu cu ră de nedreptate, ci se bucură de OM ILIA X X X IV 4 67 ad evăr”, adresându-se iarăşi cătră cei pizmătăreţi. „Toate le s u f e r e vorbe adresate deadreptul cătră cei pizmuiţi. „Toate le năd ăjdu eşte”, câtră cei descurajaţi. ‘ „Toate le rabdă, dragostea nici-odinioără, nu eade“» cătră cei ce cu uşurinţă s’au dezb.nat de ceilalţi. Deci, fiindcă di u loate părţile o a arătat mare şi încă prin exageraţie, la urmă iarăşi face acelaşi lucru, din alt punct de vedere cu mult mai nrnre, zicând aşâ: „Şi ori prorocii le de vor lipsi, ori limbile de vo r încetă”. Dacă aceste charuri s’au fost acordat pentru întărirea credinţei, apoi când credinţa va fi împrăştieată pretutindeni, negreşit că întrebuinţarea acestor charuri va fi de prisos. Insă a se iubi unii pe alţii nu va încetă niciodată, ci încă şi mai mult va creşte, ~şi aici şi în – viitor, şi mai cu samă în viitor decât acum. Aici de sigur că sunt multe care slăbesc dragostea, ca de pildă banii, lucrurile, patimile trupului, boalele sufletului, etc. acolo însă nimic din acestea. Dară dacă vor lipsi prorociile, ori limbile de vor ■ încetă, nu e nimic de mirare; pe când a se strică cunoştinţa, aceasta este cu adevărat ceia ce provoacă nedomerirea, fiindcă şi aceasta a adăogat, zicând: „ori cunoştinţa de se v a strica”. Deci, ce? Vom vieţui alunei în Recunoştinţă? Să nu fie una ca aceasta, căci atunci mai cu samă se va întinde cunoştinţa precum.trebuie^dupre cum şi zice mai departe; ‘ „iară atunci voiu cunoşte precum şi cunoscut sunt”. De aceia ca să nu-ţi închipui că zicând „ori cunoştinţa de se v a strică”, ei a lăsat să se înţeleagă că’ şi cunoştinţa se va desfiinţa odată cu prorociile şi cu limbile, apoi n’a tăcut, ci a adaos şi modul aesfiinţărei sau stricărei ei, zicând imedieat: „Pentru că din parte cunoaştem şi din .parte prorocim . Iară când v a veni cea desăvârşit, atunci cea din parte se v a Strică” (Vers. 9. 10). Prin urmare nu cunoştinţa se va strică, ci cea din parte va încetă de a mai fi cunoştinţă, fiindcă atunci nu-numai acestea le vom cunoaşte, ci încă şi mai multe. Şi pentru ca ceia ce zic să o pot arătâ şi mai lămurit, mă voiu sluji de câteva exemple: Noi de pildă ştim că Dumnezeu este pretutindeni, însă cum şi în ce feiiu, nu ştim; ştim dea- 4 6 8 OMILIA. X X X IV sernenea că toate fiinţile le-a făcut din ceia ce nu erau, adecă din nimic, însă modul nu-i cunoaştem; ştim deasemenea că s’a născut din fecioară, însă cum, nu ştim. Atunci însă vom şti cevâ mai mult şi mai lămurit despre acestea. Mal departe ârâiA şi-distanţa câtă -este, şi că nu puţin ui lipseşti;.. zicând: -Când eraui rjprunp, c a un prunc grâeâm , ca un prunc cugetăm , ca un prunc gândeam ; iară dacă m ‘am făcu t bărbat, am lepădat cele p ru nceştl“ (Vers. 11). Dară şi prin celălalt exemplu acelaşi lucru îl învederează, zicând: „Că vedem acum ca prin oglindă* — şi fiindcă a pus de faţă Oglinda cea văzută oarecum, a adaos: „în g âcitu ră (enigtaă)*, arătând în mod exagerat că cunoştinţa de faţă este foarte mărginită. „Iară atunci faţă că tră fa ţă “, nu ca cum Dumnezeu ar aveâ faţă, ci întrebuinţară această expresiune spre a spune mai învederat şi mai lămurii. Ai văzut cum noi cunoaştem acestea prin înaintare-; adecă prin creşterea trupească şi duhovnicească? „Acum, zice, CUIIOSC din parte, iară atunci voiu cunoaşte, precum- şi cunoscut su nt”. Ai văzut cum îndoit li-a smuls din sufletul lor trufiea? Li-a dat a înţelege că cunoştinţa lor este din parte, şi că ’ cbiâr nici pfe această cunoştinţă ciuntită nu o au desla sine. «Nu eu 1’atti’ cunoscut pe dânsul, zice, ci el m’a cunoscut pe mine. Dupre cum deci ei mai întâi m’a cunoscut acum, şi el mi-a trecut înainte, aşâ şi eu atunci voiu alergă după el mai mult decât acum. Căci cel ce şade în întuneric, întru cât nu vede soarele, nu el aleargă după frumuseţa razelor soarelui, ci ea (raza) se arată pe sine în timp ce străluceşte; dară când va primi lumina ei, atunci, în fine, şi el va alungă lumina». Aceasta va să zică expresiunea „precum şi cunoscut su n t“, nu că doară noi îl vom şti, dupre cum el ne ştie pre noi, ci dupre cum el ni-a trecut înainte acum, aşâ şi noi ne vom ţinea lipiţi de dânsul atunceâ, şi multe din cele ce nu ştim acum, vom şti atuncea, şi ne vom bucură de acea fericită convieţuire cu dânsul şi de acea filosofie. Că dacă Pavel cel ce ştieâ atâtea şi încă erâ prunc, apoi cugetă cât de mari sunt acele lucruri. Dacă acestea se văd acum ca OMILIA X X X IV 4 6 9 prin oglindă în găcitură (enigmă), apoi de aici poţi înţelege iarăşi ce feliu este faţa lui. Insă. ca să-ţi deschid puţin _ vălul spre a vedeâ această deosebire, şi să las oarecum a pătrunde în sufleţiţi tău o ra,sâ,cât.de,întunecată a acestei idei, apoi adă-ţi aminte ae cele din legea, veche, spre a vedeâ cât de iinî)!t# olţ’ăiuqit acum eter-sl. Căci şi acelea dinaintea charuîui erau ari şi se a^ătaU minunate, însă ascultă ce spune despre ele Pa vei, după char: „Că nici s’a slăvit ceia ce erâ slăvit într ’această parte, pentru slava cea co v ârşito are11 (II. Cor. 3, 10). Şi pentru ca ceia ce spun să fie şi mai lămurit, apoi vom aduce vorba despre una din ierurghiile ce se săvârşau şi pe atunci, şi astfeliu vei vedeâ câtă deosebire este- între atunci şi acum. Şi de voeşti, apoi să aducem la mijloc pascha, şi acea veche, şi aceasta de acum, şi atunci vei cunoaşte covârşirea paschei de acum. Săvârşau Judeii, iubiţilor, săvârşeau zic, pascha în aşâ feliu, ca cum priveau în oglindă, şi in gâcitură (enigmă), în timp ce tainele cele negrăite ce se „între vedeau în acea paschă, nici prin minte nu li treceau, şi nici cine erâ acela de care glăsueau mai dinainte acele taine, ci ii vedeau înaintea ochilor numai mielul sacrificat, şi sângele lui, şi uşile unse cu sânge. Dară cum că Fiul lui Dumnezeu va fi jărtfit, că va eliberă lumea?- întreagă de păcat, şi că va da din sângele acesta, ca să guste şi Elinii şi barbarii, că cerul îl va deschide tutu ror, şi cele de acolo le va pune înaintea neamului omenesc, şi că luând trup însângerai 0 va ridică mai presus de ceriu şi de ceriul ceriului, şi mai presus ue îngeri, de arhangheli, şi de toate puterile cereşti, şi că va şedeâ pe însuşi tronul împărătesc deadreapta Tatălui, strălucind întru slavă negrăită, — acestea nimeni dintre dânşii, şi nici dintre ceilalţi oameni, nici nu le-au ştiut mai dinainte, şi nici prin minte li-a trecut vre-odată. Dară ce zic acei cari toate le cutează? Că expresiunea „acum cunosc din p arte“ este zisă pentru iconomiile lui Dumnezeu, şi nu pentru Dumnezeu; şi că cunoştinţă de Dumnezeu omul o are în perfecţiune. Dară atunci cum de se numeşte pre sine prunc ? Cum de vede ca prin oglindă, cum în gâcitură (enigmă) dacă are totalul cunoştinţei? De ce el ca cevâ extraordinar atribuie cunoştinţa Duhului, şi nicidecum vre-unei alte pu­ 470 teri a creaţiunei, zicând: „Cine ştie cele ale omului, afară de duhul omului, care este întru dânsul? A şâ şi ale lui Dumnezeu nimeni nu le ştie, afară de Duhul lui Dum nezeu“. Asemenea şi Christos spune ca cunoştinţa este numai a iui Dumnezeu, zicând aşâ: ‘.Nn doară ea p re T atăl i-a văzut, cinevâ, fără num ai ceia ce este deia Dumnezeu, aceia a v ăzut pre T a tă l“ (Ioan 6, 46), numind vederea iui Dumnezeu cunoştinţă lămurită şî desăvârşită. Deci, cum cel ce ştie esenţa, nu va şti şi iconomiile ? — fiindcă cunoştinţa esenţei Iui este mai mare decât iconomiile-lui. «Aşâ dară, zici tu, nu ştim pre Dumnezeu»? Să nu fie una ca aceasta; dară cumcă Dumnezeu este, noi ştim; care însă este esenţa lui, aceasta n’o ştim de loc. Şi ca să cunoşti că expresiunea: „acum cunosc din p arte“ nu este zisă pentru iconomiile lui, ascultă şi -cele ce urmează — eăei’a adaos: „iară atunci voiu cunoaşte, precum şi cunoscut su n t“. Dară nu de iconomiile lui este cunoscut, ci de Dumnezeu. Deci-nimeni să nu-şi închipue că o asemenea credinţă este o simplă abatere, sau o simplă călcare de lege, ci este şi îndoită, şi întreită, şi împătrită. Fiindcă nu numai această absurditate au cu dânşii, adecă că se îngâmfă a şti totul, ceia ce este numai a Duhului iui Dumnezeu, şi a unuia născutului său Fiu, dară că şi Pavel neputând ca să afle această parte a cunoştinţei, decât numai prin descoperire de sus, iată că aceştiia spun ca aanşii prin raţionamentele lor au înţeles totul, şi nu pot a ni arătă nicăiri în scriptură vorbindu-se de acestea. Dară noi lăsând la o parte nebuniea lor, să ne întoarcem privirea iarăşi ia dragostea despre care ain vorbit mai sus. Apostolul nu s’a mulţămit numai cu cele spuse mai ’nainte, ci a adaos, zicând: „Şi acum ră ­ m âne credinţa, nădejdea, dragostea, aceste trei ; iară mai m ăre decât acestea este dragostea “ (Vers. 13). Credinţa şi nădejdea, de ’ndată ce s’au îndeplinit bunurile crezute şi nădăjduite, încetează de a mai fi credinţă şi nădejde, ceia ce şi Pavel învederând, ziceâ: „Nădejdea care se vede, nu este nădejde, că ceia ce vede cinevâ pentru ce şi-o nădăjdueşte “ OMILIA. X X X IV 471 (Rom. 8,24)? şi iarăşi: „Iară credinţa este adeverire a celor nădăjduite, dovedire a lu crurilor celor nevăzute” (Ebr. 11, 1). Aşâ că arătându-se toate cele crezute şi” nădăjduite, amândouă acestea încetează., în timp ce dragostea atunci mai cu samă se înalţă şi devine mai înferbântată. Aici deci se aduce o aită iâuda dragbstei: el nu se muiţăîneşte cu cele dc «iai ’nainte, ci ambiţionează de a mai găsi încă cevâ. In adevăr’ gândeşte-te bine : a zis că dragostea este un mare char, şi calea tuturor charuiilor în gradul cel mai înalt; a zis că fără dragoste cu nimic nu folosesc celelalte charuri; i-a descris icoana ei prin multe exemple; dară aici voeşte iarăşi- a o ridică şi din aită parte, şi a o arăta mare şi prin faptul că ea române. Pentru care şi ziceâ: „Şi acum rem âne credinţa, nădejdea, dragostea, aceste tre i; iară m ăi m ăre decât acestea este d ragostea4′. Şi cum este mai mare dragostea? Fiindcă trece dincolo, fiindcă remâne în veci. Deci, dacă atât de mare este puterea dragostei, apoi cu mare dreptate adaoge, apostolul zicând: „U rm aţi dragostea *) Aşâ dară avem nevoe de a alunga dragostea, adecă de a-i urmâ cir grabă; avem nevoi de a alergă pe un drum anevoios după dânsa, căci dealtmintrelea zboară dela noi, şi atâtea pedici întâmpinăm pe drumul care merge la dânsa, De aceia ni se. cere multă iuţală spre a o puteâ prinde. Ceia ce întrevăzând şi Pavel n’a zis: «mergeţi în urma dragostei» ci „alergați pentru dragoste” 2), aţiţindu-ne şi aprinzându-ne spre cucerirea ei.

 

Reclame
Acest articol a fost publicat în Lectura zilnica a unui crestin. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la SFÂNTUL IGNATIE BRIANCIANINOV – Citirea cărţilor Părinţilor e maica şi împărăteasa tuturor virtuţilor

  1. Pingback: Lectura zilnica a unui crestin | Invataturile Sfintilor Parinti despre inselarile contemporane

  2. maria zice:

    SF IGNATIE BRIANCIANINOV

    Despre citirea Sfinţilor Părinţi

    Tovărăşiile şi societatea au o mare înrîurire asupra omului. Tovărăşia şi apropierea unui învăţat aduce multă ştiinţă, a unui poet multe gînduri şi simţiri înalte, a unui călător multe cunoştinţe despre ţările străine, despre obiceiurile şi datinile altor popoare. E limpede: tovărăşia şi apropierea Sfinţilor aduc sfinţenie. Cu cel cuvios, cuvios vei fi, şi cu bărbatul nevinovat, nevinovat vei fi, şi cu cel ales, ales vei fi (Psalmi 17, 28, 29).

    Fă cunoştinţă cu Sfinţii încă de pe acum din vremea vieţii pămînteşti, pe care Scriptura nici măcar nu o numeşte viaţă, ci pribegie. Vrei ca în cer să te numeri în obştea lor, vrei să fii părtaş al fericirii lor? Fă-te părtaş al lor încă de pe acum. Cînd vei ieşi din casa trupului, te vor primi la ei ca pe un cunoscut, ca pe un prieten (Luca 16, 9). Nu este prietenie mai apropiată, nu este legătură mai strînsă decît legătura unirii în cuget, a unirii în simţiri, a unirii în ţeluri (1 Corinteni 1, 10). Însuşeşte-ţi gîndirea şi duhul Sfinţilor Părinţi prin citirea scrierilor lor. Sfinţii Părinţi au atins ţelul: mîntuirea. Şi tu vei atinge acest ţel prin mersul firesc al lucrurilor. Fiind într-un cuget şi într-un suflet cu Sfinţii Părinţi, te vei mîntui.

    Cerul i-a primit pe Sfinţii Părinţii în fericitele sale sînuri. Prin acest fapt, el a dat mărturie că gîndurile, simţirile şi faptele Sfinţilor Părinţi îi sînt plăcute. Sfinţii Părinţi şi-au zugrăvit gîndurile, inima şi lucrarea în scrierile lor. Asta înseamnă că scrierile Părinţilor sînt călăuză nerătăcită către cer, mărturisită de cerul însuşi. Toate scrierile Sfinţilor Părinţi sînt alcătuite sub insuflarea sau înrîurirea Sfîntului Duh. Minunată este conglăsuirea lor, minunată este ungerea lor de sus! Cel care se călăuzeşte după ele are drept călăuză, fără îndoială Duhul Sfînt.

    Toate apele pămîntului se revarsă în ocean şi poate că oceanul este izvorul tuturor apelor pămîntului. Toate scrierile Părinţilor se reunesc în Evanghelie, toate amintesc de ea, ca să ne înveţe a împlini întocmai poruncile Domnului nostru Iisus Hristos; izvorul şi sfîrşitul lor, al tuturor, e Sfînta Evanghelie.

    Sfinţii Părinţi ne învaţă cum să ne apropiem de Evanghelie, cum s-o citim, cum să o înţelegem aşa cum trebuie, ce ajută şi ce împiedică înţelegerea ei şi ca atare, la început, citeşte mai mult scrierile Sfinţilor Părinţi; iar după ce acestea te vor învăţa cum să citeşti Evanghelia, citeşte cu precădere Evanghelia. Să nu socoţi că-ţi e de ajuns numai citirea Evangheliei, fără citirea Sfinţilor Părinţi! Acesta e un gînd trufaş, primejdios. Mai bine să te aducă la Evanghelie Sfinţii Părinţi ca pe un fiu iubit, ce a fost pregătit pentru aceasta prin scrierile lor.

    Mulţi, toţi care i-au lepădat nebuneşte şi cu trufie pe Sfinţii Părinţi, care s-au apropiat nemijlocit, cu îndrăzneală oarbă, cu minte şi inimă necurate de Evanghelie, au căzut în rătăcire pierzătoare. Pe aceştia i-a lepădat Evanghelia: ea îi îngăduie la sine numai pe cei smeriţi.

    Citirea cărţilor Părinţilor e maica şi împărăteasa tuturor virtuţilor. Din citirea cărţilor Părinţilor deprindem adevărata înţelegere a Sfintei Scripturi, credinţa dreaptă, vieţuirea după îndreptarul poruncilor evanghelice, adînca cinstire pe care se cuvine să o avem faţă de ele: într-un cuvînt, mîntuirea şi desăvîrşirea creştină.

    După ce povăţuitorii duhovniceşti s-au împuţinat, citirea scrierilor Părinţilor a devenit călăuza de căpetenie pentru cei ce doresc să se mîntuiască şi chiar să atingă desăvîrşirea creştină. Cărţile Sfinţilor Părinţi, aşa cum spune unul dintre ei, asemenea sînt unei oglinzi: privind în ele cu luare aminte şi ades, sufletul poate să-şi vadă toate neajunsurile. Iarăşi: aceste cărţi sînt asemenea unui loc plin de leacuri; în el, sufletul poate să afle doctoria mîntuitoare pentru fiecare dintre bolile sale.

    Grăit-a Sfîntul Epifanie al Ciprului:
    „Şi singură vederea cărţilor creştineşti mai pregetători spre păcat ne face pe noi şi către dreptate ne îndeamnă să ne ridicăm.”
    Pe Sfinţii Părinţi trebuie să-i citim cu rîvnă, cu luare-aminte şi în chip statornic: vrăjmaşul nostru nevăzut, care urăşte glasul adeverinţei (Pilde 11, 15), urăşte acest glas mai ales cînd el vine din partea Sfinţilor Părinţi. Acest glas dă în vileag meşteşugurile vrăjmaşului nostru, viclenia lui, descoperă cursele lui, felul în care lucrează el: drept aceea, vrăjmaşul se înarmează împotriva citirii Sfinţilor Părinţi prin felurite cugetări trufaşe şi hulitoare; se străduieşte să-l arunce pe nevoitor în vîrtejul grijilor deşarte, ca să-l abată de la citirea cea mîntuitoare, îl luptă prin trîndăvie, plictiseală, uitare. Din acest război împotriva citirii Sfinţilor Părinţi trebuie să ne dăm seama cît de mîntuitoare armă este ea pentru noi şi cît o urăşte vrăjmaşul.

    Fiecare să citească din Sfinţii Părinţi ceea ce se potriveşte cu felul său de viaţă. Pustnicul să-I citească pe Părinţii care au scris despre liniştire; monahul care vieţuieşte în chinovie, pe Părinţii care au scris povăţuiri pentru viaţa chinovială; creştinul care trăieşte în lume, pe Sfinţii Părinţi ce şi-au rostit poveţele pentru tot creştinul îndeobşte. Fiecare, în orice tagmă s-ar afla, să culeagă belşug de povăţuire din scrierile Părinţilor. Este neapărat trebuincioasă citirea potrivită cu felul de viaţă al fiecăruia. Altminteri, ne vom umple de gînduri chiar dacă sfinte, însă de neîmplinit cu fapta, care stîmesc o lucrare neroditoare doar în închipuiri şi în dorinţe; faptele cucerniciei care se potrivesc cu felul tău de viaţă îţi vor scăpa din mîini. Pe lîngă faptul că vei deveni un visător sterp, gîndurile tale, aflîndu-se în neîncetată împotrivire cu faptele, negreşit vor naşte tulburare în mintea ta, iar în purtarea ta, nehotărîre; iar această tulburare şi această nehotărîre sînt apăsătoare şi vătămătoare pentru tine însuţi şi pentru cei din jurul tău. Necitind după rînduiala cuvenită Sfînta Scriptură şi pe Sfinţii Părinţi, lesne te poţi abate de la calea mîntuitoare în hăţişuri de netrecut şi prăpăstii adînci, ceea ce s-a şi întîmplat cu mulţi. Amin.

    Apreciază

  3. maria zice:

    Despre păzirea de cărţile care cuprind învăţături mincinoase

    Iarăşi îţi aduc, fiu credincios al Bisericii de Răsărit, cuvînt de sfat nemincinos şi bun. Acest cuvînt nu e al meu: este cuvîntul Sfinţilor Părinţi. De la ei vin toate sfaturile mele. Păzeşte-ţi mintea şi inima de învăţătura mincinoasă. Nu vorbi despre creştinism cu oameni molipsiţi de învăţături mincinoase; nu citi cărţi despre creştinism scrise de dascăli mincinoşi. Adevărul se află în tovărăşia Duhului Sfînt: El este Duhul Adevărului. Minciuna o însoţeşte şi o ajută duhul diavolului, care este minciună şi părintele minciunii.

    Cel ce citeşte cărţile dascălilor mincinoşi intră negreşit în părtăşie cu duhul viclean şi întunecat al minciunii.
    Lucrul acesta să nu ţi se pară ciudat şi de necrezut: aşa spun răspicat luminătorii Bisericii, Sfinţii Părinţi. Dacă în mintea şi sufletul tău nu este scris nimic, Adevărul şi Duhul să scrie în ele poruncile lui Dumnezeu şi învăţătura Lui duhovnicească.
    De ţi-ai îngăduit a-ţi mîzgăli de tot tablele sufetului cu felurite cugete şi întipăriri neduhovniceşti, fără a lua aminte cu înţelepciune şi fereală: „Cine e scriitorul, ce scrie el?”, curăţă cele scrise de scriitori străini, curăţă prin pocăinţă şi lepădarea a tot ce este împotrivitor de Dumnezeu. Să scrie pe tablele tale doar degetul lui Dumnezeu.
    Pregăteşte pentru acest scriitor minte şi inimă curată, vieţuind cu evlavie şi întreagă înţelepciune: atunci, rugîndu-te tu şi citind sfinţitele cărţi, pe nebăgate de seamă şi în chip tainic se va scrie pe tablele sufletului tău legea Duhului.
    Nu-ţi este îngăduit să citeşti alte cărţi despre religie decît cele scrise de către Sfinţii Părinţi ai Bisericii Soborniceşti a Răsăritului. Acest lucru îl cere Biserica de Răsărit de la fiii săi. Iar dacă gîndeşti altfel şi socoţi porunca Bisericii mai puţin întemeiată decît socotinţa ta şi a celorlalţi de un cuget cu tine, atunci nu mai eşti fiu al Bisericii, ci judecător al ei. Mă numeşti mărginit, neluminat îndeajuns, rigorist? Lasă-mă în mărginirea şi în celelalte neajunsuri ale mele: voiesc mai bine a rămîne, cu toate aceste neajunsuri, fiu al Bisericii de Răsărit, decît ca, avînd toate părutele calităţi, să mă fac mai deştept decît ea şi, ca atare, să-mi îngădui a nu-i da ascultare şi a mă despărţi de ea. Adevăraţilor fii ai Bisericii de Răsărit le va face plăcere glasul meu. Aceştia ştiu că cel care voieşte a primi înţelepciunea cerească trebuie să lepede înţelepciunea sa pămîntească, oricît de mare ar fi ea, să o lase deoparte, să o taie, s-o recunoască drept nebunie, aşa cum este ea de fapt (1 Corinteni 3, 19).

    Înţelepciunea pămîntească este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu: ea legii lui Dumnezeu nu se supune şi nici nu poate (Romani 8, 7). Dintru început aceasta este firea ei; aşa va şi rămîne pînă ce va lua sfîrşit, cînd pămîntul şi lucrurile de pe dînsul, iar dimpreună cu ele şi înţelepciunea pămîntească, vor arde (2 Petru 3, 10). Sfînta Biserică îngăduie citirea cărţilor eretice numai acelor mădulare ale sale care au mintea şi simţirile inimii vindecate şi luminate de Sfîntul Duh, care pot deosebi întotdeauna între adevăratul bine şi răul ce se preface a fi bine şi se ascunde sub chipul adevărului.
    Marii bineplăcuţi ai lui Dumnezeu, care au cunoscut neputinţa cea de obşte a tuturor oamenilor, s-au înfricoşat de otrava eresului şi a minciunii. Ca atare, ei au fugit cu toată rîvna de împreună vorbirile cu oamenii molipsiţi de învăţăturile cele mincinoase şi de citirea cărţilor eretice. Avînd înaintea ochilor căderea preaînvăţatului Origen, a lui Arie cel iscusit în certuri, a lui Nestorie cel bun de gură şi a altor bogaţi în înţelepciunea acestei lumi, ce au pierit din pricina nădăjduirii în sine şi a părerii de sine, ei au căutat mîntuirea şi au aflat-o în fuga de învăţăturile mincinoase, în ascultarea faţă de Biserică pînă şi în amănuntele cele mai subţiri.
    Păstorii şi dascălii cei purtători de Duh şi sfinţi ai Bisericii nu citeau scrierile ereticilor celor hulitori de Dumnezeu decît siliţi de nevoia de neînlăturat a întregii obşti creştine. Prin cuvîntul lor plin de putere, cuvînt duhovnicesc, ei au înfierat rătăcirile, au vestit tuturor fiilor Bisericii primejdia ascunsă în scrierile eretice sub numele frumoase ale sfinţeniei şi evlaviei.
    Eu şi cu tine însă trebuie să ne păzim neapărat de citirea cărţilor alcătuite de dascăli mincinoşi. Oricine a scris despre Hristos, despre credinţa şi duhovnicia creştină fără să fie mădular al Bisericii de Răsărit, singura sfîntă, poartă numele de dascăl mincinos. Spune-mi, cum este cu putinţă să-ţi îngădui a citi orişice carte, cînd fiecare carte pe care o citeşti te poartă încotro voieşte, te înduplecă să crezi în tot lucrul pentru care îi face trebuinţă încuviinţarea ta, să te lepezi de tot ce are ea nevoie să lepezi?
    Experienţa arată cît de pierzătoare sînt urmările citirii fără dreaptă socotinţă. Printre fiii Bisericii de Răsărit cîte idei despre creştinism nu putem întîlni din cele mai tulburi, mai greşite, mai potrivnice învăţăturii Bisericii, mai defăimătoare ale acestei sfinte învăţături, idei însuşite prin citirea cărţilor eretice!
    Nu te mîhni, prietene, pentru preîntîmpinările mele, care sînt insuflate de faptul că îţi doresc binele cel adevărat. Tatăl, mama, dascălul bun nu se înfricoşează, oare, pentru pruncul nevinovat şi fără experienţă, atunci cînd el vrea să intre într-o cameră unde printre lucruri bune de mîncat se află otravă multă?
    Moartea sufletului e mai de plîns decît moartea trupească: trupul mort are să învieze şi adeseori moartea trupului se face pricină de viaţă sufletului; dimpotrivă, sufletul omorît de rău este jertfă a morţii veşnice, iar el poate fi omorît de orice gînd care cuprinde vreun fel de hulă împotriva lui Dumnezeu, pe care cei neştiutori nu-l bagă nicidecum de seamă.
    Va fi o vreme, a proorocit Sfîntul Apostol, cînd învăţătura cea sănătoasă nu o vor primi, ci după poftele lor îşi vor alege lor învăţători să le răsfeţe auzul, şi de la adevăr îşi vor întoarce auzul, iar către basme se vor pleca (2 Timotei 4, 3-4).
    Nu te lăsa înşelat de titlurile răsunătoare ale cărţilor care făgăduiesc să-i înveţe desăvîrşirea creştină pe cei ce încă au nevoie de hrana pruncilor; nu te lăsa înşelat nici de podoaba cea din afară a cărţii, de vioiciunea, puterea, frumuseţea stilului, nici de faptul că autorul ar fi, pasămite, sfînt, care şi-a dovedit sfinţenia prin numeroase minuni (aluzie, probabil, la „sfinţii” apuseni ca Francisc din Assisi n. tr.).
    Învăţătura mincinoasă nu se dă înapoi de la nici o născocire, de la nici o înşelăciune ca să dea basmelor sale înfăţişarea adevărului şi astfel să otrăvească mai lesne sufletul cu ele. Învăţătura mincinoasă este deja, în sine, înşelare. Ea amăgeşte, înainte de cititor, pe scriitor (2 Timotei 3, 13). Semnul după care recunoaştem că o carte e cu adevărat folositoare de suflet este că a fost scrisă de un sfînt scriitor, mădular al Bisericii de Răsărit, încuviinţat şi recunoscut de Sfînta Biserică. Amin.
    (Sfântul Ignatie Briancianinov, Experienţe Ascetice, volumul I, Editura Sophia Bucureşti, 2000)
    SFANTUL IGNATIE BRIANCIANINOV DESPRE CITIREA SFINTILOR PARINTI
    https://ortodoxiesaumoarte.wordpress.com/2012/01/16/cuvantul-sfantului-ignatie-briancianinov-despre-citirea-evangheliei-a-sfintilor-parinti-si-despre-pazirea-de-cartile-care-cuprind-invataturi-mincinoase/
    *******************************************************************************
    SFANTUL IGNATIE BRIANCIANINOV DESPRE CITIREA SFINTILOR PARINTI
    http://mantuire.50webs.com/ib_carti_mincinoase.html
    *******************************************************************************

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s